Sep 1, 2017

Posted by in Ex libris

Nicolae CREȚU – Joyce în lectura lui Mircea Mihăieș

 

Greu de găsit un front de lucru mai dificil și mai riscant decît acela pe care și l-a ales anglistul timișorean Mircea Mihăieș în Ulysses, 732 (Polirom, 2016), o exegeză totală, în a cărei matcă stufoasa hermeneutică generată de textul labirintic și multistratificat al capodoperei lui Joyce se întregește în cu nu mai puțin  complexa epopee a poiein-ului ei, ca și cu „tabloul” agitat, dramatic chiar, al raporturilor (văzute în succesivele lor contestări și reconfigurări) manuscrise – ediții – „arhivă”, corpus complementar de neignorat într-o abordare departe de orice „confortabile” simplificări: Romanul romanului, cum sună subtitlul masivului tom, de 1013 pagini în format mare, cu tot cu cele de Referințe critice, din final.

Impresia, pe deplin justificată (și mereu reconfirmată pînă la ultima pagină), de studiu laborios nu vine însă „la pachet” cu vreo prezumabilă paradă fastidioasă de greu digerabilă pedanterie și nici de tehnicistă „orlogerie” metodologică. Ba, dimpotrivă, accesul către miezul dens (secțiunea centrală, cea mai amplă, II. Arhipelag hibernian, p. 293-824) se face prin I. Odiseea de hîrtie, p. 43-292, secțiunea „uvertură”, și ea precedată de metaforicul „vestibul” Cele trei geografii ale lui Ulysses (p. 9-42), reușită și inventivă tentativă de seducere a cititorului pe calea aleasă, cea a jocului auctorial de hermenut dornic nu să intimideze, nici să snobeze, ci să cîștige prin ton și limbaj avantajul major al unui climat de lectură serios și aplicat, da, totuși ferit de aerul vreunei crîncene corvoade. Și așa se face că această uvertură a uverturii apare ca integral rezervată inițierii în semantica și logica arhitectonică a triadei „geografice”: „Am scris-o avînd în minte trei forme geografice: o peninsulă, un arhipelag și o insulă”. Fantasmatic-metaforice reprezentări („în minte”) de fapt ale demersului analitico-interpretativ care organizează și construiește, în spiritul său, întregul ansamblu. „Viclenie” procedurală, de prag al abordării și de opțiune stilistică, care, înainte de a-și juca rolul lor în aducerea lecturii noastre pe „lungimea de undă” a emisiei hermeneutului, îi va fi slujit cu siguranță lui însuși, întru atît de necesara contrapondere (echilibrantă, ludică) a laborioasei și labirinticei arborescențe/ desfolieri analitice, de explicare tenace, ne-„simplificată”, și interpretare cuvenite „saturatului de semn, poros infoliu” al textului lui Joyce, fără a-l rupe brutal de galaxia lui de ecleraje oblice, dinspre bibliografia secundară. „Treptele” succesive ale unei asemenea intrări sunt pe măsura a ce le va urma, ele introduc deja în jocul de raporturi mobile, urmînd a fi practicat pînă la capăt, al orizonturilor interactive în abordarea complexității textului propriu-zis, în necesarele, totodată, imersiuni în „arheologia” vie, revivificată, a poiein-ului (facerea lui Ulysses), ca și într-o anume dinamică a receptării (exegeza, da, dar și tatonările, controversele, limpezirile, în „bătăliile” date în efortul însumat pînă la urmă, al editorilor: de a stabili „litera” fidelă spiritului și voinței lui Joyce).

Evidență a lecturii integrale, „insula” este vectorul-cheie, ca atare iradiant în nervurile întregii configurații de ansamblu, venită cum este din chiar fundamentala joyciană intentio auctoris: de a „autonomiza” (relativ) fiecare capitol-„insulă”, estompîndu-le astfel, în fond, tuturor dependența de fluența narativă a diegezei homerice din Odiseea, căreia i se va substitui o altfel de unitate interioară, polifațetată și mult mai subtilă, de „montaj” de stări, idei și atitudini, reacții și ecouri ale trăitului unor Dedalus, Molly și mai cu seamă Bloom, în dinamica raporturilor lor, abordată nu doar (și nu în primul rînd) epic, ci decisiv pe calea monologului interior și a fluxului conștiinței (stream of conscionsness), în climatul cărora nici narațiunea, atît cît își mai are ea o „linie” perceptibilă, nici, de asemenea, dialogurile și monologul „exterior” nu rămîn neimpregnate de cel puțin iradieri și „ecouri” fantasmatice, onirice, reconfiguratoare sub semnul deformării expresive sau chiar revelatoare, al „saltului” în grotesc, ca și al unor delirant defulatoare descărcări ale inconștientului în declicuri și evanescențe de clarobscur al textului joycian „Arhipelagul” e vădit o reîntoarcere a semantismului metaforic propriu „insulei” dinspre accentul pus pe „închiderea” cvasiautarhică a fiecărui capitol din Ulysses către, totuși, valențele lor de inter-comunicare compozițională și de sens. Iar „pensinsula” nu e altceva decît pur și simplu un nume pus (rămînîndu-se în acelașii „cuib” al unei semioze metaforico-simbolice) „vetrei” spațiale a genezei capodoperei: Dublin-Trieste-Itaca, imaginară hartă de înmănunchiere astfel a reperului poietic intertextual (o „Itaca” expusă resemantizării) cu impactul creuzetului multicultural (Triste, un soi de pars pro toto și pentru Zürich și Paris) și, în fine, adevărata axă semantică a „rescrierii” joyceene, irlanditatea (Dublin-ul și Irlanda lui Dedalus, peste cea a lui Bloom și a lui Molly, niciuna deplină fără raportarea la celelalte). Aceste „geografii” introductive nu sunt nici într-un caz vreo, mai mult sau mai puțin abilă, cochetărie de autor înclinat să deguste, cu delicii de autorăsfăț, o anume poză delectabil-complice hermeneut vs. lector, ci o primă, liminară sugestie privind dezvăluirea călăuzitoare atît în hățișul textului joycian, cît și într-un imaginar hermeneutic organic pliat demersului analitic („insulele”-„arhipelagul”-„peninsula”), acela care focalizează, necăznit, demersul anglistului Mircea Mihăieș.

În logica internă a aceleiași funcționalități, „geografiile” deschid și întrebări-cheie (elitism”?), deocamdată răspunzîndu-li-se sintetizator (Marilyn Monroe și Ulysses) sau lansează mari teme ale studiului: relativizarea legăturii ombilicale cu epopeea lui Homer, implicațiile „tandemului” tată-fiu: Bloom-Dedalus/ Rudy vs. Odiseu-Telemah, evreitatea lui Bloom și intertextul Dedalus-Hamlet, dar și deschiderea către modalitățile naratoriale, de ton, viziune, expresie, de la „dramatic și grav” pînă la „ironic și sarcastic”, ori despre potențialul de reconfigurare metamorfică a personajelor. E deja o schiță de cartografiere-preludiu al explorării aprofundat analitice, cum și remarcile asupra rosturilor distincte menite unor macro-secvențe (sau secțiuni) compoziționale slujesc aceleiași progresive orientări a cititorului într-o arhitectură de explicare – analiză-interpretare, vorbindu-i-se acestuia, deja, de „topirea creației înalte, chiar elitiste, în forme de cultură populară” și de edificarea revoluționară, a unei joyciene „poetici a indiferenței”. Și toate acestea fără a evita nici repertoriul de acuzații țintind „alianța extravagantă” tehnică romanescă – poziție morală, nici implicațiile dedalice ale unui omenesc – „cosmografie a microcosmosului” și nici, de asemenea, o necesară primă tușă a duelului postum ediții (Sylvia Beach) – manuscrise (fie și „carnivore”: mss Rosenbach), acestea din urmă, și ele, cu povestea lor, aflată, iată, la start. Preambulul „geografiilor” așadar, odată încheiat, nava hermeneutului e gata să-și înceapă navigația: pe ce fel de ape? O spune titlul primei mari secțiuni: I. Odiseea de hîrtie.

Nu voi întîrzia intrînd cu migală în detaliile acestei „Odisei”, dedicată îndelungii și complicatei geneze a romanului, de la primele mențiuni ale autorului în corespondența cu fratele Stanislau, lecturi și relații de impact în maturizarea proiectului (Dickens, Synge, Yeats, Schmitz-Svevo), evreitate și irlanditate, climat triestin, devenirea internă a corpusului joycian și raporturile cu avangarda, nu numai literară (futurism ș.a.), cu alte arte (muzica, Wagner), idei (Nietzsche, Weininger), experiențe de viață traversate (Nora Baranace), copiii Giorgio și Lucia, apariția prețioșilor aliați (Pound, Larbaud), încxeputuri de reacții critice, cenzură, ediții, spiritul puritan vs. Gerty Mac Dowell – „Nausicaa”: „obscenitate”, primii exegeți (ca Edmund Wilson), ediții-pirat, procesul: Ulysses la tribunal și, în fine, izbînda împotriva atîtor forme de cabrare a gustului, ca și în fața a destule inerții de lectură. Acum cortina preludică se poate ridica: îmbrățișat și înconjurat de contextele lămuritor-introductive din Odiseea de hîrtie (mai întîi Protoistoria: 1904-1913, apoi Istoria: 1914-1921, interval al facerii romanului, în sfîrșit Post-istoria: Anul unu, ediții, procesul, triumful), de aici încolo poate începe „voiajul” de aprofundare analitică, de la o „insulă” la alta, în II. Arhipelag hibernian, densul miez al cărții.

 

Joyceologul, vocabulă a lui Mircea Mihăieș însușii, descinzînd de pe hermeneutica sa „navă” în cea dintîi dintre „insule”, cea corespunzînd homericei „secvențe” Telemachus, ne dă deja destule semne că nu e pornit pe incursiuni rapide și sumare, nici pe explorări „de recunoaștere” orientate frontal și răspicat, direct spre dominante. Nu sunt lăsate deoparte, „clasate” grăbit drept secundare, nici acele „detalii” cărora li se detectează rosturi nu numai de neignorat, dar de „neîmblînzit” simplificator, apucătură expeditivă total străină anglistului decis să nu-i scape nimic esențial, „ochi” vigilent și receptivitate oțelită de răbdătoare, autoexigentă și tenace disciplină a studiului de text. De la intrarea în scena ficțiunii, ca și a exegezei, a lui Buck Mulligan în dialog cu Stephen Dedalus, doi irlandezi de prim-plan pe această „insulă”, curînd și a mai puțin volubilului Haines, britanicul – prezență de efect reliefant pentru cei doi, oarecum prin ricoșeu. Încep să se distingă „acordurile” marilor teme (irlanditatea, marcată de pecetea a două dependențe, de Londra și de Vatican, prin Dedalus, cu tot cu meandra „elenizării Irlandei”, „crima simbolică” a aceluiași vs. mama sa în pragul morții ei, în fine versiunea irlandizată a unui Stephen-Hamlet: „un baraj între el și lume”, așa îl definește, cu verva lui parodic-histrionică, Mulligan pe Dedalus), textură ideatică înalt intelectualizată, ferită colocvial și ironic de uscăciune și pedanterie, cu glisări irepresibile ale comentariului analitico-interpretativ, de la semantica celor trei nume, Mallachi (Buck) Mulligan, Stephen (coroană( Dedalus (labirint), Haines (fr. haine = ură), la oglinda crăpată sau trecerea prin „scenă” a lăptăresei, de la turnul Martello și semantica lui omphalos la valențele lor de metatext, de la spațiul fizic, cadru și fundal, al turnului la „adevăratul turn edificat din cuvinte”, mostră de lectură în filigran, descifrare a unui semantism simbolic autoreflexiv, cel al „adevăratului turn”, și anume, „al conștiinței morale prinse în capcanele istoriei”, id est încărcătura de sens proprie joycianului „Telemachus”, Dedalus-„Hamlet”, unul dintre pilonii-cheie ai întregului edificiu de structură și sens din Ulysses. Nu altfel va proceda analistul în următoarele „insule”, corespunzînd homericelor Nestor și Proteus: așadar, cu aceeași receptivă „vigilență” metodică. Aluzii, procedee, detalii scrutate cu „lupa”, de pildă cele venind din experiențele dialogului didactic al lui Dedalus cu elevii săi de la școala din Dalkey (Pyrrhus-pier = debarcader-dezamăgire), tiparul stilistic de „catehism ludic” dar și confruntarea de mentalitate: Stephen vs. Deasy, jocul realitate vs iluzie sau ipostaza gîndită/ sugerată a „triplei înlănțuiri” (același Dedalus, tensionat, problematizant, „livresc”, dar nu artificial (toate acestea în Nestor). În vreme ce Proteus introduce și inițiază în „labirintul” și „întretătierile” unui text nutrit de rezonanța atîtor ecouri intertextuale, conjugate cu  „devălmășia imaginilor, a amintirilor și a referințelor” și cu infuzia de filosofie (Hegel, Aristotel), dar și de imediat al mișcării (promenada Sandymount), plus glisări între  persoanele narației (III vs. I), totul supus „jocularității lui Joyce”, liant à l’oeuvre al unui atît de stufos (însă nu de o sălbatică „arborescență” sterilă) TEXT. Voiajul hermeneutului în primele trei „insule” din „arhipelagul” Ulysses sunt „ucenicia” progresivă a cititorului călăuzit, competent și cu farmec, pe un itinerar Understanding Joyce’s Ulysses, nu „ghidat” apodictic (Magister dizit), ci argumentat, subtil și riguros.

Următoarele „insule”, dominate de Leopold (Poldy) Bloom, acest „Ulysses” al Dublinului, și „Penelope” a sa, la polul opus homericei sale corelative, Molly Bloom, versiune degradantă a topos-ului nimfei, înfățișare (via „tandemul” lor disonant) a unei conjugalități sterile, minată de toxine, suspiciuni, impostură, ecourile distorsionate dinspre Calypso a antichității fiind orchestrate de Joyce într-un surprinzător montaj de visceral („rinichiul”), un Bloom „dominat de poftele trupești” dar și acorduri incipiente ae temei evreității, ambiguizare caracterologică prin onoma: Poldy, argotic = șarlatan și, totuși, simultan, un Bloom al dezolării, deloc supralicitat de exegetul care nu „cenzurează în periplul său analitic, dimpotrivă, nici latrina, mizeria fiziologică, nici ocheadele poftitoare către vreo servitoare și nici „feminitatea evidentă a pisicii”, nici tabloul „flamand” al măcelăriei lui Dlugacz, ca toată această caleidoscopică rotire să sublimeze în oximoronica, paradoxală, decriptare de spirit al sensului apt a transcende litera: „nevoia de a te scufunda în sordidul existențial pentru a ieși, purificat la suprafață”. Un adevărat tour de force al exegetului-interpret, nici o clipă în pericol să alunece în vulgaritate, evident solidar cu „noul Homer celtic” în ironizarea ipso facto a cambrărilor și scandalizărilor puritane: „Momentele petrecute în tihna latrinei sunt – oricît ar părea de exagerat – o operațiune de catharsis”, scrie negru pe alb Mircea Mihăieș. Și datorită armăturii argumentative, coerentă și deloc sugeratoare de complacere în „trivialitate”, adevărul e că o atare concluzie chiar nu pare să „sune” deloc exagerat. Nu e nici urmă de vreo capitulare „intimidată”, a sa, întru îmbrățișarea idolatră (un alt soi de all inclusive) a autorului studiat, ci genul de admirație exegetică în stare să se fortifice și să se aprofundeze, convingător pentru noi cititorii, prin examinarea atentă, lucidă și autoverificatoare care, în loc să evite sau să „îndulcească” provocările deloc blînde ale textului, le înfruntă inteligent și rafinat, inventiv ca design al unui demers adecvat, la antipodul pudibonderiei, căreia i se opune opțiunea pentru analiza ce urcă dinspre „riscanta” franchețe joyciană a „literei” ficțiunii către paradoxalul ei sens nobil, înalt, reliefat cu atît mai spectaculos de un asemenea traseu de hermenein.

Lotofagii, Hades, Aeolus, Lestrygonians…, așa va continua lanțul de „insule”, fără grabă dar Și fără diluție narcisist discursivă, nu-l simți pe autorul lui Ulysses, 732, grizîndu-se de propria-i virtuozitate și elocință, deși le are pe amîndouă cu prisosință, însă cu un aer deloc „jucat” de profesionalism căruia îi slujesc organic și firesc atare calități, conjugate cu randamentul și credibilitatea integrării lor funcționale în ansamblul multidimensionalului demers de sinteză analitic întemiată și articulată. Pe măsură ce studiul-periplu al „arhipelagului”, trecînd de la o „insulă” la alta, înaintează, crește și ponderea acelor semnalări de corespondențe, „replici”, ecouri și interconexiuni la distanță din  Ulysses, asupra cărora fusesem de la început preveniți. Alte spații în Lotus eartes, biserica All Hallows, un oficiu poștal, „anestezice”, imagini dinspre real declanșatoare de monolog interior și flux al conștiinței „drojdia” sufletească a „(in)activității sexuale” și intuiția convergenței de serie comportamentală între fiică și mamă (Milly vs. Molly) în relațiile, amîndurora cu bărbații, tema refugiului în narcotice, ecouri intertextuale din Byron, Shelley…, scrisoarea Marthei Clifford, intertext și cu Dubliners, voyeurism eșuat, dar și vinovăția filială a lui Bloom, versiunea sa de idilă-surogat consolator: Henry Flower, fantasmare și aerul furiș și „ascuns”, ambele proprii lui Bloom, farmacia, baia publică – spațiu al masturbării, ca totul să se închidă în bucla „traducerii” finale: euharistie, acvaticul – lichidele, „aspectul ritualic al băii” și, mai cu seamă, simbolismul de parcurs al întoarcerii la sine, plonjarea în „lumea” narcoticelor – restaurare a încrederii în sine, săpunul aromat – sinecdoca acestui traseu de „Mesia improvizat”: un fel de placebo al corporalității, dar  și o anume, paradoxală, purificare. Hades-ul înmormîntării lui Dignam „Amestecul de gravitate, dramă și chiar tragedie, pe de o parte, și umor macabru, blasfemie și depravare pe de alta”, conjugare ce „scoate textul din zona parodicului”, semnificația majoră a combinatoriei de procedee proprie „insulei” ca demonstrație de exemplară „organizare tematică, stilistică și lexicală”: un dric răsturnat, Bloom – tatăl lui Rudy, copilul mort, cimitirul – spațiu lugubru, omenescul urîțit, cioclii, „industria morții”, însoțitorii lui Bloom, „ceilalți”, termen de subliniere ricoșantă a „delirului oniric”, însinguratul cufundat (și captiv) în monologu-i silențios și în  fantasmatice „cețuri”. Aeolus – un recital de procedee ale expresivității, luxuriante „aliterații, simboluri și metafore, chiasmul și anastrofe” în loc de Țara Ciclopilor și peștera lui Polifem – mediile jurnalismului dublinez și prin ele o reluare, aș zice, „catoptrică” (modulat, a temei irlandității („obsesia celtică”), climat de destindere post-funerară, „grandilocvență semantică” și imaginarul născut din ea subsumate ideii  „tari”, amprenta crucială a polliticului asupra cotidianului irlandez, chiar un Joyce „păpușar” și „ventriloc…” Ipostaze ludic-histrionic asumate, cu o versatilitate funcțională, așadar un capitol cu caracter experimental, spirit combinatoric triumfător, stilizare gen „Viața ca un ziar” și „voce naratorială” de o emisie „subcutanată”, cu un efect de manipulare a cititorului pe un fundal al rostirilor și cuvintelor „zburătăcite de vînturile elocinței”, totul în complementaritate cu forfota de metropolă: tramvaie irlandeze, furgonete regale, vreo căruță…, decor citadin și refracția imaginilor companionilor în mixtura (de proporție variabilă) conștient-subconștient fantasmatizant, ale lui Bloom. O subminare nietzscheeană a tuturor valorilor și prezența lui Dedalus, devenit un fel de suflet al „găștii”, ca din toată această proliferantă revărsare de limbaj, imagini și reprezentări mentale, de la clare și lucide la încețoșate și ambigui, să se sublimeze un conspect (de mare vigoare ca spectacol și implicită artă a deformării expresive) esențial și non-abstract al „apatiei istorice” irlandeze, exprimată printr-un soi de „prostituție metafizică”, decisiv și memorabil punct pe i pus de exeget într-un atare segment aparte al demersului său, dată fiind singularitatea frapantă a „insulei”jurnalistice, a șaptea. Cea care îi va urma va sta sub semnul obsesiei „hranei și trupului”, alunecările – substituiri în triada autor-narator-personaj (Bloom) configurează, dominant prin monolog interior și flux al conștiinței, o stare de exasperare născută din „așteptare și speranță”, o metaforică bulimie de „devorator de imagini și impresii”, înghițire „de-a valma” a spectacolului orașului (Bloom vs. Dublin), dialectica lui afară și înăuntru (inside/ outside), dar și un imaginar irlandez al foamei de hrană, apt să inducă în Lestrygonians o năucitoare sugestie de metatext: a „enormului aparat digestiv textual”, și chiar de „contra-hartă a subteranei psihice, indusă monologic, dar cu variații de la o subiectivitate radical denudată la efecte de deformare halucinogenă,  de sursă narcotică. Nu fără o doză de retrospecție oarecum roz (mariajul cu Molly și sexul „atunci”), însă, pe de altă parte, în contrapondere, și „îmbuibații preoți sau repugnanții carnasieri” din ospătăria Burton.

Scylla and Charybda e „insula” revenirii în prim-plan a lui Stephen Dedalus și, odată cu aceasta, a comutării tematico-stilistice în registrul intelectualizat al dezbaterii despre Hamlet, „mic tratat de arheologie shakespeareană, livresc al stilizării, totul în decorul Bibliotecii Naționale, „vastă rețea de aluzii și sintagme preluate din texte literare mai vechi și mai noi” (intertexualitate abundentă), deși în fond „sub vălul shakespearean palpită filonul patetic-dramatic al identității irlandeze”. În conjugare cu convergența Bloom-Dedalus, „tată și fiu epici”, în plus „insula” lor fiind animată și de variațiunile și translările în parodic rezervate de predilecție histrionic-ironicului Buck Mulligan. Dialectica întregului, adîncită de refracția a contrario a „colocviului” în monologul interior al lui Stephen, conștient că „levitează” între un real (res) material și palpabil și nu mai puțin consistentul (în ochii săi) real gîndit, fie și metaforic („sicrie și gînduri”) metasens al conștiinței de sine, asociat și comunicant cu shakespeareologia ludică și cu dedalice coborîri în „subterane psihanalitice”. Wandering Rocks/ Stîncile rătăcitoare – continuînd „filonul speculativ, teoretizant, obsedat de abstracțiuni al romanului”, id est linia Dedalus. Fractură temporal-spațială, „mișcare browniană” și concepție contrapunctică, Bloom și Stephen în mișcare prin Dublin, „surprinși în momente de pură reflecție”… Sirens dominantă muzicală certă, de fuga per canonem, prilej de respingere de către exeget a sterilelor controverse despre „trădarea” formei melice, devreme ce modelul-sursă e stimul tratat liber, al creativității irlandezului, temă și de limbaje estetice comparate (literatură vs. muzică). Barul hotelului Ormond – „insulă de lubricitate”, meditații ale „sirenelor de bar”, arii de operă asociate lui Molly în memoria lui Bloom, auctoriale „strategii ironice”, apoi textul Nenumitului și antisemitismul „Cetățeanului”, narație natural dezinhibată, cheflii și pornografie morbidă, discreditare parodică… Vine rîndul joycienei Nausicaa, Gerty Mac Dowell, adolescenta de pe plaja Sandymount, care „invită la voiaj în imperiul simțurilor” registrul stilistic romantic-senzual subminat ironic prin  hiperbolizare ca din  perspectica „zgîitului excitat” al lui Bloom, totuși „adamicul” legăturilor, cu tot sentimentalismul fanteziilor ei vs. dezarmanta lui „vulnerabilitate”, copleșit de „spaime și frustrări”, în fine elogiul tăcerii pe fondul complexei întrețeseri de planuri și voci fantasmaticul lor „limbaj secret”. Oxen of the Sun/ Boii soarelui – recital de jonglerii stilistice amețitoare, prestidigitație verbală de dicțiune care „omoară povestea”, sarabandă de efecte parodice, „amărăciunea” lui Stephen și opțiunea pro-fecunditate (Bloom). Circe – delir verbal și carnavalesc, „fișă clinică” – dezvăluire de inavuabile fantasme sexuale, coșmarul de „cloacă putridă” Nightown. Halucinații (Molly), prostituate, tranziția Bloom-„Blooma”, postura lui de „exclus universal”, „furia comică” vs. „paralizia” Irlandei și de la „Armaghedonul visceral” la celebrarea propriei Apoteoze, proliferant și inepuizabil „joc metamorfic”. Eumaeus – război de hărțuială cu cititorul, face-à-face Bloom-Dedalus (tată-fiu), retorica „dialogică, alternativ, pompoasă și tandră, extravagantă și delicată, asertivă și reflexivă”. Ithaca, același tandem în prim-plan, parabolică raportare la Odiseea homerică, „răfuiala cu literatura” și „metoda catehetică”, scufundarea amîndurora în autoanaliză, jocul asemănărilor și deosebirilor dintre ei. Strategia înnobilării stilistice, teatralitatea monologului interior din ultima „insulă” a zilei (Penelope), Molly și „urma” lui Boylan, maternitatea, „patul”, Itaca întoarcerii lui Bloom.

 

Ieșiți din comentariul exegetic atît de minuțios și infatigabil în articularea compozițională a secțiunii II. Arhipelag hibernian, ce orizont de însumare sintetizatoare și selectiv reliefantă ierarhizantă ni se deschide? Examinarea „insulă” după „insulă”, atentă, răbdătoare, „vigilentă”, a dominantelor tematice și de „tehnică” literară s-a făcut cu o insistență tenace și autoexigentă dătătoare de încredere cititorului cărții lui Mircea Mihăieș în calitățile și echilibrul asumatului (și deloc lesniciosului) său rol de competentă și nepedantă călăuză hermeneutică, „defrișare” a cărei recoltă are o densitate de detalii scrutate și o consistență de miză semantică, pe mai multe niveluri, în stare să educe/ modeleze, riguros argumentat și constant persuasiv, lectura noastră, a nespecialiștilor cititori ai lui Joyce. Suprema dovadă că opțiunea de demers și metodă a exegetului e cea adecvată obiectului unei atari analize temeinice e în deplina ei credibilitate. În fapt, esența întregului demers din această secțiune mediană a masivului tom Ulysses, 732, miez al multidimensionalului studiu, este una de ordinul explicației, altfel spus o complexă operație analitico-interpretativă concepută și desfășurată în acord profund cu exigențele de lectură critică și de lectură tout court proprii stufoasei, labirinticei, versatilei capodopere a marelui irlandez, fără a-i „nivela” simplificator uluitoarea caleidoscopie de spectacol al TEXTULUI, nici „domestici” impertinența provocărilor, refuzînd, deci, să-i sărăcească „ didactic liniștitor” orgolioasa situare-confruntare în raport cu tradiția literară tezaurizantă și reflexele de lectură, axiologie și gust induse de acele acumulări în timp. Cum o dovediseră și alte cărți ale sale, criticul Mircea Mihăieș este un hermeneut redutabil și subtil, de o mare mobilitate a paletei de procedee disponibile și integrabile demersurilor sale de o simptomatică varietate de configurare informală ca ansamblu, de la Faulkner la Leonard Cohen și de la Cărțile crude […] la Ulysses, 732. Un profesor care mizează acum și aici pe un riguros examen analitic al textului joycian, cu virtuți de comentariu înalt și profund lămuritor, de o elevație și o aprofundare așadar pe măsura cerințelor organic proprii capodoperei – hățiș și Eldorado, deopotrivă, ale ironiei, parodicului, detabuizării „sfidătoare” și ludicului fără limite, adesea delirant, cvasi-orgastic. Un analist de „cursă lungă”, netemător de lenea și superficialitatea cititorului său, obstacole pe care le știe eliminate din  start, dată fiind atît selectarea celor ce-l vor urma în autoexigentul său demers hermeneutic, nu alții decît aceia în stare să-l guste pe creatorul triadei Dedalus-Bloom-Molly, singurii calificați să treacă din „insulă” în „insulă”, călăuziți firesc, necondescendent, de exeget și să reflecteze și asupra „romanului romanului”, refăcînd legăturile întregitoare ale „arhipelagului hibernian” cu „Odiseea de hîrtie” a poiein-ului și genezei și, nu mai puțin revelator, așișderea cu „ultimul război de zece ani” al controverselor editoriale și al integrării Arhivei Joyce, arborescentă cuprindere și adîncire, de-a lungul a peste o mie de pagini, o disponibilitate, orice s-ar zice, nu chiar pe măsura oricui (cert, nu a oricărui cititor), I mean nici măcar a oricărui „cititor avizat”. Altfel spus: o construcție analitico-hermeneutică totală (autor-text-receptare), devotată lucid și fără rabat de niciun fel unui mare autor/creator și capodoperei sale, o sinteză exegetică de o substanțialitate, elevație și subtilitate a procedării pe potriva obiectului ei și în acord de finețe (tunning) cu identitatea estetică a unei creații – Reper crucial.

Nu e treaba mea, de nespecialist (nu sunt anglist ca formație), să mă pronunț asupra valorii cărții raportînd-o cum se cuvine, desigur, la  imensa acumulare, sans frontières de niciun fel, a unei adevărate Biblioteci (planetare) de exegeză Joyce. O vor face, cu siguranță, colegii de specialitate ai anglistului timișorean, românii deocamdată, în perspectiva unei viitoare versiuni engleze și alții, de elsewhere. Ceea ce este deja o certitudine este realitatea unei creații critice/ hermeneutice/ exegetice de autentică și neîndoielnică, înaltă și autoexigentă competență, de cel puțin demnă (chiar benefic orgolioasă) competitivitate a intrării în circuit mondial-universal omologabilă ca participare distinctă, elevată și eficientă a unui critic literar și hermeneut român de prim-plan la un select „turnir” de elită al abordărilor exemplare și rodnice devotate unuia dintre indubitabilii „monștri sacri” ai beletristicii universale moderne, irlandezul „migrant” prin Europa James Joyce, autorul lui Ulysses (1922), acum în lectura românului Mircea Mihăieș.

 

Revista indexata EBSCO