Sep 1, 2017

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Emilia Ajule – Jurnalul unor cuvinte ingrate

 

Tema cărţii de debut semnată de Emilia Ajule – Jurnalul unor cuvinte ingrate, Editura Paralela 45, colecţia qPOEM, 2016 – este cea a disperării forţate de împrejurările nefaste ale globalizării, care în loc să adune, să unească, creează schisme din ce în ce mai evidente şi ireparabile. De aici şi cuvintele care, ingrate, sau forţate să fie ingrate, se adună într-un jurnal care exprimă mai mult decît a avut în intenţie autoarea. Iată un remarcabil poem, semnificativ în acest sens: „din urmă mereu joia/ cu 10 minute înainte de a pleca la serviciu/ mă depăşeşte şi-mi strigă/ mulţumeşte-le celor care ţi-au lăsat ura/ nu mai spune nimic de data asta/ orice poate fi folosit împotriva ta/ mi-am împachetat geanta/ şi-am plecat înspre monştrii internaţionali/ care m-aşteptau cu braţele deschise/ să ne jucăm/ de-a fericirea globalizată într-o traumă colectivă.” (3.7 trecutul m-ajunge, p. 42). Poeta, ca mulţi tineri români, studioşi şi cu vise de împlinire, nu acasă, unde lucrurile nu se decid să meargă spre bine, ci dimpotrivă, şi-a făcut şi ea bagajele şi-a plecat spre „monştrii internaţionali”, care, ca pe mai toate junele frumoase de la noi, le-au „aşteptat cu braţele deschise” pentru a se juca de-a „fericirea globalizată într-o traumă colectivă”. „Fericire” care a creat schisma de care suferă societatea românească, împărţită în fericiţii-trişti de departe şi triştii-fericiţi de acasă. Absolventă a Facultăţii de litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, apoi bursieră a Universităţii Osnabruck din Germania, găsindu-şi acolo porţile deschise vocaţiei ei, se stabileşte în Germania din 2012. Ea face parte din rîndul multor tineri români care au decis să-şi împlinească destinul în străinătate. La concursul de poezie pe care-l organizez, anul acesta am primit grupaje de poezie de la tineri români stabiliţi în Germania, Anglia, Franţa, Spania, ceea ce dovedeşte că schisma nu este atît de adîncă, poezia fiind, poate, pentru unii, panaceul, balsamul pentru rana ce le stăruie în suflet.

Emilia Ajule a găsit cu adevărat leacul pentru a-şi vindeca of-urile printr-un jurnal poetic, gîndit în substanţa cuvintelor care nu ştiu să mulţumească, dar ştiu să exprime un adevăr esenţial, cel al unei existenţe care te poate salva, dacă nu laşi erzaţurile lumii noi, globalizante, să te îndepărteze de identitatea ta – şi anume de limba maternă, singura care nu are graniţe şi care nu poate fi negociată la masa nici unui tratat, fie de pace sau beligerant.

Cele patru secţiuni ale cărţii ţin de structura concretă a unui jurnal-poem, ceea ce se poate vedea nu numai prin notarea secţiunilor şi fragmentelor, ci şi prin structura confesiv-ideatică a întregii cărţi. Chiar de la început, prin titlul primei secţiuni – 1. gîndind gri în două sertare de alb şi negru –, culorile au menirea de a ilustra o stare deloc roz, ci dimpotrivă, în nuanţele cele mai sumbre, din care poezia iese chiar din motoul acestei părţi: „urlăm toţi după aceleaşi lucruri/ dar pe voci diferite/ rezultă un canon în contratimp/ nesatisfăcuţi pe deplin/ în pauze mimăm bucuria/ măcar dreptatea de-ar fi/ ar exista un punct de plecare.” Dar poeta îşi dă seama de la început că o astfel de cale nu poate sta decît la îndemîna ei, chiar dacă împotriva voinţei materne: „ţi-ai făcut-o singurică cu mîna ta mi-ar spune mama/ cînd te-ai apucat de cerşit atenţie de parcă viaţa nu ţi-ar fi oferit destul pîn-acum” (1.1. vânzătorul de iluzii macabre, p. 6). Şi viaţa îşi face drumul ei, aşa cum şi-a ales-o fiecare. Portretul din acest fragment de jurnal este unul ce ţine de anumite vîrste şi anturaje, unele care au determinat-o să-şi spele micul trecut cu un viitor, care, din păcate se dovedeşte a fi gri: „la 16 ani scriam că sunt atee deşi încă credeam/ apoi vrînd să scap de chinul relativităţii m-am hotărît să devin alcoolică/ unchi-mio mă plătea la 7 ani cînd se întîlnea cu amicii/ pentru fiecare pahar de bere băut primeam o bancnotă/ din nepotrivire de viciu am decis să încerc altceva/ gen iubire punctuală strict textuală/ acum aş putea continua ipocrizia/ dar mă opresc aici/ cît încă mai am putere să zîmbesc/ iluzia doare” (idem). Traumele vin din spatele gîndurilor, care „încep să lovească”, fie „în punctul slab, sub centură”, fie obligînd fiinţa „să plece de-acasă”. (1.2. cînd gîndurile încep să lovească, p. 7). Jurnalul e plin de amintiri, ba chiar şi de o „scufiţă roşie ca zăpada” şi de exerciţii care se termină aşa: „…în timp ce nu mai contenesc să-mi dau aere de a)fumătoare/ b)oc(h)ind trista soartă a supremei specii/ mă trezesc cu cortina-n cap.” (1.7. exerciţiu, p.12).

Jurnalul continuă tot pe o temă a „gîndului”, cu o sugestie chiar din titlu – cînd „gîndeşti, dar ţi-e ruşine să recunoşti” – demonstrînd că „iubirile pasagere sunt baloane de săpun colorate”. Şi este total adevărat într-o lume în care calea existenţei trece şi prin aceste sentimente, care nu sunt totdeauna aceleaşi, nu totdeauna curate, sincere, ci mai mult de nevoie. Iubirea ca necesitate poate fi o sursă de existenţă într-o lume în care nu ai ca acasă totul la îndemînă, ci doar ocazional. Şi uneori pentru acest lucru trebuie să te „împachetezi frumos”: „M-am împachetat frumos pentru tine, crezînd că eram ok. M-ai desfăcut ca pe o maşinuţă în bucăţi scoţînd tot ce era mai scîrbos din mine la suprafaţă.” (2.3. cadou (im)perfect, p.25). Şi indecizia, în astfel de situaţii, de a nu lăsa cuvîntul în înţelesul lui de bază, dîndu-i dublu înţeles, printr-o grafiere cu paranteze, ca mai sus, ţine de o ambiguitate sau mai curînd o nesiguranţă a ceea ce vrea să spună pînă la urmă poeta. Emilia Ajule se poartă dur cu cuvintele, acestea devenind ingrate, dau la iveală sensuri ce au lucrat îndelung în subliminal, de unde sare imaginea unei lumi pe care aceasta vrea să şi-o asume dar şi să o defaime. Un alt portret definitoriu este şi acesta: „cerul era cam 68% albastru,/ la fel ca fericirea mea înnorată/ mi-am adus aminte de inelul/ de pe degetul arătător care mă transforma/ într-o fată uşoară, mă salvau însă părul lung şi ochii pierduţi/ de copilă cuminte, profa de pian/ mi-a tăiat unghiile din carne, iar coatele mă dureau în timp ce/ îl falsam pe Chopin neuronii mi-o luau razna/ pentru că da, nu reuşisem să port doliu/ pentru niciuna dintre părţile-mi pierdute,/ la naiba cu aparenţele astea,/ pe dinăuntru sunt o mumie,/ iar cerul e 32 setat pe furtună.” (2.4. în total, sută la sută, p. 26). Recidivele îi umplu jurnalul de toponime din geografii exotice: „recidivez/ din Tichvin pînă la Barcelona/ între Shanghai şi Cape Town/ Teheran şi Helsinki”, cu gînduri livreşti, totuşi, în cap: „aş vrea să te-ntreb de ce Psalmul 46 in-sau con-firmă profeţia lui Daniel” (1.9. dragă AB, p. 31).

Respirarea dată cititorului vine odată cu „poeme de citit într-o cafenea la un pahar cu apă plată”, „cînd te joci cu mîna mea/ ai grijă să nu te loveşti/ de ce-am adunat pe-acolo”. Aerul occidental vine şi el şi se aşază în poem astfel. „ din boabele ălea negre/ numite la noi „nebunele”/ aici se face confuture./ mănînc dimineaţa nebunie/ întinsă pe felia de pîine/ şi-i savurez gustul unic/ de delicatesă occidentală.” (3.2. mic dejun, p.36). Realitatea este aici mai vie, mai prezentă. Gesturile şi faptele sunt notate atent, iar cuvintele nu mai sunt atît de ingrate. Uneori notaţiile devin pastelate, de anotimp, ca în poezia braţele vieţii, 3.14, p. 50: „afară e soare de septembrie/ cu implant de răcoare”. Şi pentru că poemele de cafenea au impulsionat într-un fel lectura, poeta ne oferă şi alte „poeme într-o vană de apă cu aromă de curry şi-un pahar de whisky”, în aşa fel ca „pînă şi oamenii mari uneori doar se joacă/ de-a peştii de gînduri/ într-o oală mare de ciorbă”.

Şi astfel cartea de debut a Emilie Ajule este una dintre cele mai vii şi incitante lecturi oferite de cea mai nouă promoţie de poete de la noi.

Revista indexata EBSCO