Sep 1, 2017

Posted by in Istorie literara

Ionuț BUTOI – Mircea Vulcănescu. O biografie de lucru

 

*Text apărut in Convorbiri literare, iulie 2017

O controversă puternică este legată, astăzi, de numele şi locul lui Mircea Vulcănescu în memoria publică. Am constatat că, în ciuda polarizării uneori extreme a punctelor de vedere publice despre Vulcănescu, lipsesc repere şi referinţe de bază despre Mircea Vulcănescu, nu doar în cazul „profanilor” din publicul larg, ci chiar şi în cazul unor membri ai comunităţii academice şi universitare. Propun, aşadar, acest portret biografic sumar, gîndit ca punct de plecare, instrument de lucru pentru dezvoltări ulterioare.

 

Mircea Aurel Vulcănescu (19 februarie/3 martie 1904, Bucureşti – 29 octombrie 1952, Aiud), a fost un reputat economist, sociolog, filosof al culturii, etician, funcţionar şi cadru didactic universitar român. Intelectual prodigios şi, totodată, greu de încadrat al fenomenului denumit „tînăra generaţie interbelică”, în care sînt incluse nume ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Eugen Ionescu, Petru Comarnescu ş.a., Mircea Vulcănescu rămîne una din cele mai incitante, complexe şi, cu toate astea, puţin cunoscute personalităţi ale vremii sale. A fost un membru marcant al Şcolii Sociologice de la Bucureşti (sau Şcoala gustiană), întemeietor şi protagonist al simpozioanelor Criterion, finanţist expert al statului român.

 

Familie. Studii. Carieră ştiinţifică şi administrativă

 

Familia

 

A fost al doilea copil al familiei funcţionarului Mihail Vulcănescu (1854-1938), membru fondator şi preşedinte al Societăţii Generale a Funcţionarilor Publici, şi al Mariei Vulcănescu (1876-1945), membră a Societăţii Ortodoxe a Femeilor Române.

Se căsătoreşte, în 1925, cu Anina-Rădulescu Pogoneanu (1902-1994), de care se desparte în 1929 şi cu care are un copil, Elena-Maria-Viorica (Vivi) Vulcănescu (1927-?). În 1930 se căsătoreşte cu Mărgărita Ioana Vulcănescu (1897-1987), cu care are doi copii: Elisabeta-Alexandra (Sandra) Vulcănescu (1931) şi Ioana-Maria-Mărgărita Vulcănescu (1933).

 

Studii şi viaţă studenţească

 

Clasele primare le face la Institutul Anglo-Român din Bucureşti. În timpul primului război mondial, studiază la Liceul Matei Basarab din Bucureşti, iar, din 1916, cînd familia sa s-a retras în Moldova din Bucureştiul ocupat de armatele germane, continuă studiile în particular (acasă) şi la licee şi colegii gimnaziale din Iaşi, Tecuci şi Galaţi.

Din 1921 se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere şi la Facultatea de Drept (Universitatea Bucureşti). În 1925 devine licenţiat în Filosofie (Sociologie) şi Drept. Teza în sociologie, intitulată „Individ şi societate în sociologia contemporană” a fost susţinută cu profesorul Dimitrie Gusti, devenind unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai acestuia. Tot în timpul studiilor îl descoperă pe profesorul de filosofie Nae Ionescu, ale cărui cursuri universitare le frecventase încă din anii liceului, cu care va colabora în diverse proiecte culturale şi publicistice.

Între 1925 şi 1928 se află la Paris, pentru continuarea studiilor, obţinînd o diplomă de studii superioare de doctorat în Ştiinţele Economice şi Politice la Facultatea de Drept, Universitatea Paris. Teza sa, „Essai sur les professions intellectuelles en France”, a fost pregătită cu sociologul francez de stînga Célestin Bouglé. Vulcănescu face parte din echipa de colaboratori apropiaţi ai lui Bouglé, fiind, totodată, omul de legătură între sociologul francez şi D. Gusti.[1] Audiază şi activează, totodată, în cadrul cercurilor de studii şi dezbateri creştine coordonate de filosofii Jacques Maritain şi Nikolai Berdiaev.

Membru activ al Federaţiei Asociaţiei Studenţilor Creştini Români (FASCR), filiala din Bucureşti, şi, pe timpul studiilor de la Paris, secretar pentru studenţii străini al Federaţiei Franceze a Studenţilor Creştini[2], conduce cercuri de studii, participă la conferinţele şi acţiunile sociale ale organizaţiei din România şi influenţează apropierea acesteia de ortodoxie. FASCR este o grupare studenţească ce a colaborat cu Dimitrie Gusti în primele sale proiecte de cercetare şi s-a înfiinţat, iniţial, sub auspiciile YMCA (Young Men Christian Association). Una din filialele sale se afla la Cluj, sub numele de IKE (Ifjúsági Keresztény Egylet), constituind, astfel, o rară iniţiativă de cooperare, în epocă, între studenţii creştin-ortodocşi români şi cei protestanţi maghiari. FASCR, mediu studenţesc în care au activat Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor), rămîne, pînă la încetarea de facto a activităţii, la începutul anilor 1930, apolitică şi se delimitează de violenţele antisemite ale „mişcării studenţeşti naţionaliste” din 1922, care a stat la baza UNASCR (Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini) şi a Mişcării Legionare de mai tîrziu. Mircea Vulcănescu se distinge, în timpul violenţelor antisemite studenţeşti, pentru poziţia sa potrivnică studenţilor naţionalişti şi de apărare a studenţilor evrei agresaţi.[3]

 

Cariera ştiinţifică şi academică

 

Încă din vremea studiilor universitare, Mircea Vulcănescu devine unul din cei mai apropiaţi şi importanţi colaboratori ai profesorului de sociologie Dimitrie Gusti, creatorul Şcolii Monografice de Sociologie[4] (cunoscută şi sub numele de Şcoala gustiană sau Şcoala de Sociologie Românească). Astfel, în 1923 participă, în cadrul Seminarului de Sociologie şi Etică al lui Gusti la elaborarea chestionarului ce va sta la baza unei anchete asupra condiţiilor vieţii studenţeşti. Ancheta dorea lămurirea problemelor care grevau studenţimea română şi ideea unei cercetări sociologice pe această temă a venit în urma turbulenţelor antisemite din anul 1922.[5]

Începînd cu 1924, Vulcănescu participă la campaniile monografice de teren conduse de D. Gusti. El va deveni responsabil pentru punerea la punct a metodei de cercetare a „vieţii economice” a unităţilor sociale investigate monografic.[6] Contribuţiile sale la monografia gustistă se întind însă dincolo de sfera circumscrisă formal, rolul său în conturarea sistemului teoretic fiind esenţial. Un alt proiect important al Şcolii monografice la care participă Vulcănescu este Enciclopedia României (1938-1943). Pe lîngă studiul furnizat pentru primul volum al Enciclopediei, Vulcănescu este cel care coordonează volumele economice şi care, de asemenea, gestionează situaţia administrativă a complexului proiect.[7]

Mircea Vulcănescu devine, în 1929, asistent universitar la catedra Seminarului de Sociologie, Etică şi Politică a Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti şi, din 1930 pînă în 1941, este asistent suplinitor de Etică la aceeaşi catedră, realizînd seminarii de Etică Sistematică şi Istoria Eticii. A fost, de asemenea, profesor de Economie Politică şi Ştiinţe Juridice la Şcoala Superioară de Asistenţă Socială „Principesa Ileana” între 1929-1935, şi profesor la Şcoala Superioară de Statistică între 1930-1935, unde a predat cursul de Statistică Morală.[8]

Mircea Vulcănescu a fost membru al mai multor asociaţii şi instituţii ştiinţifice şi al consiliilor de conducere ale acestora: Asociaţia Generală a Economiştilor din România, Asociaţia Română pentru monografia sociologică, Institutul Românesc pentru Studiul Conjuncturii, Asociaţia Română pentru studii politice, Asociaţia Ştiinţifică pentru Enciclopedia României, Institutul Social Român, Societatea Română pentru Statistică.

 

Cariera administrativă

 

Cariera sa de funcţionar-expert a debutat în mai 1929, pe timpul guvernării ţărăniste, cînd a fost numit referent permanent la Oficiul de Studii al Ministerului de Finanţe. Este de precizat că numirea şi activitatea sa de expert, precum şi înfiinţarea unor oficii de studii pe lîngă ministere, era un fenomen nou ce se manifesta în cadrul statului român, ţinînd de profesionalizarea progresivă a serviciilor publice, precum şi de rolul tot mai mare pe care expertiza îl avea în luarea deciziilor publice. Colaborează cu Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, Mircea Cancicov, ş.a. pe vremea ministeriatelor acestuia la Finanţe. Scrie mai multe articole în reviste de specialitate (economice şi de finanţe) şi participă la elaborarea bugetelor statului român.

În 1935 este numit director al Vămilor, printr-o decizie care a surprins opinia publică a vremii, cunoscută fiind corupţia instituţiei şi profilul de intelectual, parte a valului „tinerei generaţii”, pe care îl avea Vulcănescu. Este transferat, însă, după doar doi ani, după ce a fost implicat într-un scandal mediatic, descoperind, întîmplător, faptul că un fost ministru făcea contrabandă.

Din 1937, aşadar, va conduce, ca director, Datoria Publică contribuind la politicile de gestionare a datoriilor externe ale României, avînd obiectivul de a unifica rentele şi dobînzile diferitelor credite externe, aşadar de a echilibra povara datoriilor. A fost adeptul măsurilor de naţionalizare şi răscumpărare a datoriilor României.

În 1938 votează împotriva Constituţiei introduse de Carol al II-lea, din cauza prevederii legate de pedeapsa cu moartea. Fiind înalt funcţionar, îşi depune demisia, dar aceasta nu îi este acceptată.

Călătoreşte, în cadrul unei delegaţii româneşti, în iunie 1940, la Londra, într-o ultimă încercare a conducerii României de a întări legăturile economice cu aliaţii.[9] Din poziţia administrativă de director al Datoriei Publice, participă la dificilele negocieri ale României cu Bulgaria şi Ungaria legate de deciziile (cunoscute, în istoriografie, sub numele de „Arbitrajul” sau „Dictatul” de la Viena) luate de conducerea Germaniei naziste şi de Italia lui Mussolini în vara anului 1940: cedarea unor teritorii, de către România, anume Cadrilaterul şi o parte din Transilvania, către Bulgaria şi, respectiv, Ungaria. Este remarcat, în cadrul acestor negocieri, de către diplomatul de carieră George Cretzianu, care îl va recomanda, ulterior, mareşalului Ion Antonescu pentru cooptarea sa în noul guvern de după rebeliunea legionară.[10] Devine, astfel, din 27 ianuarie 1941 pînă la 23 august 1944, subsecretar de stat al Ministerului de Finanţe în guvernul Antonescu.

Lucrează ca subsecretar de stat la finanţe sub conducerea a trei miniştri – generalul Nicolae Stoenescu, Alexandru Neagu şi Gheron Netta, ministru condamnat în acelaşi proces cu Vulcănescu şi reabilitat de către Curtea Supremă de Justiţie în anul 2000. Atribuţiile sale sînt legate de profilul său de expert-profesionist în finanţe şi economie: pregăteşte „informaţia tehnică” necesară ministrului pentru politicile de resort, documentează şi îşi dă avizul (consultativ) pe marginea decretelor-lege semnate de ministru, participă la pregătirea tehnică a convenţiilor economice dintre România şi Germania nazistă.[11] În apărarea sa din cadrul procesului în urma căruia a fost condamnat, foloseşte documente care arată că a contribuit substanţial la sporirea performanţelor părţii române în negocierile economice cu partea germană.[12] Pregătirea bugetului şi organizarea fiscal-financiară a unei ţări aflate în război, precum şi contribuţiile aduse pentru întărirea poziţiei părţii române în raporturile economice cu Germania sînt principalele obiective ale prezenţei sale la Ministerul de Finanţe. Din această postură, este, însă, asociat, în grade de responsabilitate şi cu motivaţii ce trebuie elucidate în urma cercetărilor, politicii de „românizare” a economiei prin legislaţie şi măsuri antievreieşti.

Vulcănescu pare că nu a crezut niciodată că Germania nazistă va putea cîştiga războiul. Mihail Sebastian menţionează, în Jurnalul său, că, în 1940, Vulcănescu era convins că victoria va aparţine Aliaţilor.[13]

După 23 august 1944, Mircea Vulcănescu revine la postul de director al Datoriei Publice. Contribuie la pregătirea unor documente necesare delegaţiei române care participă la Conferinţele de pace de la Paris din 1946. După 1945 este arestat preventiv, pentru scurt timp, în mai 1946, eliberat, iar apoi din nou arestat, în august, cînd începe procesul lotului „Alexandru Marcu şi ceilalţi”, pe baza legii 312/1945, în urma căruia a fost condamnat şi întemniţat (detalii mai jos).

 

Activitate publicistică. Influenţe. „Tînăra generaţie”. Profil ideologic

 

În doar două decenii de activitate publicistică, Mircea Vulcănescu a avut o productivitate apreciabilă pe teme dintre cele mai diverse.

Dintre contribuţiile sale ştiinţifice, cele mai importante scrieri sînt cele sociologice şi economice, în care a pus bazele teoretice ale cercetării monografice a vieţii economice, a descris specificul gospodăriei ţărăneşti şi a dat coerenţă sistemului profesorului D. Gusti. După Vulcănescu, economia ţărănească este una diferită de cea capitalistă, fiind condusă de o logică a acoperirii nevoilor, nu de una a profitului. Este adeptul unei economii româneşti bazate pe mica gospodărie şi pe cooperaţie, pe înlocuirea modelului mono-cerealier cu cel al creşterii de animale şi al culturilor variate, şi al unei industrializări moderate, care să se concretizeze în producţie manufacturieră de export pentru regiunea Europei de Est şi Sud-Est. Teoretic, sociologia sa nu este întru totul identică monografismului lui Gusti, încadrîndu-se în paradigma fenomenologiei instituţionale.[14] Publică în reviste de specialitate ca Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială, Annales Sociologiques, Sociologie Românească, Revista de studii sociologice şi muncitoreşti, dar şi, pe teme financiare, agrare şi statistice, în buletine financiare şi statistice, Annales des banques, Analele Statistice şi Economice, Tribuna Financiară, participă la redactarea unor memorii colective importante pe tema datoriilor externe ale României, situaţia economică, regimul de schimb ş.a.

Scrierile religioase relevă un gînditor apropiat substanţial de filosofia creştină personalistă a lui N. Berdiaev şi a altor ruşi din exil de la Parisul anilor 1920, în ceea ce priveşte viziunea diferenţelor între creştinătatea răsăriteană şi cea apuseană, a impactului negativ al individualismului şi al preeminenţei filosofiei faptei (homo faber) în dauna filosofiei contemplaţiei asupra civilizaţiei apusene şi derivelor sale totalitare, şi de Nae Ionescu în privinţa importanţei „predaniei” pentru viaţa Bisericii. Este un critic al modernizării Bisericii Ortodoxe şi al subordonării acesteia faţă de stat.

Scrierile de filosofie a culturii ne relevă preocupări ce ţin de tipologia culturii. În Dimensiunea românească a existenţei, Vulcănescu reflectează asupra semnificaţiilor structurilor lingvistice de profunzime care încadrează viziunea asupra vieţii şi concepţia religios-metafizică a românilor. El propune, în acest text exploratoriu, o idee românească de „împărăţie” (autoritate politică, putere) „care nu e aceea a unei stăpîniri silnice, asupritoare, ci a unei comunităţi de rost şi omenie”. În concepţia lui, expusă în alt text, profilul „mentalităţii colective” româneşti încorporează, sintetic, şi diverse influenţe străine, de la „ispitele” franceză, germană, evreiască, pînă la cele balcanice. Pentru Vulcănescu, omul românesc reprezentativ era sinteza tuturor acestor „elemente reale” autohtone şi străine.[15]

Contribuie cu conferinţe şi scrieri substanţiale în numeroase domenii, dintre care enumerăm, succint: eseuri despre generaţie, spiritualitate, cronici de pictură, balet, critică literară şi eseistică, scrieri de filosofie şi etică, cronici de modă, analize de economie mondială, cronica relaţiilor internaţionale, scrieri şi conferinţe de istorie şi istorie socială ş.a. Este un participant activ la polemicile vremii, fie de ordin religios, fie ideologic. Publică în principalele reviste şi ziare ale vremii, cum ar fi Cuvîntul, Curentul, Gîndirea, Convorbiri literare, Realitatea ilustrată, Lumea nouă, Familia, Prezent ş.a. precum şi în publicaţii ale „tinerei generaţii”, ca Buletinul ASCR, Tiparniţa Literară, Floarea de foc, Dreapta, Credinţa, Criterion ş.a.

Personalităţile de la care se revendică în mod constant Vulcănescu în opera sa sînt Nae Ionescu, Dimitrie Gusti şi Virgil Madgearu. În ceea ce priveşte viziunea sa asupra ordinii sociale, în anii războiului, pe lîngă autorii citaţi, Vulcănescu menţionează pe Thomas Hobbes, Joseph de Maistre, de Bonald, Charles Maurras drept gînditori de referinţă, iar, în ceea ce priveşte viziunea filosofică şi religioasă, pe Husserl, Scheler, N. Berdiaev, S. Bulgakov, Dostoievski. Trasarea unor filiere conceptuale concrete între referinţele explicitate de Vulcănescu şi propriile sale scrieri rămîne, însă, un proiect de cercetare deschis.

 

„Tînăra generaţie”. Viziunea asupra lumii

 

Vulcănescu a fost o prezenţă intensă în cadrul manifestărilor tinerei generaţii, publicînd în ziarele acestora, contribuind substanţial la celebrele simpozioane Criterion, unde conferenţiază despre Lenin, Gide ş.a., analizînd critic curentele tinerilor şi tema generaţională,[16] susţinînd editorial, ulterior, revista cu acelaşi nume. Pledează cu succes pentru acordarea premiului literar al Fundaţiilor Regale lui Eugen Ionescu, pentru scrierea Nu.[17]

Adept al dialogului critic şi al diversităţii de viziuni asupra vieţii, Vulcănescu deplînge degradarea atmosferei efervescente a „tinerei generaţii”, identificînd un moment „nespiritual” prin care înţelege înregimentarea politică a grupului de tineri intelectuali şi „ideologizarea” acestora.[18]

Apropiat atît de D. Gusti, cît şi de Nae Ionescu, se situează la dreapta doctrinelor politice, asumîndu-şi un profil ruralist şi religios tradiţionalist, dar ţinîndu-se departe de Mişcarea Legionară. Profilul său paradoxal este descris, chiar de el, într-o autobiografie: „orientat ideologiceşte spre dreapta tradiţionalistă, adică legat de izvoarele de gîndire ale trecutului istoric, dar căutînd să adîncească sensul prefacerilor lumii de astăzi, a fost silit să ia deseori în publicistică atitudini neconformiste, fapt pentru care a fost socotit, cînd „fascist” de cei de la stînga, cînd „comunist” de cei din dreapta burgheză. În realitate, a căutat să înfăţişeze o orientare spiritualistă, realistă şi ortodoxă, apropiate de înţelegerea românească şi ţărănească a existenţei şi o colaborare a tuturor forţelor generaţiei tinere la clădirea unei Românii mari şi puternice” (sbl.m.). Într-o altă autocaracterizare, Vulcănescu precizează: „consider poziţia spiritului dialectică faţă de societate. Adică îl văd individualist şi protestatar în faţa oricărei opresiuni totalitare care confundă rînduiala de aici cu absolutul; dar îl văd aspirînd totalitar la contopirea în unitatea ideală a conştiinţelor, la „unirea în cuget şi simţiri“ a comunităţii în faţa oricărei fragmentări partizane a societăţii democratice ori izolării în sine a personalităţii. Asta e, după mine, tragedia spiritului în lume, de a fi pururi neadormit!”[19] Orientarea sa îl poate încadra, într-o anumită măsură şi cu menţiunea că niciodată nu a fost un „idealist”, nici în filozofie, nici în morală, în categoria „antimodernilor” descrişi de Antoine Compagnon, reticent faţă de utopiile colective de dreapta sau de stînga, sau faţă de ceea ce el numea „substituirea Leviathanului lui Dumnezeu“, o „pretenţie de îndumnezeire a colectivului“, atrăgînd atenţia că „creştinismul este astăzi nevoit să ia atitudine împotriva totalitarismului contemporan, autoritar şi tiranic, care substituie adevăratei comunităţi de dragoste a Bisericii lui Dumnezeu chipul apocaliptic al Leviathanului“.[20]

 

Atitudinea faţă de Mişcarea Legionară, relaţia cu minorităţile etnice, procesul „criminalilor de război”, memoria publică

 

Atitudinea faţă de Mişcarea Legionară

 

Mircea Vulcănescu nu a făcut parte din Mişcarea Legionară şi nici nu a agreat ideologia acesteia. Motivele distanţării sale de Mişcarea Legionară ţin, pe de o parte, de „terorismul” acesteia[21], de ideologia totalitară[22] precum şi de relaţia formaţiunii lui Codreanu cu Germania nazistă[23]. De asemenea, Vulcănescu refuză oferta făcută de Mircea Cancicov, ministru al Economiei Naţionale, de a face parte, ca secretar de stat, în guvernul „statului naţional legionar”, tot din cauza legăturilor legionarilor cu Germania, dar şi din cauza „programului” lor.[24]

 

Relaţia cu minorităţile etnice

 

Vulcănescu este acuzat, în zilele noastre, de participare la persecuţiile sistematice împotriva evreilor din timpul guvernul Antonescu, mai exact, de participare la discuţiile din diverse consilii de miniştri despre exproprierea evreilor, impunerile fiscale şi regimul de muncă forţat. Din documentele disponibile nu rezultă, însă, că Vulcănescu ar fi fost izvor de legislaţie sau de instituţii antievreieşti şi Din documentele disponibile nu rezultă, însă, că Vulcănescu ar fi fost izvor de legislaţie sau de instituţii antievreieşti şi nici sensul intervenţiilor sale în amintitele consilii nu e clar.[25] Totodată, trebuie precizat că sînt documentate şi momente în care Vulcănescu intervine pentru a proteja evreii aflaţi în pericol din cauza climatului antisemit. Unul este din vremea studenţiei, în anii 1920, cînd Vulcănescu apără colegi evrei de violenţele studenţilor antisemiţi[26], iar altul se regăseşte în memoriile rabinului Alexandru Şafran, care îl menţionează alături de alţi înalţi funcţionari la care evreii găseau ajutor în timpul guvernării legionare.[27] De asemenea, îl ajută pe prietenul său evreu, Mihail Sebastian, într-o chestiune financiară pe timpul guvernării antonesciene.[28] El însuşi susţine, la proces, că a contribuit la schimbarea favorabilă a regimului muncii forţate a evreilor şi la angajarea multor evrei la Institutul de Statistică.[29] Din punct de vedere politic, ca antecedente, Vulcănescu nu a pledat pentru concepţii restrictive cu privire la drepturile minorităţilor etnice, favorizînd o soluţie de mijloc, de echilibru, în care autonomia minorităţilor etnice să fie încadrată într-o cultură naţională unificatoare, respingînd ideea unei „naţionalizări culturale”.[30] Unii istorici[31] îi impută participarea la elaborarea unor planuri de schimburi de populaţii în timpul războiului, uitînd să menţioneze, însă, apelul insistent al grupului din care făcea parte Vulcănescu de a se respecta drepturile şi proprietăţile minorităţilor şi de a se evita „scenele petrecute în Transnistria”.[32] În fine, din punct de vedere religios sau rasial, Vulcănescu nu a manifestat niciodată atitudini antisemite (de altfel, şi istoricul holocaustului Jean Ancel afirmă că „trebuie spus că Vulcănescu nu a fost în nici un fel antisemit”[33]), ci dimpotrivă: într-un text publicat postum, conceput în anii ’30, legat de controversele stîrnite de prefaţa lui Nae Ionescu la cartea lui Mihail Sebastian, De două mii de ani, el  respinge ideea, exprimată de unii apropiaţi ai lui Nae Ionescu (G. Racoveanu), conform căreia iudeii ar fi lipsiţi de şansa mîntuirii, şi consideră că singura raportare corectă a creştinului faţă de condiţia iudeilor ar fi rugăciunea pentru mîntuirea lui Israel.[34]

 

Procesul: „Criminal de război” cu „sentimente anti-hitleriste”

 

Mircea Vulcănescu a fost condamnat la 8 ani temniţă grea şi confiscarea averii (cu menţiunea unor „circumstanţe atenuante” care nu s-au regăsit în regimul penitenciar al pedepsei) în cadrul procesului intentat demnitarilor antonescieni pe baza legii 312/1945. Acuzarea a admis că subsecretarii au avut un rol tehnic, nu politic, în guvernul Antonescu, iar accentul rechizitoriilor cade pe colaborarea cu Germania şi pe războiul cu URSS, nu pe acte represive la adresa minorităţilor sau pe acte concrete de crime de război. Vulcănescu este acuzat, mai precis, pe baza art. 1 lit. a şi art. 2 lit. a ale legii 312/1945, adică pentru „dezastrul ţării”, „militand pentru hitlerism sau fascism şi avînd răspunderea politică efectivă au permis intrarea armatelor germane pe teritoriul ţării” şi, respectiv, „Sînt vinovaţi de dezastrul ţării prin săvîrşirea de crime de război cei care: a) Au hotărit declararea sau continuarea războiului contra Uniunii Republicelor Socialiste Sovietice şi Naţiunilor Unite”. Deşi legea conţine referiri concrete la acte şi crime de război comise împotriva evreilor, nicio astfel de literă nu este reţinută în rechizitoriul împotriva lui Vulcănescu. Mai mult, procurorul menţionează, în rechizitoriu, „atitudinea plină de demnitate” a lui Vulcănescu în contextul negocierilor economice cu Germania, dar şi „sentimentele sale anti-hitleriste”, „străine de orice activitate de partid sau politică rasială”.[35] Curtea de Apel Bucureşti, care l-a condamnat în recurs, a admis, de asemenea, apărarea sa, anume că „nu a militat pentru hitlerism şi nici nu s-a solidarizat cu toate actele guvernului [Antonescu].”[36] La proces depun mărturie pentru Vulcănescu, printre alţii, Dimitrie Gusti, H.H. Stahl, Dumitru (Mitu) Georgescu, Nicolae Georgescu-Roegen, Radu Cioculescu, Anton Dumitriu şi funcţionari din Ministerul de Finanţe ca Eugen Bălan.

Trebuie menţionat că procesul în cadrul căruia a fost condamnat Mircea Vulcănescu nu a făcut, pînă acum, subiectul unei cercetări ştiinţifice aprofundate. În contribuţiile Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România pe tema proceselor criminalilor de război se admite că echitatea acestora a avut de suferit de pe urma influenţei Uniunii Sovietice şi că „unele rechizitorii au avut puţin în comun cu faptele reale”[37], precum şi că procesul subsecretarilor de stat din guvernul Antonescu a avut un clar „substrat politic” şi s-a bazat pe responsabilitatea colectivă[38], un concept juridic controversat inclusiv în ceea ce priveşte crimele de război. Practic, lui Vulcănescu, din acuzaţiile care sînt enumerate la categoria „criminalilor de război”, nu i se poate reţine, aşa cum a făcut şi instanţa din 1946, decît acuzaţia, absurdă, de „declarare şi continuare a războiului contra URSS şi a Naţiunilor Unite”.[39] Pe de altă parte, într-o lucrare recentă de specialitate, ce ţine de istoria justiţiei româneşti sub regimul comunist, sînt remarcate prevederile inovatoare, „excepţionale”, ale legii 312/1945, admiterea, la limită, sub presiunile ministrului comunist al Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, a constituţionalităţii legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar sentinţele proceselor criminalilor de război sînt caracterizate drept „sentinţe politice în totalitate”.[40] Trebuie menţionat că pedeapsa suferită de Mircea Vulcănescu s-a extins şi asupra familiei sale, nu doar prin confiscarea averii, ci şi prin reţinerea şi internarea administrativă, timp de doi ani (1952-1954) în colonii de muncă forţată a fiicei sale, Maria Ioana Vulcănescu, în vîrstă de doar 19 ani, sub pretextul manifestărilor ostile ale acesteia faţă de regim.[41]

 

Moartea

 

Mircea Vulcănescu moare pe 29 octombrie 1952, la Penitenciarul Principal Aiud, cu diagnosticul de „miocardită şi pleurezie dublă TBC”. Cu cîteva luni înainte, în iunie 1952, Direcţia Generală a Securităţii Statului avizase nefavorabil transferul lui Vulcănescu la spitalul penitenciar Văcăreşti[42], răspunzînd astfel Serviciului Evidenţei din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, care, în urma unui „referat medical [de la Penitenciarul Jilava] din care se constată că deţinutul internat politic Vulcănescu Mircea Aurel suferă de pleurezie stîngă cu stare generală rea”, recomanda internarea sa „pentru tratament”. Este de notat că soţia sa, Mărgărita Ioana Vulcănescu, ceruse „asistenţă medicală şi un tratament special” încă din septembrie 1947.[43] Practic, refuzul îngrijirii medicale de către Direcţia Generală a Securităţii Statului a cauzat agravarea bolii şi decesul lui Vulcănescu[44].

 

Memoria publică

 

Mircea Vulcănescu a fost receptat, în România postcomunistă, ca o mare personalitate interbelică de factură filosofic-metafizică. Reprezentarea sa mai degrabă ca filosof-eseist, decît ca sociolog, economist sau cercetător al fenomenelor culturale se explică prin personalităţile şi filierele intelectuale prin care a fost recuperat şi reintrodus în circuitul public. Alături de această dimensiune, s-a reprodus şi impus, treptat, şi reprezentarea sa ca martir al închisorilor comuniste, îndeosebi prin cuvintele testamentare care îi sînt atribuite (şi care reflectă, de altfel, concepţii împărtăşite şi de soţia sa): „Să nu ne răzbunaţi”. Scrierile sale sînt publicate şi republicate în continuare[45], există străzi şi şcoli ce îi poartă numele, au fost ridicate cîteva busturi în cinstea sa. Statutul său în memoria publică a fost contestat, recent, sub auspiciile Legii 217/2015, sub motivul că aceste acte de recunoaştere publică ar constitui cult al unui „criminal de război”. Abordările instituţionale de pînă acum, destul de hazardate şi inutil de polarizante, riscă să producă mai degrabă confuzie decît clarificare şi să fie prilej de antagonizare mai degrabă decît prilej de asumare a unor tragedii şi crime din trecutul recent.

[1] Antoine Savoye, « Enquête sur les étudiants en sociologie de Célestin Bouglé et leur engagement en politique (1920-1940) », Les Études Sociales 2017/1 (n° 165), p. 111-156, disponibil online aici : http://www.cairn.info/revue-les-etudes-sociales-2017-1-page-111.htm

[2] Cf. LES ÉCHANGES UNIVERSITAIRES EN EUROPE. Répertoire des institutions existantes et des mesures prises, dans tous les pays d’Europe, pour favoriser les échanges universitaires internationaux, l’Institut International de Coopération Intellectuelle, Paris, 1928, p. 100.

[3] Pentru detalii, vezi Ionuţ Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, Eikon, Bucureşti, 2015, pp. 98-136.

[4] Despre Şcoala gustiană, a se vedea Zoltán Rostás, Atelierul Gustian, Bucureşti, Ed. Tritonic, 2005; numărul special din Les Études Sociales (nr. 153-154, 2011), coordonat de David Mihai Gaiţă şi Zoltán Rostás, „Sociologie et politique en Roumanie (1918-1948)”; Andrei Gaghi, „Collaborations, conflits et dissidences dans une entreprise scientifique collective. Le cas de l’École sociologique de Bucarest”, în ethnographiques.org, Numéro 32 – septembre 2016, Enquêtes collectives (http://www.ethnographiques.org/2016/­Gaghi – consulté le 3.01.2017 ).

[5] Mircea Vulcănescu, „Dimitrie Gusti – profesorul”, publicat iniţial în Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, an XIV, 1936, preluat din Opere II. Chipuri Spirituale. Sociologie, Ed. Univers Enciclopedic & Editura Fundaţiei Naţionale pentru ştiinţă şi artă, Bucureşti, 2005, pp. 1013-1014.

[6] Vezi Ionuţ Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, Eikon, Bucureşti, 2015, pp. 165-238.

[7] Ionuţ Butoi, „Enciclopedia ca putere. Momentul unei dominaţii precare şi un proiect nefinalizat: Vulcănescu şi specificul naţional”, în Transilvania, nr. 10-11, 2014 (disponibil online la adresa: http://www.cooperativag.ro/enciclopedia-ca-putere-momentul-unei-dominatii-precare-si-un-proiect-nefinalizat-vulcanescu-si-specificul-national/)

[8] Disponibil online la adresa: http://sas.unibuc.ro/uploads_ro/1153/141/MV_statistica_morala.pdf

[9] Vezi Ionuţ Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, Eikon, Bucureşti, 2015, pp.257-259.

[10] Vezi Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii. Vol. V: Mircea Vulcănescu, editor Dora Mezdrea, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, p. 23.

[11]  Vezi Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii. Vol. V: Mircea Vulcănescu, op.cit., p. 24-25.

[12] Vezi documentele publicate în Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii. Vol. V:  Mircea Vulcănescu, op. cit., pp. 43-128 şi Ultimul cuvînt, pp. 389-464.

[13] Mihail Sebastian, Jurnal. 1935-1944, text îngrijit de Gabriela Omăt, Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 283.

[14] http://sas.unibuc.ro/uploads_ro/1153/MV_argument.pdf

[15] Vezi „Omul românesc”, textul unei conferinţe susţinute de Vulcănescu în 1937, Opere I. Pentru o spiritualitate filosofică. Către fiinţa spiritualităţii româneşti, Ed. Univers Enciclopedic & Editura Fundaţiei Naţionale pentru ştiinţă şi artă, Bucureşti, 2005, pp. 934-937.

[16] A se vedea Tendinţele tinerei generaţii în domeniul social şi economic. Activismul prin disperare, Bucureşti, 1934; „Generaţie”, în revista Criterion, an I, nr. 3-4, pp. 3-6.

[17] Mircea Vulcănescu, „Pentru Eugen Ionescu”, revista Familia, 1933.

[18] „Grupul Criterion”, în Criterion, an I, nr. 2, 1934, p. 6.

[19] Vezi aici: http://www.sferapoliticii.ro/sfera/175/art13-Arhiva.php

[20] „Creştinul în lumea modernă”, în Mircea Vulcănescu, Bunul Dumnezeu cotidian. Studii despre religie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004.

[21] Într-o scrisoare către Alexandru Neagu, ministrul de finanţe din guvernul Antonescu, Mircea Vulcănescu menţionează proiectul eşuat al unei grupări „orientată la dreapta, tradiţionalistă şi reacţionară care să nu fie nici teroristă, nici supusă străinilor.” (Sfera Politicii, nr. 175). În scrierea „Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut”, Mircea Vulcănescu specifică faptul că, deşi avusese „o oarecare simpatie pentru ei, mai ales la început”, respinsese ofertele lor de aderare, pentru că „nu-mi plăcea terorismul” şi „nu voiam să-mi alienez, cu niciun chip, judecata personală”. În Opere I. Pentru o spiritualitate filosofică. Către fiinţa spiritualităţii româneşti, Ed. Univers Enciclopedic & Editura Fundaţiei Naţionale pentru ştiinţă şi artă, Bucureşti, 2005, p. 531.

[22] „Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut”, în Opere I. Pentru o spiritualitate filosofică. Către fiinţa spiritualităţii româneşti, Ed. Univers Enciclopedic & Editura Fundaţiei Naţionale pentru ştiinţă şi artă, Bucureşti, 2005, p. 540.

[23] „Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut”, în Opere I. Pentru o spiritualitate filosofică. Către fiinţa spiritualităţii româneşti, op. cit., p. 525-526.

[24] „Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut”, în Opere I. Pentru o spiritualitate filosofică. Către fiinţa spiritualităţii româneşti, op. cit., p. 531.

[25] Un istoric care atribuie o decizie concretă a lui Vulcănescu împotriva evreilor este Jean Ancel, în Distrugerea economică a evreilor români Editura INSHR-EW, Yad Vashem, 2008, p. 235-236. Este vorba despre supravegherea/supervizarea unei măsuri abuzive de schimbare a banilor şi aurului confiscat de autorităţile antonesciene evreilor deportaţi din Basarabia şi Bucovina. Un act al Ministerului de Finanţe referitor la această chestiune este citat şi de Matatias Carp, în Cartea neagră. Suferinţele evreilor din România, 1940-1944, Vol. III, pp. 200-201, unde se menţionează doar că „potrivit hotărîrii domnului subsecretar de stat Mircea Vulcănescu, vă rugăm să binevoiţi a cunoaşte că aurul şi argintul în monedă şi nelucrat urmează să fie predat dv. la preţul oficial”. O cercetare mai amănunţită a acestei chestiuni şi a rolului jucat de Vulcănescu se impune. Despre celelalte acuze aduse lui Vulcănescu, a se vedea, mai jos, nota 39.

[26] Conform mărturiei lui I. Reichman-Şomuz, citată de Marin Diaconu în Mircea Vulcănescu. Profil spiritual, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2001, pp. 123-124.

[27] Alexandru Şafran, Un tăciune smuls flăcărilor, Ed. Hasefer, 1996, p. 60.

[28] Vulcănescu îl ajută pe Sebastian, care era avocat, în „chestiunea Wurm” (este vorba despre firma „Fraţii Wurm S.A.R.”), în ianuarie 1942. Vezi nota de subsol 7 din Mihail Sebastian, Jurnal, Ed. Humanitas, p. 435.

[29] În „Ultimul cuvînt” rostit în cadrul procesului lotului demnitarilor antonescieni „Alexandru Marcu şi ceilalţi”, document consultat din Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii. Vol. V: Mircea Vulcănescu, op.cit., p. 457.

[30] Mircea Vulcănescu, „Reorganizarea Ministerului de Instrucţie Publică, Culte şi Arte şi transformarea lui într-un Minister al Culturii Naţionale (Referat general)”, în Opere II. Chipuri Spirituale. Sociologie, pp. 832-833.

[31] Vladimir Solonari, Purificarea naţiunii. Dislocări forţate de populaţie şi epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940-1944, Polirom, Iaşi, p. 294.

[32] Anton Golopenţia, Românii de la est de Bug, Volumul II, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2006, pp. 652-659. Propunerea de schimb de populaţii româno-ruse propus în 1943, nerealizată, conţinea şi următoarele precizări: „Mai rămîne ca transferul să se facă în asemenea condiţiuni de cinste şi de omenie, de respect al drepturilor şi proprietăţilor celor evacuaţi, încît să fie deasupra oricărei discuţiuni, iar comparaţia cu procedeele ungureşti şi sovietice să fie o propagandă vie în favoarea noastră”. Sau: „întreaga operaţiune va trebui să fie condusă într-un desăvîrşit spirit de corectitudine şi de omenie, deopotrivă faţă de români şi minoritari”. Nu spune nimeni că transferul sau schimbul de populaţii era un lucru bun, dar este un procedeu dubios atribuirea de intenţii criminale sau odioase unor oameni care se gîndiseră la o practică uzitată nu doar de regimurile fasciste în epocă şi care, totuşi, redactaseră acest document pentru uz intern, nu pentru publicul larg, ca să fie vorba doar de propagandă cînd cereau respectarea drepturilor minoritarilor.

[33] Jean Ancel, Distrugerea economică a evreilor români, 2008, p. 252.

[34] Mircea Vulcănescu, „Creştinism, creştinătate, iudaism şi iudei”, în Bunul Dumnezeu cotidian. Studii despre religie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 296-318, dar şi articolul, publicat tot postum, „Strigatul unui tînăr ovrei şi polemica ideologică”, în Opere II. Chipuri Spirituale. Sociologie, pp. 325-327.

[35] Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii. Vol. V:  Mircea Vulcănescu, op.cit., p. 478.

[36] Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii. Vol. V:  Mircea Vulcănescu, op.cit., p. 500.

[37] Vezi FINAL REPORT of the International Commission on the Holocaust in Romania, Bucureşti, 2004, p. 3, disponibil online la adresa: https://www.ushmm.org/m/pdfs/20080226-romania-commission-war-criminal-trials.pdf

[38] Idem, p. 7. Comisia care a realizat raportul privitor la Holocaustului din România consideră că, în ciuda acestor evidenţe, procesele criminalilor de război nu pot fi invalidate. Pe această temă, Gabriel Andreescu remarcă: „A asocia Uniunea Sovietică stalinistă implicată în procesele de la sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial cu „valorile şi principiile specifice păcii şi umanismului” compromite „gîndirea” acestei secţiuni a Raportului final. Pericolul ca negaţioniştii de astăzi să invoce deformarea actului de justiţie de către Tribunalele poporului în scopul exonerării criminalilor responsabili pentru genocidul evreilor şi romilor, sau a diluării responsabilităţilor este şi el real.” În „Temele «legii antilegionare» din perspectiva eticii memoriei”, Noua Revistă de Drepturile Omului, nr. 4/2015. Disponibil online la adresa: http://www.revistadrepturileomului.ro/assets/docs/2015_4/NRDO%202015_4_andreescu.pdf.

[39] Faptul că lui Vulcănescu i se reproşează un anumit rol (nici acela investigat pînă la capăt) în elaborarea politicilor antievreieşti economice ţine mai mult de o sferă a moralităţii decît de una strict juridică, avînd în vedere că Vulcănescu nu era decident politic şi nu avea rol de iniţiator de legi. Cu privire la acuzele aduse recent lui Mircea Vulcănescu, acelaşi Gabriel Andreescu afirmă: „poziţia de Subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe nu permitea să ia decizii sau să contribuie decisiv la hotărîrile antisemite ale guvernului”. Exemplele găsite de Alexandru Florian arată, tocmai, că activitatea lui Mircea Vulcănescu se reducea la darea unor explicaţii şi sugestii tehnice privind hotărîrile luate de alţii. Intervenţiile sale par legate mai curînd de preocuparea de a asigura coerenţă şi evitarea abuzurilor. Contrar intenţiei, „probatoriul” Institutului Wiesel nu face decît să demonstreze injusteţea condamnării lui Vulcănescu la cei opt ani de temniţă grea, lipsa de legătură dintre pedeapsă şi fapte imputabile.”, Idem.

[40] Iuliu Crăcană, Dreptul în slujba puterii. Justiţia în regimul comunist din România. 1944-1958, Ed. Institutului Naţional pentru Studierea Totalitarismului, Bucureşti, 2015, pp. 79, 92, 102.

[41] Vlad Mitric-Ciupe, Arhitecţii români şi detenţia politică 1944-1964: între destin concentraţionar şi vocaţie profesională, Ed. Institutului Naţional pentru Studierea Totalitarismului, Bucureşti, 2013.

[42] Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii. Vol. V: Mircea Vulcănescu, editor Dora Mezdrea, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, p. 756, 753.

[43] Cu nr. 29.243/1947 – Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), fond Penal, dosar nr. 232, vol. 23, f. 2.

[44] Silviu B. Moldovan, Istoriografia contemporană sub impactul noilor surse primare, în „Revista istorică”, serie nouă, tom XVII, 2006, nr. 1-4, pp. 23-32.

[45] Principalul editor al operelor vulcănesciene de după 1989 este Marin Diaconu.

Revista indexata EBSCO