Sep 1, 2017

Posted by in Istorie literara

Leonida MANIU – Maiorescu și cultura română

Activitatea lui Maiorescu, care a început prin a dinamita tot ceea ce constituia neadevăr în manifestările principalelor domenii ale vieții noastre spirituale de atunci, s-a identificat aproape în întregime cu strădania de a edifica o cultură națională, originală și durabilă, cu deschidere spre universalitate. Atari personalități de excepție, care au orientat și urmărit atît de statornic și competent un proces de o asemenea amploare, sînt extrem de rare în istoria unui popor. Nu rareori însă s-a întîmplat ca tocmai datorită acestora, veritabili exponenți ai energiilor creatoare ale unui neam, ca și datorită unui concurs de împrejurări social-politice favorabil, cultura unor popoare vitregite de istorie să-și poată accelera ritmul de dezvoltare și să ajungă din urmă culturile cu o tradiție mai îndelungată. În acest context, se impune să adîncim și să nuanțăm considerațiile noastre asupra rațiunii întreprinderii maioresciene și a semnificației sale pentru cultura română modernă.

În incendiarul său studiu, În contra direcției de astăzi în cultura română, Maiorescu afirmase că după 1820, societatea românească a fost prinsă, în urma înnoirilor pe care le-au determinat „ideile Revoluțiunii franceze,” de efervescența unei „mișcări contagioase”.” Vanitatea de a arăta popoarelor străine cu orice preț, chiar cu disprețul adevărului, că le sîntem egali în nivelul civilizațiunii”[1] a dus la introducerea de către „junimea noastră” fără necesara frînă a spiritului critic, a unor forme și cadre specifice civilizației occidentale. În felul acesta, ceea ce acolo se născuse prin evoluție firească sau adevărată, devenea la noi, datorită imitării grăbite și forțate „formă goală” sau falsă, întrucît nu corespundea realităților sociale și tradiției naționale. Suveranitatea neadevărului s-a extins astfel peste toate compartimentele vieții noastre spirituale. „Avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituțiune. Dar în realitate toate acestea sînt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare, și abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adînc”[2]. În esență, Maiorescu avea și nu avea dreptate. Nu avea, întrucît, așa cum s-a mai arătat, absolutiza importanța fondului și nu admitea rolul formei ca mijloc de stimulare a conținutului. Drept urmare, astfel de considerente l-au determinat să pună în umbră unele înfăptuiri de prim ordin ale generației patruzecioptiste. În același timp, critica sa era justificată, deoarece, grație unei „atmosfere intelectuale” ce nu promitea nimic bun pentru viitor, dezacordul dintre fond și formă (și odată cu el, cel dintre pătura cultă și masele de jos) tindea să se accentueze. Dar, după cum s-a putut deduce deja, vehemența discursului său stigmatiza mai ales atitudinea suficientă și lipsită de responsabilitate a majorității intelectualității noastre față de această situație și numai după aceea viza indigența fondului: „Și primejdioasă în astă privință nu e atît lipsa de fundament în sine, cît este lipsa de orice simțire a necesității acestui fundament în public, este suficiența cu care oamenii noștri cred și sînt crezuți că au făcut o faptă atunci cînd au tradus o formă goală a străinilor. Această rătăcire totală a judecăței este fenomenul cel mai însemnat în situațiunea noastră intelectuală, un fenomen așa de grav, încît ne pare că este datoria fiecărei inteligențe oneste de a-l studia, de a-l urmări de la prima sa arătare în cultura română și de a-l denunța pretutindenea spiritelor june, pentru ca acestea să înțeleagă și să primească sarcina de a-l combate și nimici fără nici o cruțare, dacă nu vor să fie înșiși nimiciți sub greutatea lui”[3]. La nivel axiologic, o atare stare de lucruri s-a reflectai în confuzia ce caracteriza înțelegerea lumii valorilor spirituale sau, mai exact spus, în neputința de a disocia valorile false de cele autentice. Însă tocmai în acest domeniu cvasi inexistent la noi, dar de o importanță capitală pentru proiectata „înălțare” a culturii române în zonele universalității, intervenția energică a mentorului Junimii, prin declanșarea memorabilei „sinteze generale în atac” își află deplina îndreptățire.

Ca atare, crearea unui fundament cultural durabil presupunea, în primul rînd, o „regenerare a spiritului public”, adică o schimbare de mentalitate. În acest sens, Maiorescu considera că formarea unei atitudini critice pe măsura obiectivelor urmărite, nu era posibilă fără recunoașterea și cultivarea valorilor spirituale fundamentale, adevărul, binele și frumosul. Faptul reclama imperios necesitatea de a delimita principalele sfere de manifestare ale vieții spirituale (știința, arta, etica, politica), potrivit legilor care le guvernează, și de a stabili, pe această bază, criteriile de valoare specifice fiecăreia dintre ele. Devenind conștiința acestui moment, Maiorescu poposea mai întîi asupra valorii artistice[4], prin mijlocirea căreia regăsea drumul către celelalte aspecte ale culturii și chiar către conținutul vieții politice contemporane: „Ne pare important a insista – scrie criticul, referindu-se la raportul dintre „ideea realizată” și „vesmîntul sensibil” al ei – asupra acestor adevăruri fundamentale ale literaturii: căci tocmai ele sînt astăzi pierdute din conștiința tinerei noastre generații, și de aceea astăzi sîntem în pericol de a nu mai avea unul din puternicele mijloace de cultură ale societății române”[5]. „Căci – adaugă Maiorescu în altă parte a studiului – necunoștința deosebirii sferelor în literatură merge paralel cu ignorarea competinței autorităților în stat, și cînd se introduc reflecții politice în poezie, se introduc și fantezii poetice în politică – două confuzii în care este greu de hotărît care este mai primejdioasă”[6]. Din această perspectivă, autonomia artei este, în primul rînd, consecința logică a deosebirilor ce separă arta de politică, de etică sau de știință, iar, în al doilea rînd, înseamnă aprofundarea unei atari deosebiri în scopul descoperirii legilor proprii ale acestui domeniu de creație: „Poetul, chemat a exprima simțirile omenești, a aflat în însăși natura lor legea după care să se conducă”[7]. Dezvoltarea și perfecționarea artelor, ca și a celorlalte valori, nu este posibilă fără cunoașterea esenței acestora și stăpînirea mecanismului lor. Or, autonomia valorilor spirituale fundamentale facilita chiar acest proces care, prin preluarea elementului viabil din tradiția noastră și asimilarea, de la alte popoare, a unor înrîuriri adecvate ritmurilor vieții noastre spirituale, urma să se încheie cu ridicarea noului edificiu cultural în zariște universală. Maiorescu era convins –și aici se află una din ideile sale cele mai profunde – că numai prin accentuarea conștiinței diferențierilor în cîmpul culturii se poate înfăptui unitatea acestora într-un plan mai înalt. Cu alte cuvinte, diversitate de substanță și procedee, dar unitate în sfera axiologică, prin realizarea adevărului în artă, știință și morală. Instituirea unui climat teoretic prielnic înfăptuirii marilor imperative se identifică, în cele din urmă, cu recunoașterea și promovarea valorilor spirituale fundamentale. „Ce este rău pentru alte popoare este rău și pentru noi, și frumoase și adevărate nu pot să fie decît acele scrieri române care ar frumoase și adevărate pentru orce popor cult”[8]. Numai pe acest suport se poate edifica o cultură care să reprezinte atît pe cei care au făurit-o, cît și întreaga omenire. Criteriile viabilității sale corespund idealurilor de progres și umanitate ale tuturor oamenilor: „Cea mai frumoasă înflorire a culturii moderne se vădește prin caracterul ei general, care nici într-un caz nu se poate confunda cu cosmopolitismul. De acum înainte nu mai este cu putință ca o cultură existentă să piară pentru a face loc alteia…asemenea nimicire în zilele noastre nu mai este permisă dacă vrem să fi făcut progres în ideea de umanitate”.

În consecință, principala soluție teoretică propusă de Maiorescu pentru a restabili echilibrul dintre fond și formă (și nu pentru a renunța la fond, căci atunci ce justificare ar mai avea soluția!) privește sfera axiologicului. Ea nu era produsul fanteziei unui visător, ci reprezenta, în acel moment, soluția pe care însăși comandamentele vieții noastre culturale, sociale și politice o impuneau. După Unire, românii trebuiau să dovedească lumii că sînt și o națiune creatoare de valori spirituale universale. Patruzecioptiștii – și mai ales Alecsandri, cu traducerea poeziilor noastre populare în limba franceză – avuseseră intuiția acestui fapt, însă, lipsindu-le timpul și pregătirea necesară, nu au reușit să o transforme în realitate. Maiorescu reia de fapt această preocupare dintr-o perspectivă teoretică fără precedent în cultura noastră, devenind exponentul acestei necesități. Și pentru ca acțiune să nu fie zădărnicită, exigențele trebuiau împinse pînă la ultima limită. Din aceste rațiuni, o parte considerabilă din observațiile care i s-au făcut, la acest capitol, nu se mai justifică.

În acest moment, cînd, prin gîndirea maioresciană, spiritul critic românesc și-a făcut din el însuși obiect de reflecție, spre a-și clarifica esența, limitele și posibilitățile sale, cultura pe care o reprezintă cunoaște cea mai deplină expresie a conștiinței de sine, semnul incontestabil al maturității și al modernității sale. „În adevăr – constată Tudor Vianu – rolul epocal al lui Titu Maiorescu a fost acela de a fi deosebit între domenii și metode, liberînd arta, știința, viața de stat de confuziile care le pot masca țintele și le pot stînjeni liberul avînt. Rolul lui Titu Maiorescu a fost acela al unui împărțitor de hotare. Dezvoltarea spiritului critic în cultura românească atinge cu Titu Maiorescu punctul lui culminant, adică acela al conștiinței și practicei diferențierii valorilor.[9] Mutatis mutandis putem afirma că Maiorescu a însemnat pentru cultura română ceea ce Kant, probabil, modelul său, a fost pentru cea occidentală. Consecvent criticismului său, filozoful din Koenigsberg a stabilit, poate uneori prea rigid, granițe între valorile spirituale fundamentale, determinînd o uriașă dezvoltare a științelor și a filozofiei. Însă tocmai datorită acestui mod de a acționa pe plan național, Maiorescu a deschis drumul pe care urma să-l străbată cultura noastră pentru a deveni universală, inițiind astfel procesul său de sincronizare cu celelalte culturi europene. Din aceste rațiuni, opera de făurire a culturii române moderne, în aspectele ei cele mai durabile,nu poate fi desprinsă de activitatea sa.

[1] Titu Maiorescu, Critice I, Buc. Ed. pentru Literatură 1967, p. 148.

[2] Idem, p. 151.

[3] Idem, pp. 148-149.

[4] Grație conținutului eteronomic al operei de artă, care îi conferă acesteia substanță (elemente etice, filozofice, religioase, politice etc., unite și transfigurate de estetic ), Maiorescu putea să se raporteze la toate aceste componente

[5] Idem, p. 28.

[6] Idem, p. 69,

[7] Idem, p. 36.

[8] Idem, p. 132.

[9] Tudor Vianu, Trei critici literari, Ed. B.P.T., p. 38.

Revista indexata EBSCO