Sep 1, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Ioan LASCU – Luminile enciclopedismului

 

Epoca Luminilor sau iluminismul coincide istoriceşte cu secolul al XVIII-lea. Iluminismul a apărut şi s-a dezvoltat în Franţa şi aproape simultan în Germania (Aufklärung) şi în Anglia (Enlightenment), răspîndindu-se ulterior în Europa, inclusiv în Țările Române, precum şi în America de Nord. Revoluţia americană (1775) şi revoluţia franceză (1789) sînt cunoscute ca nişte produse istorice ale filozofiei şi ideologiei iluministe. Cronologic iluminismul (Epoca Luminilor, denumire generică vehiculată îndeosebi în Franţa – l’Époque des Lumières) trebuie acceptat(ă), din perspectiva evoluţiei istorice, drept o a doua modernitate, după Renaştere. În accepţia comună, modernitatea se caracterizează prin emanciparea omului, care se bucură de mai multe drepturi şi libertăţi şi poate ajunge la propăşire prin dezvoltarea învăţămîntului, a ştiinţelor, a filozofiei, a gîndirii libere în general. Doctrinele pozitive, raţionaliste, umaniste şi materialiste, identifică un prim aspect al emancipării în eliberarea sau în desprinderea omului de dogmele religioase. Dacă pînă către sfîrşitul Evului Mediu – anii de început ai secolului al XV-lea, să zicem – omul accepta prin liber consimţămînt (sau trebuia să accepte) necondiţionat dogmele şi credinţele religioase oficiale (ortodoxia în est şi catolicismul în vestul Europei), odată cu răspîndirea unor noi idei şi principii, ca şi a unor teorii ştiinţifice care veneau dinspre partea unor minţi luminate, altele decît cele ecleziastice, omul a pus o oarecare distanţă între el şi divinitate. Cu timpul biserica a pierdut poziţia dominantă în societate şi rolul determinant în politica statelor creştine, devenind, aşa cum s-a afirmat mult mai tîrziu, în comunism, „o afacere particulară în raport cu statul.” Separarea puterilor în lumea creştină, recte a celei ecleziastice de cea propriu-zis politică, este cunoscută sub denumirea de secularizare. Procesul a început în secolul al XV-lea, odată cu apariţia unor mişcări schismatice violente în interiorul formaţiunilor statale catolice, de pildă „erezia” husită şi revolta taboriţilor. După alţi istorici, acest proces a debutat chiar mai repede, în secolul al XIV-lea, deodată cu disputele legate de acceptarea sau de respingerea principiilor şi legilor unor ştiinţe şi a invenţiilor tehnice omologate întru uşurarea activităţilor umane.

Încă din secolul al XIII-lea, în plină epocă medievală, episcopul şi călugărul franciscan englez Roger Bacon, în acelaşi timp filozof scolastic şi discipol al lui Aristotel, a pledat pentru studierea naturii prin metode empirice şi pentru acceptarea mecanicii ca factor auxiliar în unele munci care necesitau un efort fizic considerabil. Pentru convingerile şi ideile sale, Roger Bacon a fost întemniţat (sau supus unui arest la domiciliu) în jurul anului 1278, după decesul papei Clement al VI-lea, ocrotitorul său. Lui Roger Bacon i se atribuie şi reflecţia avertisment Le diable est dans la machine, privitoare la utilizarea fără discernămînt şi prudenţă a invenţiilor mecanice. I se atribuie de asemenea prima descriere a prafului de puşcă în lucrările sale Opus Majus şi Opus Tertium ca şi faptul că în altă scriere (Epistola) ar fi lăsat chiar reţeta (camuflată într-o criptogramă) a prafului de puşcă. În afară de tehnică şi de cercetarea naturii, Roger Bacon a mai fost atras de lingvistică şi de alchimie.

Îndepărtarea omului de Dumnezeu, odată cu apariţia teoriei heliocentriste a lui Copernic, a însemnat şi scindarea omului: insul medieval vieţuia nedespărţit de Dumnezeu, în comuniune cu Acesta. Principiul nihil sine Deo era unul viu, trăit de fiecare credincios în parte. Apariţia teoriei heliocentriste a revoluţionat concepţia despre univers, inclusiv despre universul uman. De atunci omul se situează de unul singur în centrul universului, care devine (şi) antropocentrist, ca atare în domeniul filozofiei avem de-a face cu umanismul renascentist iar în cel ştiinţific şi tehnic cu începuturile progresului, unul din miturile de bază ale modernismului de mai tîrziu. Omul scindat, omul dizarmonic, devine omul chinuit al epocilor moderne. Omul modern, prin excelenţă urban, este acel individ aflat continuu în căutare de sine dar care nu se regăseşte pe sine. Este omul crizelor de tot felul: psihologice şi de conştiinţă, politice, sociale, economice, religioase. Omul modern este mereu nemulţumit, mereu neîmpăcat cu sine, cu lumea şi cu Dumnezeu, este locuit de un spirit debusolat, care caută împăcarea şi mulţumirea în bunăstarea materială. Omul modern este tot mai departe de învăţămintele doctrinei creştine şi tot mai aproape de adevărurile ştiinţifice, cărora este înclinat să le confere cel mai mare credit şi deseori statut de absolut. Vorbim aici de o modernitate de tip european şi euro-atlantic, de altfel singura în adevăratul sens al cuvîntului pînă în etapa istorică actuală.

Aşa cum afirmam anterior, modernizarea gîndirii, a viziunii omului despre Dumnezeu şi despre sine, începe odată cu Renaşterea. Aş considera epoca Renaşterii drept o primă modernitate. În măsura în care modernizarea spaţiului cultural european prin Renaştere este un proces expansiv relativ lent, începînd din Italia sfîrşitului de secol XIV (Quattrrocento) şi continuînd cu Franţa, Spania (sec. XVI) şi Anglia (mai mult în sec. XVII), Renaşterea se prelungeşte discret pînă la finalul secolului al XVII-lea, dominat, îndeosebi în Franţa, de clasicism, care este o consecinţă firească a ei ţinînd cont de (re)afirmarea raţiunii şi de recursul la antichitatea greacă şi latină. În 1637, René Descartes publica cunoscutul său Discurs asupra metodei, operă filozofică ce încerca să demonstreze cum subiectul poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu prin raţiune, sau, mai pe larg spus, cum, pe cale gnoseologică se ajunge la un postulat ontologic: dubito ergo cogito, cogito ergo sum („mă îndoiesc deci gîndesc, gîndesc deci exist”), faimosul silogism cartezian fiind premisa dar şi teza ce fundamentează doctrina. Titlul complet explicita chiar metoda: aceea „de a călăuzi bine raţiunea şi de a căuta adevărul în ştiinţe”. Aşa cum se ştie azi, un adevăr rostit în deschiderea dezbaterilor radiofonice despre ortodoxie sună astfel: „cine se îndoieşte, caută”, iar în ce priveşte raţionalismul cartezian, acesta îl pune în lumină pe omul (cugetător) aflat în căutare de sine şi de Dumnezeu. În fond, emanciparea omului se îndeplineşte prin aducerea în prim plan a raţiunii ca metodă de cunoaştere, ori se ştie că Dumnezeu nu poate fi „cunoscut” pe cale raţională, ci intuitiv şi prin comuniunea credinţei, prin acceptarea întocmai a dogmelor definite ca adevăruri revelate de Însuşi Dumnezeu.

Însă pînă a se ajunge la modernism şi la mituri precum progresul şi revoluţia, trecînd prin scientismul generat de doctrina pozitivistă a lui Auguste Comte pe la jumătatea secolului al XIX-lea şi încheind oarecum cu gîndirea existenţialistă, societăţile europene şi euro-atlantice au traversat perioada iluministă. Referindu-ne la aceste două modele de societăţi, putem aborda iluminismul în şi prin formulele lui devenite clasice. Vom sublinia deci că iluminismul poate fi considerat ca o a doua modernitate ce deschide calea celei de a treia modernităţi, cea a secolului al XIX-lea burghez şi a perioadei anterioare primului război mondial. Iluminismul postează în prima linie raţiunea, ştiinţele şi emanciparea omului de sub dogme, prejudecăţi şi, mai ales, de sub tirania ignoranţei. Pentru a fi demn de sine omul trebuie să cunoască, să fie educat, să se lumineze. Lumina cunoaşterii trebuie să-l călăuzească, să-l ajute în permanenţă.

Iluminismul nu este străin nici de eliberarea omului de sub tiraniile absolutiste, avînd în vedere că gînditorii iluminişti au formulat şi conceptul de despot luminat. Este o fază istorică primară a iluminismului; ca despoţi luminaţi au fost percepuţi în epocă ţarii Petru cel Mare şi Ecaterina a II-a ai Rusiei precum şi regele Frederic al II-lea (cel Mare) al Prusiei. Nu întîmplător la curţile acestora au fost vremelnic găzduiţi mari gînditori şi scriitori iluminişti precum Diderot sau Voltaire. Voltaire a întreţinut şi o corespondenţă cu ţarina Ecaterina a II-a. Luminile ştiinţei, artelor şi umanismului păreau să-i aureoleze şi pe unii monarhi ai vremii, avizi însă de putere absolută şi de cuceriri. Lumina… din Epoca Luminilor, propagată prin ştiinţa, talentul, pasiunea şi abilitatea unor capete, cum altfel decît luminate?, era amestecată în tentativa de a îmblînzi „leii” ce evoluau periculos în arena politică europeană.

Nimic mai bine intenţionat, dar pînă acolo trebuia luminat poporul. Nu empiric, ci… ştiinţific! O adevărată mişcare de idei şi de proiecte pe măsura exigenţelor noilor politici ale acelui veac a luat avînt. Cunoaşterea naturii şi grija pentru educarea oamenilor simpli au intrat în rîndul preocupărilor majore ale unor gînditori, filozofi, scriitori şi savanţi. S-a conturat, s-a afirmat şi s-a consolidat astfel curentul enciclopedist, gîndirea a fost aşezată pe baze materialiste şi ştiinţifice, iar emanciparea maselor pregătea în profunzime, latent, schimbări politice şi sociale. În Franţa, din iniţiativa şi sub coordonarea scriitorului Denis Diderot, alături de filozoful D’Alembert, între 1751 şi 1772 a fost redactată şi publicată marea Enciclopedie, la scrierea căreia au fost antrenate şi alte personalităţi ale epocii: Voltaire, Jean-Jacques Rousseau, Condillac, baronul D’Holbach, Turgot. Cel mai prolific contributor a fost însă un enciclopedist astăzi cvasinecunoscut, Chevalier Louis de Jaucourt, care a scris peste 18.000 de articole din domenii variate, adică 25% din întreaga lucrare! Cavalerul făcuse studii în teologie, ştiinţele naturii şi medicină, la Geneva, Cambridge şi Leida. Subintitulată Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers, Enciclopedia franceză cuprindea patru volume şi era marcată de un spirit laic, pragmatic şi materialist, într-un cuvînt de spiritul noii clase în ascensiune: burghezia. Scrisă într-un stil accesibil şi generos ilustrată, ca o veritabilă operă destinată să lumineze marele public, masiva enciclopedie rămîne pînă azi un model în domeniu şi o mostră (intenţională) de democratizare a cunoaşterii şi a educaţiei. Cunoştinţele despre ştiinţe, arte şi meserii nu mai rămîneau doar apanajul unor iniţiaţi, filozofi şi oameni de ştiinţă, ci erau puse la dispoziţia marelui public. Marea enciclopedie este subtextual şi un antidot pentru intoleranţă, prin reunirea unui număr respectabil de colaboratori cu înclinaţii diferite şi prin adresabilitatea către orice om din popor doritor să se instruiască şi să cunoască. Cu o condiţie: să fi fost alfabetizat!

Pe lîngă Enciclopedia franceză, în acele vremuri au fost publicate alte diverse opere în acelaşi spirit tolerant, ştiinţific, constructiv şi democratic. Montesquieu, avocat, om de litere şi probabil unul din primii politologi europeni, a redactat Spiritul legilor (1748), unde punea pentru prima dată problema separării puterilor în stat. Tot el este autorul incitantului roman epistolar Scrisori persane, (1721) în care este afişată toleranţa şi înţelegerea faţă de străini, care puteau să vadă cu alţi ochi o Franţă anchilozată în vechi cutume aristocratice şi despotice.

Jean-Jacques Rousseau a scris Émile ou de l’éducation (1762), unde pleda pentru instruirea practică a fiilor din popor, pe cîtă vreme în Contractul social (1762) pledoaria se întemeia pe ideea dreptului natural care, în esenţă, constă în faptul că toţi oamenii sînt egali de la naştere. În Noua Eloiză (1761) Rousseau pleda pentru liberalizarea moravurilor în sensul depăşirii unor prejudecăţi şi bariere sociale. Altă scriere a lui, cu caracter politic şi social, este Discurs despre originea şi bazele inegalităţii dintre oameni (1754). Jean-Jacques Rousseau a fost toată viaţa un peregrin, sau, cum singur şi-a zis, un „plimbăreţ solitar” şi visător. A văzut lumina zilei în Elveţia, la Geneva, a plecat la Paris, a revenit la Geneva, apoi a trăit la Berna şi în apropiere de Neuchâtel, sub protecţia lui Frederic cel Mare al Prusiei, a plecat în 1766 la Londra însoţit de filozoful David Hume, ca apoi să se întoarcă în Franţa. S-a convertit de la catolicism la şi mai austerul calvinism, ramură de origine elveţiană a protestantismului.

Denis Diderot, în Călugăriţa (1760), milita împotriva intoleranţei religioase şi a autorităţii greşit aplicate în familie, în timp ce Voltaire, în Micromegas (1752) trata tema relativităţii lumilor, ceea ce în literatura engleză făcuse cu un sfert de veac mai devreme Jonathan Swift în Călătoriile lui Gulliver (1726). Tot Voltaire, în altă povestire filozofică, Jeannot et Colin (1764), demonstrează preeminenţa sentimentului sincer al prieteniei în pofida unor diferenţe sociale sau materiale. Fapt semnificativ, el a scris şi un Tratat asupra intoleranţei (1763), menit să combată infamia! Ideile lui Voltaire despre toleranţă nu statuau doar toleranţa şi înţelegerea între creştini, ci şi toleranţa creştinilor faţă de semenii de alte credinţe: turci, chinezi, evrei, siamezi. Motivul: toţi sînt fraţi şi fiinţe create de acelaşi Dumnezeu. Quod erat demonstrandum

 

Revista indexata EBSCO