Sep 1, 2017

Posted by in Istorie literara

Constantin COROIU – Utopii vechi și noi

 

Am în faţă o fotografie din care mă priveşte un băiat de 14 ani născut acum nouă decenii în vechiul şi pînă la el anonimul orăşel Aracataca din îndepărtata Columbie. Este Gabriel Garcia Márquez la vîrsta cînd i se spunea cu tandreţe: Gabito. Poartă un sacou negru, cravată de culoare închisă, cămaşă şi pantaloni albi, foarte largi, se sprijină cu mîna dreaptă de spătarul unui scaun, iar atitudinea şi limbajul corpului său par a spune: „Eu sînt cel pe care îl aşteptaţi!”.

A venit pe lume într-un secol pe care, credea el, America Latină l-a sărit, adică „l-am îndurat fără a-l trăi”: secolul XX. Puţini sînt scriitorii care să fi surprins şi definit atît de profund, precum Márquez, drama singurătăţii fabulosului continent unde, între altele, a fost posibilă scrierea unei mari literaturi ce a devenit  legitimaţia lui istorică. Astfel încît Manuel Scorza putea afirma categoric: „Literatura este primul teritoriu liber al Americii Latine… Hegel spune că istoria ideală a unui popor ar trebui să-i cuprindă visurile. În acest sens, adevărata istorie a Americii Latine este literatura sa”.

Într-unul din momentele faste ale biografiei lui – decernarea premiului Nobel pentru literatură – Márquez a vorbit despre singurătatea continentului şi a lumii în care s-a ivit, discursul său rostit cu acel prilej, intitulat chiar „Singurătatea Americii Latine” fiind considerat o capodoperă a genului. Laureatul începea printr-o referire la cronica unui navigator florentin care l-a însoţit pe Magellan în prima călătorie a acestuia în jurul lumii. În ea sînt consemnate cele văzute de navigator în America de Sud – un univers suprarealist, magic, ce avea să-şi găsească transfigurarea artistică în atîtea opere ale unor mari prozatori. Apoi, în stilul său de „povestitor de fapte”, Gabriel Garcia Márquez releva cîteva repere ale unei istorii şi ale unei lumi dominate mai ales de figura mitică a dictatorului. Altminteri, mitul dictatorului s-a dovedit unul dintre cele mai fecunde ce au nutrit literatura unor scriitori de anvergura lui Roa Bastos, Alejo Carpentier, Artur Uslar Petri sau Enrico Verissimo:

„Generalul Antonio Lopez de Santa Anna, care a fost în trei rînduri dictator în Mexic, a dat ordin să-i fie înmormîntat cu funeralii fastuoase piciorul drept pe care-l pierduse în aşa-numitul Război al Plăcintelor. Generalul Gabriel Garcia Moreno a guvernat în Ecuador preţ de şaisprezece ani ca monarh absolut, iar cadavrul său a fost privegheat, în uniforma de gală şi cu platoşa-i de decoraţii, aşezat în jilţul prezidenţial. Generalul Maximiliano Hernandez Martinez, despotul teozof din Salvador care a exterminat printr-un măcel barbar treizeci de mii de ţărani, inventase un pendul pentru a verifica dacă alimentele erau otrăvite, şi a poruncit ca felinarele să fie acoperite cu hîrtie roşie spre a combate o epidemie de scarlatină. Monumentul generalului Francisco Morazan, ridicat în piaţa centrală din Tegucigalpa, este în realitate o statuie a mareşalului Ney cumpărată de la un depozit de sculpturi vechi”.

În articolele, microeseurile sau interviurile lui, Márquez a deplîns nu o dată faptul că europenii, după ce au „acoperit” Americile, el afirmînd că nu de descoperirea acestora ar trebui să vorbim, ci de acoperirea lor, s-au îndepărtat îndeosebi cultural de ele. La Academia suedeză, cu ocazia amintită, proaspătul laureat denunţa „infantilismul” conducătorilor şi gînditorilor bătrînului continent comparîndu-l cu cel al „bunicilor care au uitat nebuniile rodnice ale tinereţii lor”. În fine, devenind din exponentul unui continent o voce a umanităţii, el denunţa faptul că ţările bogate au acumulat nu doar avuţii imense la polul opus celui tot atît de imensei sărăcii existente în lume, ci şi o putere de distrugere a întregii omeniri şi a planetei noastre. Îşi încheia discursul cu o confesiune dublată de o speranţă: „Într-o zi ca aceasta, maestrul meu William Faulkner a spus chiar aici: «Refuz să accept sfîrşitul omului». Nu m-aş simţi vrednic să ocup acest loc care a fost al lui dacă n-aş avea pe deplin conştiinţa că, pentru prima oară din zorii omenirii, dezastrul uriaş pe care el refuza să-l admită acum treizeci şi doi de ani nu este astăzi decît o simplă posibilitate ştiinţifică. În faţa acestei realităţi cutremurătoare care de-a lungul timpului uman a părut pe semne o utopie, noi, născocitorii de poveşti care credem totul, ne simţim îndreptăţiţi să credem că nu este prea tîrziu pentru a făuri utopia contrară. O nouă şi năvalnică utopie a vieţii, unde nimeni să nu poată hotărî pentru alţii pînă şi felul în care să moară, unde iubirea să fie cu adevărat sigură şi fericirea posibilă, şi unde neamurile condamnate la un veac de singurătate să aibă în sfîrşit şi pentru totdeauna o a doua şansă pe Pămînt”.

Sintagma „utopia contrară” se încarcă de sens, îndeosebi dacă îl avem în vedere pe iniţiatorul şi sufletul unor acţiuni civice şi culturale de amploare cu un impact deosebit ale acestui adevărat cetăţean al lumii care a fost Gabriel Garcia Márquez. O atestă pe deplin şi textele din volumul „Nu am venit să ţin un discurs”. Un titlu, trebuie precizat, ce nu e o simplă cochetărie sau o frivolă figură retorică. Unul din scopurile discursurilor este acela de a direcţiona acţiunile civice sau de a încununa reuşita lor, şi nu de a fi doar nişte captivante exerciţii de retorică. În această ordine de idei, mi se pare cum nu se poate mai relevant ceea ce le spunea Márquez participanţilor la o reuniune care avea loc la Havana, în 1985: „Întotdeauna m-am întrebat la ce folosesc întîlnirile între intelectuali”, cu atît mai mult cu cît „cele mai multe nu depăşesc faza de simple distracţii de salon”. Şi cu toate acestea ele sînt – observa Márquez – tot mai numeroase, „cu tot mai multă lume şi mai costisitoare pe măsură ce se adînceşte criza mondială”. (În 1985, autorul „Cronicii unei morţi anunţate” vorbea, atenţie!, de criza mondială, o realitate ascunsă bine de potentaţii şi propagandiştii de pretutindeni). Ce mai spunea Márquez în acel discurs cu titlul „Cuvinte pentru un nou mileniu”? Între altele, exemplifica: „Un Premiu Nobel pentru Literatură declară că a primit în acest an aproape două mii de invitaţii la congrese de scriitori, festivaluri de artă, colocvii, seminarii de toate tipurile: mai mult de trei pe zi în locuri răspîndite prin toată lumea”. Încît vorbitorul laureat se întreba: „…ce facem aici?… ce fac eu cocoţat în locul ăsta de onoare, eu care am considerat întotdeauna discursurile drept cel mai groaznic dintre compromisurile omeneşti? Nu mă încumet să insinuez un răspuns, însă o propunere da: ne aflăm aici ca să încercăm ca o întîlnire de intelectuali să aibă ceea ce imensa lor majoritate n-au avut: utilitate practică şi continuitate”.  Şi, într-adevăr, nu puţine dintre întîlnirile intelectuale sau reuniunile şi dezbaterile pe teme ca, de pildă, „cumplita criză ecologică” prin care trece Terra sau traficul de droguri, puse la cale de Márquez ori la care celebrul scriitor şi ziarist a fost invitat să ia parte şi să le prezideze, au sensibilizat societatea civilă din patria sa şi din alte ţări ale Americii Latine şi au avut un puternic ecou în comunitatea internaţională.

În discursurile sale, Garcia Márquez face adeseori referiri la literatură şi la propria-i experienţă. Despre sine spune că a ajuns scriitor din ambiţia de a fi solidar cu generaţia căreia îi aparţine, după ce directorul suplimentului literar al ziarului „El Espectador” afirmase că din noile generaţii nu s-a ivit nici un povestitor, nici un romancier. Atunci, Márquez, care era încă student, s-a hotărît să scrie o povestire „numai pentru a-i închide gura” celui ce conducea suplimentul. Acesta i-a publicat-o imediat, făcîndu-şi mea culpa şi declarînd că povestirea anunţa apariţia unui geniu al literaturii columbiene. Nu s-a înşelat, se pare că omul avea organ de mare critic.

Va mai dura însă timp pînă cînd cel ce va să scrie „Un veac de singurătate”, „Toamna patriarhului”, alte romane şi nuvele astăzi celebre îşi va da seama că „meseria de scriitor este poate singura care devine tot mai dificilă pe măsură ce se practică”. Va trece şi mai mult timp pînă cînd va fi el însuşi uimit de succesul enorm al cărţilor sale scrise în spaniolă, o limbă vorbită de sute de milioane de oameni. În ziua de 26 martie 2007, la Cartagena de Indias, cînd aniversa 80 de ani de viaţă, el mărturisea emoţionat: „Nici în visul meu cel mai delirant de pe vremea cînd scriam Un veac de singurătate nu mi-am imaginat că aş putea vedea o ediţie de un milion de exemplare. A crede că un milion de persoane s-ar putea hotărî să citească ceva scris în singurătatea unei încăperi, cu cele douăzeci şi opt de litere ale alfabetului şi două degete drept unic arsenal, părea, de bună seamă, o nebunie. Astăzi, Academiile de Limbă o fac ca un gest faţă de un roman care s-a perindat pe dinaintea ochilor a cincizeci de ori un milion de cititori şi faţă de un artizan fără odihnă ca mine, care nu-şi revine din surpriza provocată de tot ce s-a întîmplat. Dar nu este vorba şi nici nu poate fi de recunoaşterea unui scriitor… Este dovada că există milioane de cititori de cărţi în limba spaniolă care aşteaptă această hrană” Şi încă: „Cititorii romanului Un veac de singurătate sînt o comunitate care, dacă ar trăi în aceeaşi parte a globului, ar face ca aceasta să fie una dintre primele douăzeci de ţări cele mai populate ale lumii. Nu este vorba de o afirmaţie lăudăroasă. Dimpotrivă. Vreau doar să arăt că acolo s-ar afla o mulţime de fiinţe omeneşti care au demonstrat prin dragostea lor de lectură că au un suflet deschis mesajelor în spaniolă”.

Cine a citit articolele, eseurile, interviurile lui Márquez ştie cu cît respect, cu cîtă admiraţie, iar, după caz, cu cîtă recunoştinţă, scrie sau vorbeşte el despre marii scriitori din spaţiul iberoamerican, dar şi european, inclusiv despre cei cu care nu s-a înţeles întotdeauna ori cu care s-a aflat în conflict. Pe nu puţini însă i-a iubit neclintit. Evocările şi schiţele de portret vădesc în primul rînd o vastă cultură literară, precum şi capacitatea de a merge la esenţa personalităţii şi operei, şi asta în cuvinte puţine şi de o expresivitate unică. Cu o modestie convingătoare chiar şi atunci cînd e puţin jucată şi ia forma unei umilinţe orgolioase, el nu se lansează în speculaţii şi jocuri de artificii, nu teoretizează, ci relevă din perspectiva „artizanului”, apelînd de cele mai multe ori, pentru a-şi ilustra ideile, la anecdota mereu inedită, narînd fapte de viaţă sau de lectură trăite de el însuşi sau trăite şi povestite de alţii. Romancierul este şi un mare iubitor de poezie şi admirator al poeţilor. În decembrie 1982, după ce i se conferise Premiul Nobel, el ţinea un discurs intitulat „Închinare pentru poezie”, elogiind ceea ce Luis Aragon definise „drept unica mărturie concretă a existenţei omului: poezia”. Mărturie atît de concretă, de reală în metafizica ei încît un poet columbian, Daniel Arango, a preluat ca pe o adevărată bijuterie lirică un endecasilab înscris în grabă pe vitrina unui magazin: „Existenţa s-a epuizat de tot”.

N-aş putea să închei fără să remarc un eseu rostit de Gabriel Garcia Márquez la Los Angeles, în 1996, pe tema „Jurnalismul: cea mai frumoasă profesie din lume”. Fondatorul faimoasei Academii de jurnalism de la Cartagena, avînd la activ o prodigioasă experienţă de reporter de cotidian şi de agenţie de ştiri, le atrăgea atenţia nord-americanilor să nu uite că „jurnalismul scris este un gen literar”, unul care „se învaţă făcîndu-l”. Aşadar, nu la vreo facultate de jurnalism. Cu o precizare: pentru tînărul care vrea să practice această profesie, lectura trebuie să fie un viciu. A formulat şi o definiţie memorabilă ce nu se găseşte în manualele de jurnalism – altminteri, toate, acestea, mai mult sau mai puţin plicticoase, dar mai ales inutile: „o ştire proaspătă, interesantă, nu este cea care se transmite prima, ci aceea care se transmite cît mai bine”. Márquez acuza „enormităţile” din presă, ca şi frecventele „încălcări ale eticii”, care „nu sînt săvîrşite întotdeauna din imoralitate, ci şi din cauză că ziariştii nu-şi stăpînesc profesia”. Astăzi – observa el – ziariştii „orbecăie prin labirintul unei tehnologii dezlănţuite fără control spre viitor” şi uită sau n-au ştiut niciodată „că hrana vitală a jurnalistului este creativitatea şi, prin urmare, impune o apreciere asemănătoare cu cea a artiştilor”. Umorul şi ironia fină cu care Gabriel Garcia Márquez îşi începea discursul la deschiderea unei săli de cinematograf la Havana, de fapt un centru cultural cu o multiplă funcţionalitate amenajat la iniţiativa unui prestigios grup de scriitori, oameni de ştiinţă, cineaşti şi cinefili, vizează tocmai modul de a face presă al multor ziarişti care confundă creativitatea cu mistificarea, care cultivă spectaculosul de rigolă şi minciuna: „În dimineaţa aceasta, într-un ziar european am citit ştirea că nu sînt aici… Dacă voi n-o ştiaţi acum o ştiţi. Poate că e motivul din care nu mă pot afla în seara asta aici, spre a inaugura această sală de cinematograf care, ca arta cinematografică şi ca tot ceea ce are legătură cu filmul, nu este pesemne altceva decît o iluzie optică. Fiindcă această sală ne-a creat atîtea temeri şi incertitudini, încît astăzi – la cinci sute de ani, o lună şi douăzeci şi şase de zile de la venirea lui Columb – nu putem crede că în realitate este certă”.

De altfel, Gabriel Garcia Márquez, ca orice mare spirit, nu a avut nici obsesia şi nici cultul certitudinilor. Ştia că totul este relativ, chiar şi eternitatea!

Revista indexata EBSCO