Sep 1, 2017

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Un altfel de scriitor: Șerban Codrin

 

Toţi poeţii scriu la fel, aceasta putem constata cercetîndu-i de la o oarecare distanţă. Adică se izvodeşte de undeva, adesea ca din senin, o artă poetică iar ei se reped să probeze că sînt cei mai buni prin raportare la canonul în cauză, fiecare străduindu-se să îşi ocupe, în funcţie de respectivele criterii, un loc proeminent în perspectiva unei istorii literare. Astfel ei ştiu cum trebuie să fie poezia şi în baza acelei esteticii îşi desfăşoară opera punîndu-şi la lucru fiecare talentul. Rar de tot prin timp mai apare cîte unul care nu acceptă să se înscrie în legităţile proclamate sau doar presupuse, preferînd să rămînă singur, neluat în seamă. Un astfel de caz rarisim este scriitorul Şerban Codrin, autor al unor cărţi de considerabile dimensiuni cărora nu prea le-a fost acordată atenţia pe care o merită poate tocmai pentru că nu numai că sînt altfel decît ale celor mulţi ci îndeosebi poate pentru că sub aparenţe de vetustate ascund o enigmă estetică asupra căreia merită stăruit. Deoarece parcă în mod deliberat autorul nu se înscrie în contemporaneitatea estetică căreia cu toţii îi aparţinem şi chiar ocoleşte eventuala şansă a unei originalităţi, cel mai adesea plasîndu-şi modalitatea de a scrie undeva departe în trecut, resemnat oarecum la imitaţie, la pastişă. Dar toate acestea sînt simple aparenţe care camuflează mai degrabă contrariul: o mare originalitate, o forţă literară considerabilă.

Aşadar, poeţii scriu la fel, utilizînd aproximativ aceleaşi tehnici literare, atent fiecare la felul în care ceilalţi contemporani îşi compun operele, străduindu-se să se dovedească mai buni, mai iscusiţi, să probeze că între limitele respectivelor arte poetice ei sînt originali. În rest, se poate spune că sînt lirici în măsura în care în ceea ce scriu este vorba despre ei înşişi, despre sentimentele şi gîndurile personale. E literatura ca desfăşurare a unor confesiuni, mai directe sau mai indirecte, în totul fiind vorba despre exhibarea unui eu poetic hipertrofiat. Există însă alţi autori care îşi acordă dificultatea de a străbate vaste ocoluri pentru a cuceri la capătul lor nişte originalităţi cît mai îndepărtate, neevidente. Dacă cei din prima categorie vizează autenticitatea, cei din a doua clasă se abandonează cu voluptate în braţele unui livresc cel puţin aparent, încît receptarea a ceea ce ei scriu are nevoie de explicaţii cît mai ample, de note de subsol, de mai directe sau mai subtile trimiteri spre trecutul cultural. În pofida unor semne contrare pentru valabilitatea cărora Şerban Codrin pledează cu insistenţă, cu vervă, el face parte din categoria a doua. Căci snoava propusă de el cu existenţa nu se ştie unde, şi încă de preferat!, a unei ediţii a Divinei Comedii complet golaşe, adică exclusiv textul lui Dante, fără absolut nici o explicaţie adăugată, de parcă ar rămîne să fie strigată la horă în sat, asezonată cu chiuituri, nu exclude şi ipostaza clasică de a citi textul dantesc într-un mod savant, în biserică, la altar, însoţit de cît mai multe comentarii, şi tocmai acesta este modelul celei de-a doua categorii.

Poetul din Slobozia dă acest exemplu pentru a-şi motiva strădania sa de a rescrie Ţiganiada lui Ion Budai Deleanu, debarasînd-o de comentarii etajate în note din subsolul paginilor, trecerea textelor în versete care se desfăşoară în ritmici sever strunite, expurgarea de latinisme, de stîngăcii, conferindu-i astfel cărţii clasice o sperată accesibilitate eficientă. M-am lăsat prins în capcană şi am citit opul lui Şerban Codrin în paralel cu Ţiganiada corifeului, observînd asemănările, preluarea amplă de realităţi literare de la marele ardelean exilat, cît şi semnificativele deosebiri, contribuţiile fundamentale din compunerea recentă. Destul de repede mi-am dat seama că procedînd astfel m-am aşezat în postura ridicolă a profesorului de latină care parcurgînd Homage to Sextus Propertius a vrut să verifice cîtă limbă latină ştia poetul cînd în fapt în textele respective era şi mai ales nu era vorba despre autorul antic ci mai degrabă doar de autorul recent, Ezra Pound, care cu toate aparenţele contrare publicase sub acest titlu nu o traducere ci un text profund original. Păstrînd toate proporţiile în comparaţie, pot spune că noua compoziţie în limba română, cu renunţarea la strofe sixtine şi rimă, optîndu-se pentru purificarea de latinisme, şi mai ales cu fulminatul ei aggiornamento substanţial, este şi ea o operă profund originală care îşi păstrează prin superficiile ei o înşelătoare legătură cu modelul invocat, dar care, fundamental, în profunzime, este a noului ei autor căruia îi exprimă gîndirea artistică şi atitudinea faţă de timpul de azi. După efectuarea unui control riguros şi al noii epopei constat nu doar că Ţiganiada lui Ion Budai Deleanu este mai cu folos de citit aşa cum considera Florea Fugariu, cu creionul în mînă, navigînd prin toată vasta erudiţie pe care o presupune, ci şi că în aceiaşi situaţie este şi noul op, cel al poetului contemporan cu noi. Pentru că este o tehnică aceasta, un artificiu artistic, să te ataşezi unui mare model şi în carcasa lui să îţi dezvălui toată forţa, în ciuda aparenţelor de fidelitate să construieşti în subteranele noului text vaste canale labirintice care îţi unesc opera cu întinse domenii literare. Aşa au procedat mulţi, foarte mulţi autori de-a lungul secolelor şi mileniilor, ca de exemplu Virgiliu faţă de Homer, sau Dante faţă de Virgiliu. Cine crede că poezia e rodul, expresia imediată doar a unei simţiri inedite şi nu şi rezultatul erudiţiei se înşeală profund cantonîndu-se în teritoriile culturii minore, ale folclorului. Căci mai sîntem şi noi, cei din tagma unora ca Jacques Byck şi Florea Fugariu, care străbatem Ţiganiada primă înarmaţi cu dicţionare şi enciclopedii. Culmea este că, în răspăr cu ceea ce afirmă autorul de azi, şi lucrarea sa este una nu dedicată celor mulţi ci mai degrabă oamenilor cu şcoală, cititorilor care utilizează ajutoare filologice, precum aceia ai lui Ion Budai Deleanu. Paradoxal, deşi afirmă contrariul, Şerban Codrin pare că a intuit situaţia şi vine în întîmpinarea cititorilor săi cu o prefaţă redactată de Aureliu Goci şi la anexe cu mai multe texte proprii în care furnizează informaţii de istorie literară şi îşi pledează justificarea întreprinderii sale. Mai mult chiar, citindu-i compunerea am simţit că acesteia îi lipseşte un glosar cu explicarea numeroaselor turcisme, ţigănisme, provincialisme, arhaisme, o traducere a expresiilor prezente în cartea sa din limbi străine: franceză, germană, parcă şi rusă, şi altele. Două cronologii istorice, dacă nu chiar trei, ar putea să divulge principalele evenimente la care se face aluzie sau chiar se fac trimiteri directe în noua carte, evenimente din timpurile lui Vlad Ţepeş, Ion Budai Deleanu şi Şerban Codrin (comunismul despre care vine vorba, fie şi doar aluziv, nu doar o singură dată). Acestea ar face mai accesibilă şi compunerea recentă cu titlul glorios de Ţiganiada.

În ceea ce mă priveşte, pentru mine a fost dureros să citesc presupunerea lui Şerban Codrin că opera precursorului său nu a fost scrisă într-o limbă română literară, că aşa ceva nu există întotdeauna cînd cineva a produs literatură ci în cazul românilor abia odată cu fapta de geniu a lui Eminescu, că altul ar fi fost destinul Ţiganiadei dacă ea ar fi fost scrisă în limba ulterioară, în aceea a marilor clasici. Discriminarea aceasta este nu doar artificială ci de-a dreptul falsă, la baza ei stînd confuzia dintre poet şi textierul de muzică uşoară ale cărui produse sînt ulterior zdrăngănite de chitarişti în auzul copiilor. Au fost decupate atari pasaje şi din opera lui Eminescu, dar nu autorul acelora este adevăratul poet ci îndeosebi cel la care se ajunge numai cu erudiţia filologică, ce nu inhibă ci sporeşte, nuanţează şi diversifică amplu emoţia estetică. Mă mir că tocmai poetul de azi nu înţelege aceasta cînd nu doar scrierea sa la care m-am referit pînă acum ci întreaga lui operă se configurează tocmai în acest sens, căci cere, impune chiar utilizarea a cît mai multor informaţii culturale şi doar astfel putîndu-i fi savurată în toată amploarea ascunsa ei artisticitate. Să-i cercetăm tocmai în acest sens principalele cărţi.

Dacă este să luăm în seamă pentru început Baladierul, atunci avem a executa ample oscilaţii din zările livreşti la care se fac cele mai deconcertante aluzii în mod acut şi viaţa prozaică a poetului şi a noastră, a celor care îi sîntem contemporani. Şi aceasta chiar începînd cu acest titlu Baladierul despre care Ion Roşioru ne atrage atenţia pe coperta a IV-a a cărţii că este formatat printr-o analogie la Canzoniere al lui Francesco Petrarca (Canţonierul în versiunea românească a Etei Boeriu). Sînt multe sonete, dar mai deloc în stil petrarchist, ci de o mare originalitate, cu un sunet inconfundabil. Iar baladele, numeroase, amintesc de acelea ale lui François Villon, fără a-i fi neapărat îndatorate ca inspiraţie. Căci este uimitor cît de mult integrîndu-se în schemele clasice, pe cărări bătătorite şi răsbătătorite, Şerban Codrin izbuteşte performanţe de lirism, scriind texte de o eclatantă prospeţime, strict ale timpului de azi. Carte cu o arhitectură interioară secretă, alternînd mari calupuri de sonete cu altele cuprinzînd balade, ţesînd tematici compacte în alternanţă pe teme de erotică sau de credinţă în Dumnezeu, cu toată figuraţia biblică, îndeosebi din creştinism, Fecioara, Mîntuitorul. Autorul este în primul rînd un performer al tehnicilor poetice clasice, forme fixe, distribuţie muzicală a ecourilor lirice, strunire bărbătească a chingilor poeziei.

În ce constă forţa acestei literaturi a lui Şerban Codrin? În primul rînd în bogăţia ei lexicală, în măsura în care scrisul acestuia este mai ales o vastă convocare a întinse zone ale limbii române nu doar contemporane. Mai apoi trebuie observată claritatea exprimărilor care cristalizează în formulări aforistice, îndeosebi în cazul ultimelor două versuri de la sonete şi al celui care repetîndu-se încheie conclusiv strofele ce alcătuiesc baladele din acest volum. E atît de multă limpezime în forţa exprimărilor încît de la o vreme din calitate ea se răstoarnă nu chiar în defect cît îndeosebi în deficienţă, un fel de handicap cît timp nu i-ar strica acestei poezii ca din cînd în cînd să se piardă prin zone mai obscure, explorînd şi inexprimabilul. Cititorului prea îi este oferită o înţelegere imediată a ceea ce poetul spune, lipsindu-l astfel de voluptatea căutărilor unui sens mai ascuns. Cît despre tematicile abordate, ele urcă din banalitatea extremă pînă în zonele metafizice maxime, atingînd fie şi doar aluziv actualitatea politică sau exaltînd derizoriul, ca în sonetul dedicat unei biciclete sau cel care evocă o vacă precum a procedat altădată Esenin dar deloc sub influenţa poetului rus. Sînt multe performanţe clasicizante, întrerupte uneori de mondenităţi, sau lăsînd la vedere modul în care istoria se insinuează în memoria ca formă a poeziei. Alte dăţi dăm peste portretul savant al unei Pena Corcoduşa de provincie şi recitatoare din mari poeţi. Ori acel elogiu în sonet al Oceanului pe  care cîndva cu altă, mult mai mare anvergură poetică l-a slăvit Lautréamont. Sau acea amărăciune lirică din sonetul în care poetul îşi căinează bătrîneţea reluînd teze din oda în care Horaţiu adresîndu-i-se lui Postumus îşi deplînge anii zburători care prea repede trec, fugaces labuntur anni. E în toate acestea şi mai pretutindeni în opera lui Şerban Codrin amprenta deloc evitată a livrescului, dar nu unul special precum la hiper-esteţii care caută numai racorduri erudite, specioase, absconse, ci autorul nostru străbate calea regală, apelînd la opere cam de toţi ştiute. Adesea e doar universul văzut ca macrocosmos, iar altădată predomină realismul, venirea poetului în chiar lumea de azi vituperată cu sarcasm anticomunist, sau exaltînd ţigăniile ca altă dată Miron Radu Paraschivescu însă fără influenţe din poezia lui. Dar, cum am mai spus, două sînt temele de bază: de-o parte iubirea, de cealaltă credinţa în Dumnezeu.

Erotica din Baladierul lui Şerban Codrin porneşte de undeva de foarte de jos, de la referiri la acuplări sexuale, de parcă o altă Sandra Brown ar scrie balade şi sonete slăvind iubirea. Ceea ce însă îl individualizează pe noul cîntăreţ este modul în care scenele de erotism intens sînt adesea subminate de umor căci e în această poezie incandescentă şi o exultanţă hazlie, o navigare printre ghiduşii erotice, o beţie a simţurilor din perspectiva căreia pînă şi peisajul este erotoman. Iar la un moment dat ridicîndu-i în slăvi pe cei care l-au precedat în acţiunea de slăvire a amorului, autorul recent face gafa de a-l aminti şi pe marele Shakespeare, mă gîndesc nu la dramaturgul care a fost ci la autorul Sonetelor, pe care parcă îl ia oarecum de sus, bătîndu-l pe umăr, căci şi-l aminteşte astfel: “Poznaşul Will din prea parşivă sete / Egal se-mparte-între băieţi şi fete”. Iar atunci, deşi nu cred că va fi vrut poetul de azi să-l micşoreze pe zeu, cum să rezist tentaţiei unei comparaţii?! Căci e o completitudine fără egal în sonetele celui decretat a fi poznaş, chiar pînă la epuizarea tuturor poziţiilor psihologice posibile în iubire, pe cînd la autorul de azi nu găsim din acest punct de vedere decît o monotonie, cam aceiaşi întîlnire a doi amorezi, descrisă ingenios însă doar atît.

Dar poate că încă şi mai mult se vede confruntarea acestei poezii cu livrescul acolo unde autorul ei îşi descrie credinţa în poeziile prin care el se integrează în ortodoxismul literar, în gîndirism, cu o notă aparte de originalitate în locurile în care dăm peste un creştinism degradat, căzut la un minim existenţial, adesea într-un decor de iarnă nemiloasă, de viscol. Sînt prezente şi aici trimiterile cărturăreşti, precum în cazul amintirii presupuse a Marelui Inchizitor dintr-un roman al lui Dostoievski iar alte dăţi un ecou din Pascal. Altădată parcă îl vedem pe Arghezi, cel evocat de Valeriu Anania cum, pe cînd era deputat al comuniştilor în Marea Adunare Naţională, nu se fereşte să poarte la vedere strachina cu pomană românească. Din Blaga, din traducerea lui a unei poezii persane pare a fi împrumutată, dar cu cîtă forţă, cu ce originalitate, metafora cu dinţii albi ca un şirag de perle, ai unui cîine mort, aşa cum îi apar Fiului lui Dumnezeu. Cu toată încuscrirea livrescă, această poezie, ca şi întreaga operă a lui Şerban Codrin, îşi afirmă, cu superbie şi în mod paradoxal, originalitatea.

Ca să trecem la următoarea carte a acestui autor să ne amintim mai întîi că Paul Valèry, făcînd într-un sonet elogiul granatelor întredeschise, care crăpîndu-şi coaja cedează excesului grăunţelor ce le compun interiorul fructifer, le compară cu frunţile de genii străfulgerate de mari descoperiri. Dar nu doar descoperiri vor fi ţîşnit din acele frunţi răscoapte ci chiar şi poezii, sonete, balade. Pentru că granatele, un cuvînt mai rar, sînt în limbaj comun rodiile iar pomul ce le produce este desigur rodierul, iar rodul poate fi şi liric ca acela faimos al lui Cezar Ivănescu. De aici şi Rodierul, culegerea de poeme ale boierului de rit erotoman. Însă în noua carte e şi mai îndrăcită şi mai jucăuşă verva versificatoare a poetului, dublînd într-un fel culegerea precedentă, singularizîndu-se prin aceea nu doar că are în cuprins numai sonete dar şi prin faptul că ele se întregesc în cununi de cîte paisprezece versuri în tot atîtea paisprezece sonete, care la rîndul lor se individualizează după cum primul vers este identic cu ultimul din strofa precedentă şi altele, multe alte atari artificii de tehnică a versificaţiei. Căci performanţa este în primul rînd una strict formală, ritm, rimă, într-o obsesie a numerelor care trebuiesc neapărat împlinite, adevărate simetrii de mici conglomerate verbale, şi se poate întîmpla ca o temă abordată să fi fost demult epuizată iar metronomul versificaţiei să mai bată încă un timp în gol.

Într-un anumit sens aceasta este poezia unui bibliotecar, a unui bibliograf, a unuia scufundat într-o mare de cărţi, iar livrescul ei este adesea dublat de sarcasm şi de un anticomunism vehement. Uneori fără miză prea mare în conţinut ci excelînd doar în tehnici poetice, în produse ale unui virtuoz al schemelor fixe. Şi este de observat că atîta livresc contaminează şi biografiile unor confraţi contemporani ale căror vieţi sînt evocate în rama cîte unui sonet. Dar vorbim aici de livresc într-un sens mult mai larg decît îngăduie sensul propriu al termenului căci trimiterile nu se fac doar la cărţi ci cu dezinvoltură şi la muzica de mare clasă, în modul cel mai direct şi fin competent dar şi indirect. Căci, de exemplu, fără să ne prevină poetul se referă la un moment dat nu la legenda cu Tristan şi Isolda din indiferent care variantă medievală ci chiar la aceea din opera lui Wagner, compozitorul amintit nu doar într-un singur loc.

În general găsim aici o erotică diversă, cînd livrescă, cînd uneori în ton atroce, cu o senzualitate de nedepăşit. Hiperrealismul dă remarcabile icoane istorice ale lumii autohtone sau dintr-o Rusie fabuloasă ori din ţigănie. Sînt cu totul memorabile evocările de o asprime sufocantă a cîmpiei, cîteva, două – trei, arte poetice, un autoportret amar de un lirism ascuţit, penetrant. Citez în încheiere, ca pe un alt Isus în celulă al lui Radu Gyr, acest sonet performanţă de fineţe şi discreţie a tonalităţii lirice: “Stăm cu picioarele pe şanţ şi-mi trece / O muscă, bîzîind, pe la ureche, / Asupra altora de tot zevzece / O mînecă ridic, de haină veche; / Ne luăm cu vorba despre viaţă, moarte, / Nu mi-am plătit impozitul pe vacă, / Nu-am de-o cămaşă, ca tot omul, parte, / Şi-amară-i pîinea-în  brazdă, şi săracă; / Cu plete lungi şi îndestul de groase, / Mai dă din cap, mă-ascultă, mă-înţelege; / În preajmă-a paradis de spini miroase / Şi, surîzînd, un fir de iarbă-alege, / Cînd podul palmei-i văd străpuns de-o rană / Şi-ascunsă troiţa în buruiană.”

Chiar dacă eu, trecînd la ultimul exemplu din opera respectivă, nu pot afirma, mai exact: nu îndrăznesc să afirm care este valoarea artistică a cărţii: Testamentul din strada Nisipuri, îmi este clar că în literatura noastră ea este antiteza radicală a tot ceea ce s-a scris în contemporaneitate, inclusiv faţă de cele pe care le-a mai publicat acest autor, iar model, din multe puncte de vedere, pare a-i fi fost The Cantos, fără a avea nici pe departe şi românul anvergura plurilingvă a americanului. Un poem pamflet, o carte de un realism feroce, nu neapărat prin descrieri cît în principal prin preluarea, din limbaj îndeosebi, a unui întreg secol, carte monstruos de mare, vastă cît acel secolul douăzeci care îi este subiect, nu poetică deloc ci literară, adică impecabil scrisă, fără a beletriza nici o clipă. Citind-o am înţeles că realitatea în care cu toţii trăim are şi un verso al ei, o faţă ascunsă  pe care, paradoxal, deşi extrem de la vedere, nu o ştie nimeni şi pe care cu toţii totuşi o ştim ignorînd-o şi regăsind-o în paginile acestei uriaşe cărţi. Căci în primul rînd este vorba în ea de comunismul în care cu toţii am trăit şi avem toţi fibra fiinţei îmbibată adînc cu el, inclusiv cei născuţi după anul 1989. Nu ştiu o mai completă pledoarie artistică împotriva funestei ideologii. E un ocol vast, enorm, din realitatea românească pînă prin cea de origine, adică  rusească, din care  ne-a venit invazia, cotropirea de peste o jumătate de veac, şi de sub puterile căreia nu ne mai putem desprinde.

Referindu-se la un întreg secol de istorie, Testamentul… este prin excelenţă o lucrare literară, aparţinînd evident nu altor arte, cinematografiei de exemplu, sau muzicii simfonice, ori artelor plastice, ci fiind prin excelenţă artă literară, hiperrealitatea cuvintelor dominînd, ea dovedeşte o specială sensibilitate faţă de cuvînt, vizionînd lumea sub aspectul ei verbal. Dar nu oricum ci utilizînd cuvîntul cu o mînie rară, văzînd totul ca o decădere spre bufonadă şi parodie, abuzînd mai mereu de un umor pe alocuri grosier şi de sarcasm ucigaş. Iar sarcasmul acesta stă nu atît pe realităţile istorice ori psihologice cît pe limbajul de lemn, cules din epoca abordată şi din literatura acesteia, continuu parodiată prin trimiteri indirecte chiar şi la cei mai de seamă reprezentanţi ai ei. Poate fiind cea mai necruţătoare carte din spaţiul românesc, ea desfăşoară brutale aluzii şi astfel efectuează o coborîre într-o deriziune atroce, de la Comedia dantescă la acest Testament în care locul anticului Virgiliu este luat de un Virgil al bodegilor cu firme avînd nume de o copleşitoare inventivitate umoristică, cel al lui Beatrice de un eventual maestru Leonid. Prefaţa lui Aureliu Goci deconspiră o ipotetică identitate a celor doi, alte identităţi ar fi destul de uşor de stabilit după trimiterile verbale şi după parodierea unor texte literare notorii. Dar nu aceasta este cel mai important lucru.

Mai interesant ar fi să luăm în seamă cele afirmate de Vladimir Udrescu într-un text ce figurează şi aici în carte, ca postfaţă a ei, şi unde ni se spune că Testamentul… a fost scris pînă în anul 1987, anul în care autorul îşi începe tentativele de publicare a lui, fiind pretutindeni refuzat, dar “dosarul (bine zis dosarul şi nu cartea – nota mea I.P.) cu poeme (a) ajuns, în cele din urmă, printr-o întîmplare providenţială, în mîinile istoricului literar Marian Popa, care l-a citit şi l-a păstrat fără   a-l divulga “organelor”… “. Dar nu cumva providenţa invocată va fi fost chiar Securitatea, pentru care profesorul Marian Popa elabora fişe de istorie literară? În ceea ce mă priveşte, înclin să cred că manuscrisul acestei cărţi a fost chiar în mîinile Securităţii care, ca în atîtea alte rînduri, i-a cerut competentului critic şi istoric literar opinia. Aşadar, deşi ştiau grozăviile din carte, securiştii nu i-au aprobat autorului să fie un martir, un disident, un anticomunist. Au preferat să-l scufunde, să-l înece, să îl ascundă în cel mai compact anonimat. În timpul dictaturii, pentru a fi recunoscut, proclamat opozant al regimului era necesar să intervină cel puţin două forţe în conivenţă: partidul, eventual prin agenţii de securitate, şi o forţă din exteriorul ţării, ca de exemplu Europa liberă. Fără contribuţia acestora, în completă conjunctură, indiferent ce ai fi făcut nu puteai fi decît un nimeni. De aici, din această condamnare la neant se ridică strălucitor autorul de azi.

Revista indexata EBSCO