Sep 1, 2017

Posted by in ESEU

Dan TOMULEȚ – Reflecții asupra relației dintre teologie și filosofie (II)

 

Ce se întîmplă însă dacă informaţia revelată este radical diferită de informaţia nerevelată despre Dumnezeu? Nu vom avea oare două ştiinţe despre Dumnezeu diferite? Răspunsul meu este că nu vom avea două ştiinţe diferite, ci două teorii diferite situate în interiorul aceleiaşi ştiinţe despre Dumnezeu. Aceste explicaţii vor avea statutul unor teorii concurente. Dacă obiectăm că dintre cele două teorii concurente cîştig de cauză va avea întotdeauna cea întemeiată pe revelaţie, fapt care anulează orice concurenţă, nu trebuie să scăpăm din vedere că diferenţa radicală invocată, combinată cu preferinţa pentru materialul revelat, implică o contestare a validităţii cunoaşterii raţionale, pentru că prin intermediul acesteia s-a construit cunoaşterea nerevelată. O astfel de negaţie ne va lua dreptul de a continua să operăm raţional asupra datelor revelate şi implicit va invalida pretenţia că o astfel de construcţie teoretică se poate numi disciplină academică. O teologie de felul acesta va deveni obligatoriu fideistă, interzicîndu-şi apelul la abordarea raţională.

Un alt aspect pe care trebuie să-l luăm în consideraţie aici este faptul că revelaţia se adresează minţii umane obişnuite, acelei minţi care nu poate ajunge, cu mijloace proprii, să descopere lucrurile pe care revelaţia i le pune la dispoziţie. Dacă nu ar fi vorba despre această minte, ideea de revelaţie şi-ar pierde sensul ei esenţial, acela de ajutor oferit unei fiinţe mai puţin capabile. Adesea, cînd ni se vorbeşte despre revelaţie, limitările destinatarului revelaţiei sînt trecute cu vederea, în favoarea sublinierii originii ei. Uităm că revelaţia trebuie să fie inteligibilă, adică, accesibilă puterilor obişnuite ale minţii omeneşti; altfel, ea nu revelează şi îşi pierde noima. Aşadar, cine este acest destinatar al revelaţiei, dacă nu mintea capabilă de filosofie? Noi primim revelaţia, însă ea trebuie să ne vorbească pe limba noastră, adică, în limitele puterilor noastre comprehensive, pentru că altfel îşi ratează scopul. Ea trebuie să se aplece pînă la nivelul nostru, adică, să devină filosofică, în felul ei de exprimare. În consecinţă, dacă încercăm să distingem între filosofie şi teologia revelată ne vom lovi de faptul că revelaţia este filosofică, cel puţin la nivelul formei în care ni se adresează. Dacă ea nu vorbeşte pe limba raţiunii omeneşti, atunci cum ar putea fi integrată într-o disciplină academică? Iată de ce, chiar dacă am încerca să acordăm un statut epistemic independent informaţiei revelate, neglijînd principiul consacrat al definirii disciplinelor prin obiectul lor, ea însăşi nu ne va îngădui să o distingem de filosofie, pentru că trebuie să se adreseze unei minţi filosofice.

Mai este apoi şi faptul interpretării. După cum am văzut, există constrîngeri la care revelaţia trebuie să se supună pentru a deveni inteligibilă destinatarului ei, dar există şi constrîngeri pe care destinatarul le impune revelaţiei pentru a o putea asimila. Revelaţia nu trebuie doar codificată pe înţelesul filosofului, ci trebuie şi decodificată cu mijloacele lui. Asemenea oricărui mesaj, şi cel revelat trebuie să fie şi este interpretat, pentru că destinatarul, pentru a-l înţelege, trebuie să-l integreze în sistemul deja existent al cunoştinţelor sale, sistem care nu a fost revelat şi care a fost construit cu mijloacele raţiunii obişnuite. Repet, se scapă mult prea uşor din vedere faptul că revelaţia este cunoscută de o minte filosofică şi cu mijloace de ordin filosofic. În ce constă, aşadar, diferenţa dintre filosofie şi teologia revelată, dacă aceasta din urmă nu înseamnă altceva decît a face filosofie despre o revelaţie care trebuie să ni se adreseze filosofic? Simplul fapt că informaţia vine dintr-o sursă de calitate nu justifică întemeierea unei noi discipline şi cu atît mai puţin a unei discipline nefilosofice sau situate în afara patronajului conceptual al filosofiei. Dacă filosofia ar fi doar o slujnică a teologiei, teologia ar trebui să se poată lipsi de serviciile ei. Adevărul este însă că, în momentul în care teologia se desparte de filosofie, ea se debarasează şi de statutul său academic, prăbuşindu-se în fideism. Faptul că teologia are nevoie de filosofie demonstrează o legătură mult mai profundă între cele două discipline.

În sfîrşit, s-a avansat ideea harului infuzat[1], în virtutea căruia mintea teologului înţelege mesajul revelaţiei nu cu instrumentele raţiunii obişnuite, ci cu mijloacele harului. Astfel, ni se spune, revelaţia nu vine singură, ci aduce cu sine şi mijloacele propriei sale decriptări, care întrec mijloacele raţiunii obişnuite. În felul acesta, teologii ar constitui o comunitate epistemică privilegiată, capabilă să înţeleagă lucruri care scapă raţiunii de rînd.

Să nu uităm însă că, atît timp cît ne păstrăm în sfera academicului şi a disciplinelor academice, harul nu poate însemna decît o sporire a facultăţilor raţionale, în conformitate cu principiul subliniat de Toma din Aquino, conform căruia harul nu distruge natura, ci o potenţează.[2] Prezenţa lui nu întrerupe continuitatea dintre teologhisirea omenească şi cea harică, decît cu preţul căderii în fideism, aşa cum am afirmat deja. Potenţarea facultăţilor noastre este, fără îndoială, de dorit, însă ea nu justifică pretenţia la existenţa unei discipline separate, deoarece, dacă o disciplină nu se defineşte prin sursa de unde îşi ia informaţia, cu atît mai puţin se defineşte prin calitatea capacităţilor celui care contribuie la dezvoltarea ei. De exemplu, nu putem pretinde că un atlet care participă la proba de o sută de metri garduri participă la o cu totul altă probă, dacă la concurs se înscrie şi un spectator necalificat din tribună. Sigur că atletul va cîştiga cursa, însă cursa va rămîne aceeaşi.

În al doilea rînd, trebuie să înţelegem că harul nu este acordat disciplinei, ci omului. Prin urmare, el poate fi primit în aceeaşi măsură de un filosof şi de un teolog, pentru că nu încadrarea academică a cuiva răspunde de modul distribuirii harului. Vom putea astfel avea un filosof cu capacităţi potenţate prin har, în aceeaşi măsură în care vom putea avea şi un teolog. Odată potenţate prin har, facultăţile respective pot fi întoarse în orice direcţie. Chiar în situaţia în care se potenţează doar cunoaşterea unui singur obiect, Dumnezeu, filosoful nu poate fi trecut cu vederea, pentru că şi el se interesează de obiectul acesta. Vom putea, aşadar, să avem o teologie filosofică potenţată prin har, la fel de bine ca o teologie revelată potenţată prin har, fără ca lucrul acesta să implice existenţa unei alte discipline care să-i despartă pe filosofi de teologi. Ea va despărţi calitativ pe filosofii şi teologii care au primit acest har de cei care nu l-au primit, însă nu va despărţi între filosofi şi teologi, nici măcar sub raportul calităţii. Nu trebuie să credem că spiritualitatea este proprietatea exclusivă a teologului.

Acum, harul şi primirea lui sînt experienţe spirituale transformative, care ne mută din domeniul disciplinelor academice în domeniul disciplinelor spirituale. Într-adevăr, întrebarea referitoare la relaţia dintre filosofie şi teologie supravieţuieşte acestui transfer, însă fără ca diferenţa dintre cele două discipline să devină mai clară. Dimpotrivă, ele par să se contopească într-unul şi acelaşi instrument al înţelepciunii care-l apropie pe om de divinul care poate fi contactat în adîncimile fiinţei sale. În acest context, cunoaşterea de sine, identificarea mijloacelor şi a direcţiei progresului spiritual aparţin în aceeaşi măsură teologiei şi filosofiei, căutării omeneşti şi ajutorului pe care omul îl primeşte din partea cealaltă. Viaţa spirituală este practica transformării de sine după chipul divinului identificabil în interior, iar înţelepciunea este spaţiul sinergiei divino-umane în care se petrece lucrul acesta, un spaţiu în aceeaşi măsură teologic şi filosofic (dacă mai este necesară folosirea a doi termeni). Filosofia şi teologia devin aici instrumente paideice, mai exact, acelaşi instrument paideic al înţelepciunii inspirate.

În cazul acesta, se poate vorbi despre o nouă disciplină, nu academică, ci spirituală, nu teoretică, ci practică, al cărei obiect este transformarea deiformă a omului. Este disciplina înţelepciunii spirituale. Rolul înţelepciunii este aici decisiv, întrucît înnoirea fiinţei umane nu este rezultatul unei abordări voluntariste, ci este o realizare de ordin sapienţial. Nu devenim asemenea divinului lăuntric în virtutea unui simplu act de voinţă, ci ca urmare a unei revelaţii înnoitoare, adresată unei minţi care o poate asimila. La acest nivel, într-adevăr, revelaţia este însoţită de propriul său sistem de decodificare supraraţională, întrucît conţinutul ei nu este destinat explicitării discursive, în cadrul unei discipline academice, ci unei întrupări experienţiale, în virtutea căreia revelaţia devine parte constitutivă a destinatarului său. Revelaţia nu mai este aici un mod al discursului, ci mai degrabă un mod al fiinţării omeneşti. Ea nu mai este înţeleasă, ci mai degrabă asumată şi integrată. Fără îndoială, integrarea experienţială a revelaţiei are consecinţe cognitive, însă conţinutul ei nu va lua niciodată forma unei teorii explicative, ci va funcţiona asemenea unui izvor nesecat de înţelepciune, pentru că ea nu mai este acum obligată să se supună esenţial constrîngeriilor discursului, ci îşi permite să rămînă la nivelul superior al bunurilor duhovniceşti dobîndite. Despre un astfel de om, evanghelistul Matei rosteşte următoarele cuvinte: „De aceea orice cărturar, care a învăţat ce trebuie despre Împărăţia cerurilor, se aseamănă cu un gospodar care scoate din vistieria lui lucruri noi şi lucruri vechi” (Mat. 13:52).

În sfîrşit, dacă vrem să înţelegem raportul dintre disciplinele duhovniceşti şi cele academice, trebuie să pornim de la principiul anteriorităţii practicului, în raport cu teoreticul. În orice domeniu al cunoaşterii omeneşti, explicaţiile teoretice îşi au originea şi scopul la nivelul intereselor de ordin practic. Indiferent de gradul de autonomie al disciplinelor teoretice, motivul practicării lor este unul practic. Omul nu este o fiinţă teoretică, ci o fiinţă angrenată în realitatea lucrurilor. El are capacităţi teoretice uluitoare, care-i sînt, fără îndoială, specifice, însă el nu este reductibil la un concept şi nici la funcţia sa de prelucrător al conceptelor. Bazată pe operaţiunea abstractizării, dimensiunea teoretică oferă omului un spaţiu al gîndirii şi imaginaţiei, distinct de cel al existenţei actualizate, în care să poată rezolva nestingherit problemele pe care existenţa actualizată i le ridică. Teoreticul reprezintă un domeniu al operării cu potenţe şi posibilităţi, în interiorul său obţinîndu-se rezultate destinate aplicării în sfera realului actualizat. Omul are capacitatea extraordinară de a mişca lucrurile, după ce şi-a mişcat gîndurile şi în felul în care şi le-a mişcat. Rezultatele teoretice obţinute sînt restituite realităţii actualizate şi folosite la nivelul acesteia, ca instrumente practice.

La fel se petrec lucrurile şi în privinţa disciplinelor spirituale şi duhovniceşti, care sînt prin excelenţă practice. Nu este vorba despre o practică exterioară, desigur, însă este vorba despre o practică. Problemele ridicate de practica interioară transformativă pot fi şi sînt tratate cu mijloace teoretic-discursive; se poate vorbi despre ele. Este adevărat că cei care practică aceste discipline vor înţelege mai bine despre ce este vorba, în virtutea experienţei lor mai bogate, însă lucrul acesta se întîlneşte în orice disciplină practică. Odată descoperite soluţiile teoretice, acestea sînt oferite spre utilizare intuiţiei duhovniceşti, care le transformă în realizări de ordin lăuntric. Prin urmare, teologia academică trebuie să se gîndească pe sine, nu ca o disciplină independentă şi de sine stătătoare, ci mai degrabă ca pe o disciplină teoretică aferentă teologiei spirituale. Sigur că teoriile par mai uşor de accesat decît practicile, însă lucrul acesta nu este decît o impresie, deoarece nu înţelegem cu adevărat învăţăturile sacre decît în măsura în care devenim noi înşine sfinţi. Filosofia trebuie gîndită şi ea după acelaşi model, pentru că scopul ei suprem, oricît de teoretică şi conceptuală ar fi ea, este să producă o fiinţă umană în conformitate cu adevărul. Teoria de dragul teoriei nu poate pretinde decît statul de divertisment conceptual (mă feresc să-l numesc intelectual, pentru că acord acestui termen semnificaţii neoplatonice); ea se confundă cu vorbăria inutilă şi neagă implicit faptul că omul ar avea un destin şi un scop de atins. Aşadar, străduinţa noastră nu trebuie să fie aceea de a distinge teologia de filosofie, ci de a deosebi între abordarea discursiv-academică a lui Dumnezeu de abordarea lui duhovnicească.

Totuşi, dacă diferenţa dintre cele două domenii este atît de greu de făcut, de ce avem două discipline academice diferite? Să fie oare lucrul acesta în întregime rezultatul unei erori? Fără îndoială, confuzia reprezintă un aspect al încadrării lor distincte, însă confuzia nu este nici pe departe singura cauză. Dincolo de motivele de ordin istoric şi cultural, care ar putea fi şi ele cu justificare invocate, consider că, aşa cum am afirmat la început, distincţia dintre cele două domenii ţine de sfera lor aplicativă, mai degrabă decît de esenţa lor, ca discipline. În calitate de ştiinţă a totalităţii, filosofia nu şi-a trădat misiunea şi s-a ocupat de totalitate. Din această cauză, găsim în cuprinsul ei teorii şi explicaţii extrem de diverse tematic. Domeniul preocupărilor sale se întinde de la teologie şi teoria fiinţei ca fiinţă, pînă la antropologie şi la ştiinţele socio-politice, trecînd prin problemele legate de cunoaştere, gîndire şi semnificaţie. Pe de altă parte, disciplina academică a teologiei s-a limitat cu precădere la o singură temă, Dumnezeu, şi la subiectele înrudite cu ea. După cum am încercat să demonstrez pînă aici, lucrul acesta nu i-ar îngădui să-şi asume decît statutul unei ramuri a filosofiei, de care nu diferă prin obiect şi metodă. Încadrarea sa academică diferită provine, aşadar, din faptul că rezultatele acestei ramuri a filosofiei au fost aplicate domeniului intereselor religioase ale omului. Teologia este filosofie utilizată în religie; este componenta intelectuală a religiei.

Afirmînd lucrul acesta, nu caut să cobor teologia la nivelul unei simple ramuri a filosofiei conceptuale, ci caut să ridic filosofia la statutul de disciplină paideică, aşa cum a fost ea înţeleasă şi practicată de mulţi dintre întemeietorii ei. Dacă prin filosofie înţelegem speculaţia gratuită asupra oricăror subiecte, atunci afirmaţia de mai sus nu este adevărată, teologia păstrîndu-se în zona intereselor spiritual-paideice. Din nefericire pentru filosofie, ea este astăzi degradată la nivelul speculaţiei teoretice luată ca scop în sine, fapt care o face greu separabilă de vorbăria inutilă, dar pretenţioasă. Ea pierde astfel contactul cu interesele reale ale fiinţei umane şi tinde să devină o formă alambicată de divertisment, pe cît de inutilă pe atît de respingătoare; o adevărată perversiune culturală. Motivul acestei rătăciri este desprinderea omului de transcendent, care este ea însăşi opera pseudo-filosofică a unor debusolaţi malefici. Rămas singur şi fără direcţie, omul nu mai poate atribui niciunei preocupări culturale decît statutul de aranjament cosmetic. Ajungem astfel la cultura de tip ikebana sau fast-food, nimic esenţial, aramă sunătoare şi chimval zăngănitor. În aceste condiţii, înţeleg şi eu că există o diferenţă între teologie şi filosofie; e diferenţa dintre sens şi non-sens. Dar dacă filosofia este gîndită cu respectul care i se cuvine, cele două discipline, se vor contopi în arta înţelepciunii teologale şi paideice, în ştiinţa transformării omului după chipul lui Dumnezeu. În virtutea acestui scop şi la acest nivel, consider că teologia şi filosofia sînt inseparabile şi că efortul reprezentaţilor lor nu trebuie să fie orientat în direcţia separării lor, ci în direcţia înfrăţirii lor. Lucrul acesta îi va face pe teologi mai abili şi pe filosofi mai duhovniceşti.

În sfîrşit, dacă ar fi să rezum întreaga poveste, aş sublinia mai întîi faptul că teologia, asemenea filosofiei, există la două niveluri: ca discipline academice şi ca discipline paideice. La nivel academic, teologia este o ramură a filosofiei, cea mai importantă, aşa cum bine a înţeles Aristotel, indiferent dacă gîndim pe Dumnezeu ca fiind fiinţa însăşi sau ca pe un mister situat deasupra fiinţei. Ea nu diferă de filosofie nici prin obiect şi nici prin metodă. După cum am văzut, afirmaţia aceasta rămîne adevărată şi în cazul în care invocăm intervenţia harului şi potenţarea facultăţilor cognitive ale celor care beneficiază de acest dar. Diferenţa se va înregistra doar la nivelul calităţii rezultatelor. Filosofia oferă teologiei obiectul şi metoda abordării acestuia, chiar în condiţiile în care facem apel la revelaţie, deoarece revelaţia trebuie să devină filosofică, pentru a se adresa cu rost unei minţi care operează raţional, adică, filosofic. La nivel paideic, cele două discipline sînt înlocuite de îmbinarea sinergetică a căutării minţii umane cu găsirile care i se oferă în dar. Ele se contopesc şi dau naştere înţelepciunii spirituale. Dacă se păstrează totuşi o diferenţă la nivelul încadrării academice a celor două discipline, lucrul acesta ţine de utilizarea religioasă a rezultatelor cugetării şi experienţei teologice şi, de asemenea, de degradarea filosofiei pînă la nivelul speculaţiei gratuite. În concluzie, diferenţa autentică nu este între filosofie şi teologie, ci între filosofie şi religie, pe de o parte, şi între nivelul paideic şi cei discursiv-conceptual, pe de altă parte.

[1] Ibidem, Partea I-II, (Q.109, A.1), p.1124.

[2] Ibidem, p. 1124.

Revista indexata EBSCO