Sep 1, 2017

Posted by in ESEU

Mircea PLATON – ASTRA în satul meu: Elita României vechi și satul tradițional

 

Trăim, ni se spune, într-un ”sat global”. Expresia îi aparține lui Marshall McLuhan, care a născocit-o pentru a sugera faptul că lumea a fost redusă, cu ajutorul ”sistemului nervos” al telecomunicațiilor, la dimensiunile unei comunități în care toți sunt interconectați.[1]

Că mass-media și internetul au transformat lumea într-o imensă mahala, asta e adevărat. Dar a crede[2] că sistemele de comunicare în masă preschimbă lumea într-un ”sat global” înseamnă a reduce lumea tradițională, a satului, la una a veșnicei trăncăneli. Satul a fost și este o comunitate față către față[3], ne-imaginară, maturizată organic și adaptată mediului în care se dezvoltă și în care oamenii desfășoară activități interdependente, la scară umană, conform unor cicluri ale naturii. Satul e, și acum, ca în Munci și zile de Hesiod. Satul este o apoteoză a i-mediatului și prin urmare nu are nimic de a face cu medierea telecomunicațională. Biografia satului nu e ”proces”, nu e tranzit în care te poți pierde, e ciclu al naturii în care viața nu e amânată, nu e împinsă spre capătul procesului, ci e, tot timpul, viață, încercare definitorie, plenitudine intrinsecă. De aceea, satul nu cunoaște o etică a intervalului. Și tot de aceea e foarte greu să intervii benevolent în viața lui, într-un mod de viață care s-a dezvoltat ca răspuns concret și încercat în timp la provocări concrete și recurente. Inserția ocazională în viața satului riscă să nu aibă niciun rezultat, accidentalul fiind normalizat sau dizolvat în părăginire năpădită de iarbă. Iar intervenția susținută, metodică. în numele unor idealuri sau pragmatisme superioare riscă să perturbe pentru totdeauna viața satului. Din acest punct de vedere, colectivizarea, o intervenție metodic-samavolnică în rostul satelor românești, a fost o catastrofă. Venind după două decenii de monografism social gustian care antrena energii sociale dintre cele mai variate ca preocupări dar dintre cele mai omogene ca altitudine valorică și ca determinare de a înțelege rânduiala satelor românești pentru a propune reforme care să curgă în sensul vieții lor, colectivizarea a fost o arestare a întregului sat românesc, luat la pumni, deposedat de inițiativă și trimis la muncă silnică. Odată cu satul românesc, regimul comunist a distrus și școlile de gândire și de acțiune care propuneau abordări meliorist-sensibile la problemele care afectau țărănimea din România. Odată cu Școala de Sociologie gustiană de la București, a intrat în eclipsă forțată și ASTRA, o asociație a românilor ardeleni care reușise, încă de la înființarea ei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, să lupte pentru îmbunătățirea vieții economice și culturale a românilor transilvăneni. ASTRA practica o abordare comprehensivă a vieții satului care amintește și de Școala Sociologică, dar și de cameralismul lui Asachi, de care am vorbit deja în paginile Convorbirilor.

După cum am arătat, Alexandru Papiu-Ilarian și alți fruntași ardeleni deplângeau austro-maghiarizarea nobilimii și intelectualității românești din Transilvania, proces care lăsa majoritatea covârșitoare a românilor din Transilvania fără fruntași capabili să ajute națiunea română să evolueze de la naționalitatea genetică la personalitatea națională. Pe calea școlii, a căsătoriilor sau a profesiunilor, potențialii lideri ai comunității românești se asimilau minorităților conducătoare. În aceste condiții, după cum arăta în 1902 și sălăjeanul Augustin Paul (Delaletca), singurul depozitar al identității naționale, fie ea și instictive, orbecăite, nearticulate, rămânea poporul: ”Deși ar trebui să ne întristăm de stadiul cultural înapoiat al poporului, în împrejurările actuale, când mulți din aceia, cari totuși ‘s-au ridicat din straturile cele mai inferioare’ prin carte și învățătură – vedem că ajung transfugi și renegați, par’că ne vine să zicem, că bine le-ar fi fost să nu se fi ridicat niciodată din acele straturi. Căci acei analfabeți opincari, din straturile acele desconsiderate, au fost elementele unde și-au găsit refugiu limba și legea noastră, pe când cărturarii… le duceau la vânzare.”[4]

Din moment ce în Transilvania nu exista o largă pătură de intelectuali de extracție boierească și cu mijloace pe măsură, efortul pentru afirmarea identității naționale cădea pe umerii intelectualilor (preoți, avocați șamd) ridicați din sânul poporului și rămași în contact cu el. Dacă junimistul Th. Rosetti scria ușor ironic că apostoli ai neamului românesc din Transilvania precum Gh. Lazăr au merite indiscutabile pe tărâmul redeșteptării naționale, dar erau de calitate intelectuală modestă, de institutori sătești, scriitorul și profesorul transilvănean Ioan A. Lapedatu punea lucrurile în context: ”Noi, cărturarii de astăzi, mai vârtos dincoace de Carpați, în cea mai mare parte, am ieșit din poporul de jos; părinții noștri, ai celor mai mulți au fost și sunt plugari, economi de vite, preoți de cei bătrâni; dascăli de cei cu azbuche: oameni de omenie, cu fețele arse de soare, cu palmele bătucite de muncă, fără multă învățătură, dar cu destulă moralitate, religioși, plini de frica lui Dumnezeu. Dincolo de Carpați, ce e drept, lucrul nu stă tocmai așa: juna inteligență de acolo nu s-a înălțat numai de la coarnele plugului, ci din mai toate clasele sociale.”[5]

Apariția unei organizații precum ASTRA a fost tocmai rezultatul încercării de a lucra pe cale democratică, nu ”aristo-dimocraticească” precum în Moldova și Țara Românească, pentru articularea conștiinței naționale a românilor din Transilvania. Mitropolitul Andrei Șaguna, care a scris statutele ASTREI în 1860 după consultări cu Timotei Cipariu, Simion Bărnuțiu și Ioan Pușcariu (care i-au trimis trei proiecte de statut pe care Șaguna le-a combinat și finisat pentru a le trimite apoi spre aprobare lui Friedrich von Liechtenstein, guvernator civil și militar al Transilvaniei între 1858 și 1861), afirma foarte clar caracterul cultural-național al ASTREI. Astfel, la ședința de întemeiere a ASTREI din 9/21 martie 1861, Șaguna anunța că scopul celor care semnaseră pentru înființarea ASTREI era ”de a înainta literatura, cultura, industria și agricultura națiunei noastre, adică a înainta starea spirituală și materială a poporului nostru” și de ”a deștepta prin mijloace naționale facultățile, va să zică cugetările cele senine și serioase în poporul nostru, ca să cunoască ființa și destinația sa și să o știe întrebuința spre tot binele, precum și alte nații fac astăzi aceasta”.[6] Așadar nu era vorba de a deștepta naționalismul prin cultură, ci cultura prin ”mijloace naționale”, de a dezvolta adică mijloacele cu ajutorul scopului, de a preveni, prin încurajarea culturii naționale, deznaționalizarea păturii culte ridicate din sânul poporului.

Era, acesta, un program menit a menține elitele intelectuale în strânsă legătură cu poporul. În acest fel, intelectualii erau mereu puși în contact cu subiectul (poporul) și cu rezultatele muncii lor (propășirea națiunii), iar poporul căpăta în sfârșit încrederea că ”domnii”, că ”inteligenții” cum li se spunea în Ardeal oamenilor învățați ”pe cari poporul îi asculta ca pe profeți”[7], sunt alături de el. ASTRA făcea exact ceea ce nu fac elitele de astăzi: conecta subansamblele națiunii române corect. Deci productiv. Ion Onuc Nemeș documentează această reușită atât la nivel general-discursiv – reconstituind reușitele și discursurile publice ale ASTREI -, cât și la nivel concret, arătând care a fost impactul ASTREI asupra satului său natal, Sâncraiul Almașului.

Modul sistematic în care a abordat ASTRA realitatea românească din Transilvania de dinainte și de după 1918 este evidențiat de direcțiile cărții lui Onuc Nemeș, direcții care urmăresc: instituțiile ASTREI (Case naționale, bibliotecile poporale), conferințele, programul monografic al ASTREI, inițiativele teatrale (cu spectacole pentru țărani și cu trupe de teatru țărănesc), școlile țărănești și universitățile populare, organizația Șoimii Carpaților și Șoimiadele și, în fine, satele-model. Amploarea angajării ASTREI în lupta pentru propășirea națională a românilor din Transilvania impresionează, mai ales acum, într-o epocă în care mulți dintre intelectualii ”de elită” nu se implică decât în conducerea de institute de cercetare sau de școli de studii postdoctorale, loji academice de unde scuipă cojile unei false învățături în capul românilor de la parter.

În ciuda teoriilor care vorbesc în termeni importați despre ”românizarea României” ca despre un fenomen impus de la centru înspre periferii, și la românii ardeleni, ca și în alte părți ale  Europei, naționalizarea sau românizarea a fost un proces care s-a petrecut și de la margini către centru: naționalismul nu a fost (doar) o metanarațiune impusă de la centru, ci și un mod al provinciei de a se autolegitima în context național ca furnizor de românitate etnică și culturală ”curată” – în foarte multe monografii ale satelor sau zonelor românești din Transilvania am dat peste expresia de sat cu populație ”curat” sau ”pur” românească – sau de a contesta în context imperial legitimitatea unui centru străin (Viena, Budapesta) în numele propriei centralități, al altui ax decât cel momentan hegemonic. Nemeș notează în acest sens că, deși autoritățile maghiare au cerut, în 1895, 1896 și 1897, conducerii ASTREI să înlocuiască în statutele asociației expresia ”poporul român” cu ”locuitorii cu buze valache ai Ungariei”[8], ”conceptul de național s-a impus în lumea satelor”. La sate, instituția de cultură creată la inițiativa și cu sprijinul cultural, financiar și logistic al ASTREI a primit de la țărani denumirea de ”casă națională” (numită apoi, sub influența Școlii Sociologice a lui Dimitrie Gusti, ”cămin cultural”).

Conceptul de ”național” funcționa în acest caz ca un catalizator al procesului de închegare etnoculturală a românilor din Transilvania. Nu era vorba de o invenție, dovadă că termenul a fost adoptat de țărani pentru că răspundea stratului genetic identitar din ei, ci de o articulare a identității pasive într-o personaliatte națională activă. Așa cum astăzi românii sunt expuși pe toate căile inhibitorilor de naționalitate, la acea epocă elitele românești frământau poporul cu stimulenți ai personalității naționale. Acolo unde astăzi există doar antinaționalismul intensiv (cultivat, modificat genetic, cu mare productivitate la hectar) și naționalismul extensiv (amorf, buruienos, de slabă calitate), în epoca ASTREI se dezvolta un naționalism intensiv-organic de cea mai aleasă calitate: ”Conceptul de național, ca element aglutinant într-un proces de redeșteptare națională, era menit să strângă în jurul lui energiile tuturor fiilor țării, pe care să-i motiveze și să-i încurajeze în procesul de afirmare a identității naționale proprii.” După cum remarca Ioan Georgescu, secretar al ASTREI citat de Nemeș, ASTRA a devenit ”bunul spiritual al tuturor, atât al uniților cât și al neuniților, atât al cărturarilor cât și al necărturarilor, al meseriașilor și neguțătorilor, tot atât cât și al țăranilor. Ea înfrățește pe toți românii deopotrivă prin limbă și cultură”[9].

ASTRA a fost una dintre acele asociații burkean-tocquevilliene care dau consistență unei societăți și o fac mai puțin maleabilă în mâna tiranilor centralizatori, un exemplu viu de subsidiaritate, de localism creator, de spirit de inițiativă. Focarul acestei activități era ”casa națională”, o expresie a libertății la scară umană, un mod de a întrupa ideea într-o comunitate dată, de a o înrădăcina într-un sat. Nicolae Iorga, care a scris atât de pătrunzător despre ”romaniile populare” sau despre obști ca diametre ale libertății la scară umană, vedea și în Casele Naționale ale ASTREI un exemplu de bună autonomie (micro-)locală, un generator local de umanitate autonomă, liberă, scutită de impozițiile politice și culturale ale centrului. Cu alte cuvinte, un generator de umanitate boierească, cu ”privilegii”, liberă: ”În loc să intervină Statul, intervine inițiativa, în loc să se vorbească omului, de multe ori într-o limbă pe care n-o înțelege, de lucruri care n-au pentru dânsul momentan o însemnătate deosebită, se vorbește acasă la el de lucruri care-l privesc pe dânsul în rândul întâiu, și de la acest lucru […] Să te duci la om și să-l zgândărești puțin, să trezești îl el ambiția de convingerea putinței de a începe el lucrul cel bun în folosul lui.”[10]

Departe de a fi un ONG-dronă, un vehicul asamblat în/teleghidat din exteriorul spațiului pe care îl survolează, ASTRA a fost o expresie organic-conservatoare a naționalismului românesc din Transilvania celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea și primei jumătăți a secolului al XX-lea. ASTRA s-a autofinanțat din mici donații, din cotizații, cu ajutorul loteriilor sau al campaniilor de strângere de fonduri. Munca voluntară – de la construirea caselor naționale, la plantarea a mii de puieți[11] – era și ea o obișnuință. Pentru înființarea unei ”Academii de Drepturi” la Sibiu, obiectiv lăsat cu limbă de moarte de Avram Iancu în testamentul său, se deschid liste de subscripții pe care apare și ”institutorul Ion Creangă” cu doi galbeni.[12]  Casa Națională Centrală a ASTREI a fost ridicată la Sibiu, în 1905, și cu bani donați de țărani ”din vânzarea de porumb, grâu, făină, vin, mere” și alte produse agricole.[13] Cu banii strânși din astfel de activități, ASTRA a înființat ”biblioteci poporale, școli, burse pentru studii în străinătate, case naționale, școli țărănești, cooperative, expoziții, monumente, tot ceea ce era necesar pentru a transforma o populație într-un popor și a ridica acest popor la demnitatea de a se numi român”[14]. Au existat și marii donații de la patrioți români cu stare precum Vasile Stroescu, boierul basarabean care, pentru că nu era lăsat de autoritățile țariste să investească bani în cauza românilor basarabeni, s-a transformat într-un Mecena al românilor transilvăneni și bucovineni: oricum fruntașii mișcării naționale a românilor din Transilvania erau mereu acuzați de autoritățile austriece că sunt agenții Rusiei, care avea interesul să submineze Imperiul Habsburgic, astfel încât, dacă supusul rus Vasile Stroescu investea bani în cauza fraților săi din Ardeal, birocrația rusă nu putea avea nimic de obiectat.

Departe de a fi un instrument de inginerie-socială, o uriașă mașinărie care, indiferentă la costul uman, înghite și procesează societăți întregi pentru a le aduce la stadiul de pastă ușor de turnat în caserole ideologice de unică folosință, ASTRA ne oferă exemplul unei inițiative culturale care a căutat să se plieze benign și organic pe articulațiile cele mai fine ale vieții românești. Viziunea pe care o propunea era una conștientă de țesătura fină a acestei vieți, de organicitatea dezvoltării societății românești, de faptul că, după cum spuneau cele mai complexe dintre teoriile sociologice, etnologice și antropologice ale deceniilor interbelice, toate societățile își pun aceleași întrebări fundamentale la care dau răspunsuri adecvate contextului geo-cultural în care se dezvoltă. ASTRA nu inventa națiunea, ci o structura. Iată-l pe Gheorghe Țițeica vorbind despre acțiunea ASTREI prin intermediul Caselor Naționale: ”Toată țesătura vieții se compune din o mulțime de acte simple și dacă vrem ca un popor să se ridice, trebuie să lucrăm continuu asupra actelor zilnice. Dacă vrem ca o pânză să fie bună cată ca fiecare fir, din care se compune, să fie bun. Casele Naționale au ca scop tocmai îmbunătățirea acestei pânze naționale.”[15] Iuliu Hațieganu spunea și el că, din moment ce satul e ”fundamentul” statului român, ”se impune ca această viață sătească să o îngrijim, să o ajutăm, să o activăm”. Satul, preciza Hațieganu, ”trebuie dinamizat, să umble pe picioarele sale”.[16]

Cine erau țesătorii, cine veghea la integritatea pânzei naționale – atât de diferită de ferfenițele la mâna a doua care ne îmbracă pe dinăuntru și pe dinafară de trei decenii încoace? În rândurile cărturarilor implicați în activitățile ASTREI îi aflăm pe: Nicolae Iorga, Ion Agârbiceanu, Iuliu Hațieganu, Virgil I. Bărbat, Fl. Ștefănescu-Goangă, Silviu Dragomir,  Ștefan Bezdechi, N. Bănescu, Th. Capidan, Gh. Vâlsan, Ioan Lupaș, Constantin Daicoviciu, D. D. Roșca, Romulus Cândea, Eugen Speranția, Emil Petrovici, G. Bogdan-Duică, Ion Pillat, Gh. I. Brătianu, Gh. Adamescu, Ion Chinezu, I. Mușlea, Al. I. Lapedatu, Sabin Manuilă, Ion Breazu, Sextil Pușcariu, Valeriu Literat, Iuliu Moldovan, Mihail Dragomirescu, Mina Minovici, Constantin Moisil, Pamfil Șeicaru, Gh. Ionescu-Sisești, Consntin C. Giurescu ș.a.. Protopopul Emilian Cioran ținea conferințe prin bisericile Sibiului însoțit de doctorul Iosif Stoichiță și de un aparat de proiecție ”Alladin”, pentru diafilme. Alături de acești universitari sau scriitori care luminau publicului teme de istorie, limbă și literatură națională, găsim galaxii întregi de economiști, zootehniști, ingineri agronomi, doctori veterinari, medici și arhitecți care conferențiau sau scriau broșuri cu titluri savuroase precum Nutrețul măiestrit a lui Ioan F. Nerguțiu. Toată această activitate ”propagandistică” era bine calibrată pentru a nu sminti țăranul. De exemplu, dacă multe din conferințele începuturilor par a fi avut drept scop prevenirea țăranilor în privința pericolelor beției, bolilor venerice și altor dezastre datorate dezrădăcinării, ulterior conducerea ASTREI a ajuns la concluzia că e bine să privilegieze mai degrabă conferințele constructive, decât pe cele alarmiste, care ”împuiau capul” țăranilor cu ”tot felul de primejdii imaginare”.[17]

Dincolo de conferințe, ASTRA oferea ajutor concret fie prin asistență tehnică (zootehnică și agrotehnică) acordată țăranilor, fie prin donații de pluguri și alte mașinării agricole, fie printr-un sistem de școli și universități populare care îi învățau pe țăranii de ambe sexe cum să-și administreze mai bine ogorul, gospodaria sau bucătăria.[18] Nu e vorba aici de neopașoptisme păguboase, de cuconași întorși de la Paris care îi învățau pe țărani cum să dea cu sapa, ci de oameni de varii profesii care proveneau ei înșiși din rândul țăranilor și care se ”întorceau acasă” în mod firesc, reveneau la matcă pentru a le împărtăși și celor de acasă ce au învățat. Era un proces de aculturație intimă, organică, care punea surdină ierarhiilor sociale, un soi de enciclopedism țărănesc care punea în contact nu intelectualii cu nobilii în saloane, ci țăranii cu intelectualii în cămine culturale/case naționale. Acest tip de enciclopedism îi încuraja pe poporeni să stea drepți pentru că vedeau că ”domnii” sunt de partea lor cu sfatul și chiar cu mijloace financiare, iar pe ”domni” îi ținea în contact cu lumea din care veniseră, îi ajuta să nu se dezrădăcineze, să rodească, să nu devină cinizați de obișnuința de a se adresa publicului abstract – de cititori de carte/ziar sau de larg amfiteatru universitar – al orașelor. Era un model de interacțiune de tip Vechiul Regim care menținea o vecinătate benefică între aristocrați și țărani.

Și contactul nu era întodeauna lipsit de contondențe, pentru că țăranii nu făceau figurație bucolică, ci se implicau serios în activitățile ASTREI. Iată, de exemplu, elevul-țăran Pantelimon Oancea din Avrig, vorbind la încheierea ciclului de cursuri din 1934-35 al Școlii Țărănești din Sibiu, preciza că la acele cursuri nu au venit leneși fugiți de la muncile agricole pentru a pierde vremea 3 săptămâni la oraș. Deși înșelați de multe ori de ”făgăduielile domnilor”, țăranii au răspuns chemării conducătorilor ASTREI și au venit la cursurile Școlii Țărănești pentru a învăța ceva, spunea Oancea: ”Dar orice nedumerire și orice îndoială s-au risipit, îndată ce am văzut că Școala Țărănescă e singurul lucru cuminte și folositor pentru noi. Aici nu ni s-a cerut să dăm nimic. Aici am găsit că totul e pus în folosul nostru. Aici nu ni s-au cerut voturi, nu ni s-a făgăduit marea cu sarea, aici am înțeles și noi că mai sunt oameni cu suflet pentru țăran, pentru talpa țării. Doar o singură părere de rău avem: că nu s-au înființat aceste școale mai demult, când nu eram la sapă de lemn.”[19]

Nici intelectualii nu erau niște idilizanți, ci știau să vadă realitatea de dincolo de festivități și festivism, dar niciodată nu citeau suferința românilor ca pe o decădere sau schimonosire degradantă. Simțeau nevoia să sară în ajutor, nu să se despartă estetizant de ființa populară chinuită de lipsuri. Astfel, Ion Breazu, scriind despre Adunarea generală a ASTREI desfășurată la Abrud în 1938 – adunare unde au răsunat cuvântările lui Iorga, Rădulescu-Motru, Nicolae Colan, Adrian Maniu, Iuliu Hossu și Dragoș Vrânceanu -, observa cortegiul savant construit din care alegorice și țărani defilând: ”Moți și moațe din satele din jur urmează acestor care, conduși de preoți  și învățători. Se remarcă îndeosebi buciumanii în frumoasele lor costume, urme ale unei splendori trecute. Mai mult decât la aceste costume, privirile noastre îndurerate s-au oprit însă la fețele supte de muncă și de mizerie, bărbați, femei, bătrâni și copii, al căror număr era destul de mare în acest cortegiu. Trecerea lor am simțit-o cu toții ca pe o aspră mustrare.”[20]

Rezultatele acestei vaste ofensive în planurile economiei simbolice și reale ale satului românesc au fost  spectaculoase. Bilanțul în termeni de construcții include zeci de case naționale întemeiate la sate. În multe cazuri, aceste case naționale s-au înălțat pe locul cârciumilor, cum e cazul satului lui Onuc Nemeș. Satul românesc ”modern” al ASTREI era așezat sub zodia unei treimi instituționale – biserică-școală-casă națională/cămin cultural – care i-a asigurat echilibrul. Onuc Nemeș notează cu melancolie că această structură a satului a căzut în paragină și în satul său, unde școala a ajuns o ruină: ”Școala e o ruină. Se dărâmă. În sat nu mai sunt copii. Din ceeea ce înainte era un triunghi al fericirii, Biserică-Școală-Casă Națională, au mai rămas două puncte fragile care unesc o linie tot mai subțire și mai greu de deslușit. Alături, cârciuma prosperă!”[21]

În anul 1927, ASTRA avea în funcțiune 608 cercuri culturale și peste 3000 de biblioteci.[22] Vasile Stroescu cerea cât mai multe cărți, școli și biserici pentru poporul român, notând că, prin ele, românii își vor ”ridica sufletul” fiind ”stăpâni pe cunoștințe, bogății ce nu se pot fura și nu se pot gâtui”[23]. Departe așadar de a încuraja ignoranța, ”teroarea istoriei” cerea o intensificare a investiției românești în cultură. Alunecările de realitate pot fi prevenite doar prin încurajarea expansiunii pânzei de rădăcini care țin țara laolaltă. Miile de biblioteci create la sate din donațiile ASTREI au lăsat urme adânci și au încurajat mobilitatea socială (de exemplu, uitați-vă câți academicieni români au provenit în ultimul secol din lumea satelor ardelene).

În satul Topa Mică, școala a fost zidită în 1912 cu ajutorul Fondului ”Vasile Stroescu”. În localul școlii a funcționat începând cu anul 1933 și Casa Națională a satului. Preotul satului Topa Mică, protopopul Vasile Cosma, a fost una dintre cele mai active personalități ale ASTREI interbelice și pe genunchii lui a crescut, după Al Doilea Război Mondial, și fiul diacului din Topa Mică, poetul Ioan Alexandru,[24] al cărui parcurs existențial capătă astfel noi înțelesuri și confirmă rolul pe care îl aveau ”antrenorii culturali” de tip non-catharic în România veche. Nu pot să nu mă gândesc la Imnele lui Ioan Alexandru când citesc rândurile scrise de părintele Cosma în ”Cuvântul către cititori” care prefața monografia sa Cinci sate din Ardeal (Cluj: Tipografia Națională, 1933): ”Scopul urmărit mi-a fost să trezesc în popor conștiința de sine și mândria stăpânului băștinaș pe aceste meleaguri.”[25]

Această conștiință de sine se trezea și prin activitatea monografică desfășurată de preoții, învățătorii și alți intelectuali ai ASTREI care au redactat lucrări dedicate satelor lor. Onuc Nemeș a alcătuit un catalog cuprinzând 500 de titluri de monografii locale. În biblioteca mea am, printre altele, Monografia Comunei Abuș, scrisă de Traian Moldovan și publicată pe speze proprii în 1947. Portretul comunei așa cum se desprinde el din lucrarea lui Moldovan confirmă întru totul liniile de forță ale analizei lui Onuc Nemeș. Scriind despre alcoolism, Moldovan notează: ”Deși aproape fiecare cetățean are câte o părticică de pământ plantată cu viță de vie, totuși această plagă socială nu a putut prinde în mrejele ei pe nici un cetățean din această comună. Fiecare după o zi de muncă își potolește trupul bând un pahar sau două de vin sau vin ars la el acasă. Cârciumi nu sunt. De mult nu s-a văzut ca vreunul din cetățeni să meargă în stare de ebrietate pe uliță.”[26] Despre starea agricolă a comunei – populată de români ortodocși și greco-catolici și de maghiari catolici și reformați -, Moldovan precizează: ”Jumătate din pământul arător, fiind așezat pe vatra râului Târnava Mică, dă o recoltă foarte bună. Deci cetățenii au întotdeauna strictul necesar pentru existența familiei și a vitelor. În general oamenii sunt harnici, lucrându-și fiecare cu râvnă bucățica de pământ. Deși majoritatea lucrează în parte și a treia parte, de la cei mai înstăriți, poți găsi totuși la cel mai mic gospodar cel puțin o vacă cu lapte, câteva oi și un porc sau doi. Femeile se ocupă îndeosebi cu lucratul cânepei și al lânei, țesând valuri întregi de pânză și postav din care-și fac îmbrăcăminte la întreaga familie.”[27] Moldovan încheie afirmând pe un ton care combină pretenția rigorii științifice cu tipuri mai vechi, tradiționale, de apeluri la autorități care garantează autenticitatea mărturiei: ”M-am străduit în această lucrare să dau toate aspectele vieții sociale ale locuitorilor din comuna Abuș numai pe bază de date precise, adunate de mine dela preoții și cetățenii mai bătrâni ai satului.”[28] Ultimul paragraf ne arată că Moldovan avea exact aceleași scopuri ca și Cosma: ”Sunt cu conștiința împăcată că atunci când viitorii cetățeni ai comunei vor afla aspecte din viața satului lor, amintind poate de numele moșilor și strămoșilor lor, le va produce o mulțumire sufletească.”[29] Identitatea era deci filtrată până în cele mai adânci straturi ale lumii satelor unde servea de coagulant social și cultural.

Oamenii dospiți în aceste sate erau precum bunicii lui Onuc Nemeș, bunici arhetipali, bunici de basm[30]: ”În fiecare dimineață și seară, bunica își încheia rugăciunile cu implorarea: ‘Doamne, dă bine la tătă lumea, și dă-mi și mie!’ Așeza pe primul plan lumea toată ca univers uman, abia apoi persoana ei, componentă infimă a acestui întreg. Pentru ea lumea nu era decât un sat mai mare: ‘Mare sat îi lumea asta!’ Avându-l pe Dumnezeu alături, îi erau străine lăcomia, minciuna, lenea, nedreptatea. A murit stând pe un scaun, în vreme ce făcea mâncare pe o lampă cu petrol. Copiii din vecini continuau să se joace cu ea, trăgând-o, amuzați, de năframă, până când i-au simțit mâinile reci.”[31]

Bunica lui Onuc Nemeș nu e singura de acest fel. Lumea tradițională era plină de astfel de Sfinte Vineri care transformau peisajul din jurul lor în miniatură medievală: ”O cruce de lemn în memoria eroilor din satul meu a fost ridicată chiar în fața Casei Naționale. Împrejurări neclare au dus la distruegrea ei. O altă cruce, ridicată de ASTRA, se afla chiar în fața școlii. Era o cruce mare de lemn, colorată, cu chipul lui Iisus Hristos sculptat […] și uneltele martiriului: ciocan, cuie, clește, suliță, o scară, fierăstrău… Lumea când trecea pe lângă ea se închina, ceea ce făceam și noi, copiii, când mergeam la școală și când ieșeam de la școală. Mama îmi povestea că într-o noapte crucea a căzut și câtă vreme a stat așa pe pământ, în fiecare seară o femeie bătrână mergea la crucea căzută și-L învelea pe Iisus Hristos cu o pânză albă, să-L apere de frig.”[32]

Cartea lui Onuc Nemeș ne restituie un univers coerent ca o miniatură medievală. Strămoșii își spun istoria în cuvintele lor. Practic, această carte e un exercițiu ASTRIST de reîmproprietărire simbolic-discursivă a satului românesc, pe care ne-am obișnuit să-l vedem mut, fragmentar și pierdut în negura vecurilor sau a sărăciei. Vocile țăranilor interbelici redate nouă de Onuc Nemeș cuvântă de fapt cu o voce mult mai veche, poartă în gesturile lor memoria unor lumi mult mai adânci decât cea a României Mari.  Exercițiul antropologic al lui Onuc Nemeș ne arată încă o dată că ne vine mai greu să ucidem – sau să lăsăm să fie ucise – lucrurile, lumile sau oamenii a căror istorie o cunoaștem.

Din acest punct de vedere, exercițiul monografic al țăranilor ASTRIȘTI, sutele lor de monografii publicate (Nemeș notează că sașii au publicat mii de astfel de volume, pentru o populație mult mai mică decât a românilor) reprezintă un exercițiu de  fortificare a sistemului imunitar cultural. Țăranii aceștia nu se lăsau uciși pentru că știau cine sunt. Românii de astăzi au înlocuit cunoașterea de sine, conștiința națională, personalitatea națională dată de studiul istoriei, literaturii și al artei naționale și de practicarea unor meșteșuguri, a unor meserii reale, pe pământul tău, cu stereotipuri masochiste despre cât de ”hoți”, ”proști” și ”mișei” sunt românii. Acestea nu sunt atât judecăți obiective de valoare, cât mantre autodizolvante, ”self-fulfilling prophecies”, suprimarea subliminală a poporului român. Cartea lui Onuc Nemeș ne oferă un excelent tratament împotriva acestor pulsiuni autodestructive.

 

 

[1]  “The new electronic interdependence recreates the world in the image of a global village” scrie Marshall McLuhan în The Gutenberg Galaxy (1962).

[2] McLuhan a spus-o pentru că îi plăceau formulele sugestiv succinte, pentru că îi plăceau jocurile cognitive, pentru că voia să arate cât de fragili suntem în fața limbajului dibaci manipulat.

[3] ”Face to face society”, pentru a folosi formula lui Peter Laslett.

[4] Augustin Paul (Delaletca), Între Someș și Prut (București: Minerva, 1905), 176.

[5] Lapedatu, ”Luptele românilor pentru cultură”, în Încercări în literatură, 214-215.

[6] Ioan Lupaș, Viața și faptele lui Andrei Șaguna, Mitropolitul Ardealului (București: Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, 1913), 86.

[7] Paul (Delaletca), Între Someș și Prut, 150.

[8] Ion Onuc Nemeș, Astra în satul meu. De la Comuna Viitorul la Satul-model: Sâncraiu Almașului – județul Sălaj (Sibiu: Editura Astra Museum, 2015), 33.

[9] Nemeș, Astra în satul meu, 34.

[10] Nemeș, Astra în satul meu, 46.

[11] Nemeș, Astra în satul meu, 264-265.

[12] Nemeș, Astra în satul meu, 43.

[13] Nemeș, Astra în satul meu, 50.

[14] Nemeș, Astra în satul meu, 42.

[15] Nemeș, Astra în satul meu, 46.

[16] Nemeș, Astra în satul meu, 66.

[17] Nemeș, Astra în satul meu, 144.

[18] Programa Școlii Țărănești din Sibiu a fost ”întregită cu un curs de menaj ce s-a ținut la Porcești (Turnu Roșu), în care unsprezece învățătoare s-au perfecționat ‘în prepararea unor mâncăruri mai igienice și mai substanțiale din alimentele ce se găsesc la sate, acestea urmând să organizeze cursuri similare cu elevele cursului supraprimar și cu țărancele din satul unde își au catedra’” (Nemeș, Astra în satul meu, 189)

[19] Nemeș, Astra în satul meu, 188.

[20] Nemeș, Astra în satul meu, 257-258.

[21] Nemeș, Astra în satul meu, 71.

[22] Nemeș, Astra în satul meu, 76.

[23] Nemeș, Astra în satul meu, 80.

[24] Nemeș, Astra în satul meu,139-142, 158-160, 248.

[25] Nemeș, Astra în satul meu, 158.

[26] Traian Moldovan, Monografia Comunei Abuș (București: Editura Noastră, 1947), 33-34.

[27] Moldovan, Monografia Comunei Abuș, 35-36.

[28] Moldovan, Monografia Comunei Abuș, 36.

[29] Moldovan, Monografia Comunei Abuș, 37.

[30] Și  erau de basm și pentru că le citeau basme nepoților; bunicii de mall de astăzi vor fi de desene animate sau de jocuri pe calculator, adică virtuali, hologramatici, în ochii nepoților crescuți fără alfabetizarea sufletească pe care o aduc basmele rostite de bunici nepoților.

[31] Nemeș, Astra în satul meu, 166.

[32] Nemeș, Astra în satul meu, 267.

Revista indexata EBSCO