Sep 1, 2017

Posted by in ESEU

Arthur SUCIU – Elemente ale strategiei discursive la Marcel Proust

Proust îi reproșează lui Balzac că a scris despre marea burghezie din Paris fără a o cunoaște cu adevărat. Reproșul evidențiază deosebirea dintre cei doi romancieri în abordarea unei probleme strategice, aceea a evaluării proiectivității discursului. Comedia umană cuprinde descrierea unui număr considerabil de caractere din medii foarte diferite, pe care Balzac le-a cunoscut direct sau indirect. Proust se întreabă dacă extinderea discursului dincolo de experiența autorului este legitimă. Nu doar că răspunsul său este negativ, ci și definește propriul discurs, orientîndu-l într-o direcție opusă celei alese de Balzac. În ce măsură această schimbare este, de fapt, o reacție conservatoare de apărare, tipică înaltei burghezii, în fața așa-zisului discurs realist, nu voi cerceta aici. Romanul În căutarea timpului pierdut poate fi citit și în cheia unei strategii de apărare și nu e întîmplător că un autor cu origini aristocrate, Di Lampedusa, avea aceleași obiecții, ca Proust, privind extinderea proiectivității discursului. Pe de altă parte, schimbarea proustiană, care a urmat atacului la Sainte-Beuve, stă la originea autoficțiunii ca formă discursivă specific postmodernă. Nu este deci, în esență, o întoarcere în trecut și o atitudine reacționară, ci un pas înainte.

Adepții realismului consideră că proiectivitatea discursului, adică – în interpretarea lor – ieșirea autorului din sfera experiențelor eului este legitimă, dacă vrem să asigurăm obiectivitatea discursului. Prezența, în roman, a eului autorului ne stînjenește. Ea este de obicei semnul unor probleme psihologice nerezolvate. Supoziția ontologică primează însă în această explicație, căci potrivit teoriei realiste, eul, fiind încărcat de afectivitate, împiedică progresul în cunoașterea obiectivă a realității și nu este locul din care realitatea poate fi privită în mod obiectiv. Autorul romanului trebuie, așadar, să dispară cu totul din strategia discursivă; odată dispărut, naratorul omniscient își poate permite orice, teoretic inclusiv descrierea unui mediu pe care autorul nu-l cunoaște foarte bine.

Bineînțeles, naratorul omniscient s-a dovedit a fi o fantoșă. Ceea ce a trezit suspiciuni – atît epistemologice, cît și politice – era tocmai atotputernicia sa, care era falsă. La ce bun atunci să mai ținem la ea? Răsturnarea proustiană, care a însemnat și schimbarea persoanei discursului, atacă omnisciența naratorului lui Balzac și dezvăluie, în același timp, limitele cunoașterii eului. Noua ontologie discursivă nu face în primul rînd din eu sediul cunoașterii (deși, în cazul lui Proust, el are într-o mare măsură acest rol), ci, admițînd imposibilitatea oricărui discurs de a descrie stările de lucruri, în primul rînd legitimează discursurile eurilor, adică pluralitatea expresiilor discursive și a strategiilor narative. Opunîndu-se lui Balzac, Proust ridică însă, în plus, o problemă de responsabilitate a discursului ”obiectivat” la persoana a treia, mai exact ridică problema limitelor cunoașterii „subiective”. Prin aceasta, Proust rămîne, cel puțin în aparență, tributar vechii ontologii. El începe să scrie la persoana întîi și pretinde că subiectivitatea este o formă de cunoaștere inerent limitată. Limitele eului sînt exprimate, după cum se știe, în plan discursiv prin restrîngerea povestirii la nivelul de cunoaștere al naratorului. Acesta nu poate povesti decît întîmplări la care a participat el însuși. În acest context, nivelul de cunoaștere al naratorului devine o problemă de alegere strategică (sesizată foarte bine de Faulkner). Proust susține însă că, în cadrul discursului, subiectivitatea naratorului este legată direct de subiectivitatea autorului și că această relație nu poate fi scăpată din vedere fără a afecta legitimitatea discursului. Altfel spus, în scriitura la persoana întîi, autorul se confruntă cu probleme similare autorului care folosește persoana a treia. Bourdieu a arătat deja în mod convingător că realismul lui Flaubert este bazat pe o cunoaștere sociologică profundă a mediului, așadar Flaubert era perfect conștient că eul său trebuia să fie golit de orice „subiectivism”. Pentru Proust, cunoașterea subiectivă trebuie să dezvăluie, în aceeași măsură, trăsăturile obiective ale mediului, eul nu se poate hazarda în orice fel de aprecieri, ci trebuie să emită numai aprecieri ”obiective”. Acest lucru este necesar pentru a evita prezența stînjenitoare, în discurs, a problemelor psihologice nerezolvate.

Totuși, Proust era conștient de faptul că, în măsura în care vrea să mențină relația cu autorul, discursul nu poate ocoli frustrările personale inevitabile ale eului acestuia, fapt care ridică problema ontologică a definirii eului. Soluția sa nu a fost o ieșire totală din vechea ontologie obiectivistă. Proust transformă proiectivitatea discursului, inclusiv proiectivitatea raportată la sine și nu la stările de lucruri, în proiect al eului, în proiect de transformare a eului în ceea ce el este. El evită să răspundă la întrebarea: „Ce este eul?” sau la întrebarea, de-a dreptul ciudată: „Cum poate fi obiectiv ceva subiectiv?”; în schimb, se angajează într-un discurs care trebuie să devină, la sfîrșit, propriul eu și instanță obiectivă. Pentru Proust, proiectivitatea dezvăluie caracterul neformat și iluzoriu al eului; eul se descoperă, inițial, pe sine în problemele pe care le provoacă și care pot deveni vizibile în text, în frustrările sale, așadar în ceva negativ și fals. În același timp, ea este un instrument prin intermediul căruia eul se poate descoperi pe sine. Discursul proiectiv nu este, ca la Flaubert, expresia unei cunoașteri sociologice profunde, ci modul prin care eul se formează pe sine, se însănătoșește pe sine pentru a vedea în mod obiectiv. Astfel, strategiile narative devin provocări prin care eul face alegeri care îl pot însănătoși, îl pot duce mai departe sau îl pot bloca. Formarea proiectivă este, deci, și o terapeutică. La sfîrșit, eul, eliberat de proiectivitate, este gata să se întîlnească cu sine însuși, iar întîlnirea este mediată de rezultatul propriului efort și proces de eliberare proiectivă, adică de propria operă literară. Aceasta este explicația celebrei afirmații a lui Proust că adevărata viață este literatura.

Spre deosebire de obiectivismul sociologic, subiectivismul lui Proust implică eul concret în procesul de cunoaștere. El completează cunoașterea cu elementul afectiv care o semnifică, de unde importanța pe care Proust a acordat-o timpului (afectivitatea născîndu-se și fiind mereu tulburată de permanenta zgîlțîire temporală). S-a insistat foarte mult asupra Madlenei care, în combinație cu ceaiul în care a fost scufundată, readuce la viață o experiență veche. Scena Madlenei, în care este descris un fenomen care ține de repetiție, a fost foarte bine explicată de Walter Benjamin. El consideră că o experiență care se repetă reprezintă o șansă unică. Este vorba de șansa de a da eului un conținut afectiv propriu. Și aici funcționează vechea ontologie, și aici ea este însă dusă pînă la limita ei, dincolo de care ne situăm în plin postmodernism. Dacă eul n-ar avea legătură cu vreo astfel de șansă, construcția sa socială ar ține de contingența pură a vieții, iar reprezentarea sa literară ar deveni cît se poate de variabilă. În plus, așa cum a arătat Faulkner, ruptura dintre eul afectiv al autorului și narator devine completă, astfel încît povestirea la persoana întîi devine, practic, independentă de autor. La aceasta se adaugă pierderea indefinită în proiectivitatea discursului, altfel spus pierderea proiectului proustian al forjării cu ajutorul proiectivității. Fără proiect, eul autorului rătăcește în propriul labirint ficțional, iar Proust arată că aceasta este, de fapt, situația celor mai mulți. Timpul distruge caracterele (care făcuseră carieră începînd cu La Bruyere) nu numai în sens moral, ci și ontologic; el dă, în schimb, naștere unor identități complexe sau unor modalități variate de reprezentare socială a identității, cum este, de pildă, figura lui Swann, descrisă diferit, în funcție de casele în care acesta intră. Nimeni nu este, în fapt, un singur caracter, ci o constelație schimbătoare de imagini ale felului în care ne văd ceilalți, și nu atît ceilalți, cît mediile în care aceștia sînt modelați. A te vedea pe sine, aceasta este o șansă unică, ce ține de repetiție.

 

Revista indexata EBSCO