Sep 1, 2017

Posted by in Istorie literara

Liviu PAPUC – Septentrion rădăuțean

 

Bătrâna Societate pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina (înființată în 1862, reactivată în 1990 – după hiatusul impus de regimul oprimant comunist) se manifestă încă și astăzi, cu forțe proaspete și de bun augur pentru viitor, atât prin activitatea de la sediul central din Rădăuți și filialele din țară, cât și prin publicația „Septentrion”, cu apariție anuală, continuatoare în spirit a „Foii Soțietății…” din anii 1865-1869.

Mărturisim că nu ne place, dar subscriem întru totul la cele exprimate de Redacție în editorialul intitulat Identitate, cultură și spiritualitate bucovineană: „Lupta împotriva identității naționale o regăsim și astăzi, dar sub altă formă. Noi am trecut de la o formă de hegemonie, a Uniunii Sovietice, la o altă formă de hegemonie, cu mult mai abilă, și care se ascunde în spatele globalismului, sub formule generoase, dar care urmăresc același lucru: anularea identității naționale. Înlocuim internaționalismul proletar socialist cu globalizarea”; și: „Românii sunt astăzi mult mai ușor de manipulat, pentru că nu mai au idealuri înalte. Tinerii nu mai au o strategie a existenței întemeiată, în primul rând, pe valori spirituale și culturale”.

Iar tot ceea ce urmează, în ampla înșiruire de „capitole”, ale căror titluri vorbesc de la sine (Bucovina sub semnul poetului; Din istoria Bucovinei; Personalități bucovinene; Scriitori bucovinenei; Destine bucovinene; Actualitatea bucovineană; Restituiri; Etnografie și folclor bucovinean; Lirică bucovineană; eseu; Instituții de cultură din Bucovina; Din viața Societății), nu fac decât să argumenteze subiacent nevoia acută de cultură națională, mai ales în această perioadă, în care minți luminate, dealtfel, s-au lăsat și se lasă cucerite de oferte mizere moralmente, pentru a promova interese  străine față de care, dacă nu ar fi în detrimentul ființei noastre istorice, n-am avea nimic de obiectat.

Din bogatul sumar nu putea să lipsească fragmente din Dicționarul rădăuțeanului-parizian Matei Vișniec, cum nici omagiile postume ale lui Ion Filipciuc, aduse regretaților nu de mult călătoriți în lumea umbrelor Radu Mareș și Vasile Andru, sub forma unor interviuri, la care mai adăugăm, pe lângă indispensabilii Eminescu și Ștefan cel Mare, evocările unor figuri de ieri și de alaltăieri: Vasile Bumbac și Aron Pumnul, Eugen Drăguțescu (în scrisori), superba Doamnă Vanda Valeria Mincu sau Dimitre Onciul.

În ceea ce-l privește pe acesta din urmă, mai adăstăm nițel, și aceasta numai pentru a atrage mai din plin atenția asupra unei vieți pilduitoare, care la începutul secolului XX vorbea despre idealul România Mare, iar ceva mai târziu, după cum notează Ioan C. Filitti: „În mitropolia ţării, în vremuri vijelioase, sub ocupaţie duşmană, Onciul a rostit o cuvântare despre Mircea cel Bătrân, în care afirma cu tărie drepturile transdunărene ale României şi care a sunat, pentru cei care au ascultat-o, ca un imn de preamărire a neamului şi ca o rugăciune pentru viitorul lui” (Câteva amintiri, Bucureşti, 1935, p. 21-22 – Cuvântare în faţa sicriului, publicată anterior în „Convorbiri literare”, anul 1923, p. 223-224). Tot în fața sicriului, Sever Zotta ținea să precizeze: „Să vorbesc în fine de naţionalismul lui? Da – şi cu drag. De ce? Pentru că sunt unii care confundă naţionalismul cu şovinismul, sentimentul cu temperamentul, interesele permanente ale neamului cu instinctele impulsive ale momentului. Nu, Onciul n-a fost un şovinist, el n-a subordonat chezăşiile sigure ale viitorului tentaţiunilor adevărate ale prezentului” [„Evenimentul” (Iași), An. XXXI, nr. 600 (50), 7 apr. 1923, p. 3]. Cuvinte de ținut minte!

 

Revista indexata EBSCO