Sep 1, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – Nicolae S. Șucu, cioban și aventurier

Ce l-a făcut, oare, pe un muscelean cu patru clase, născut în comuna Măţău, în 1886, nu departe de Cîmpulung, să scrie un caiet în care să-şi povestească viaţa? Ce impuls interior l-a îndemnat în acest demers memorialistic? Ar fi interesant de studiat cum se naşte dorinţa de a povesti post-factum, pe pagini întregi, aşternute mărunt, caligrafic, îngrijit, într-un om inteligent, dar puţin şcolit, cu preocupări specifice ruralului? De unde răbdarea, cu ce intenţie, ştiind că e puţin probabil ca alţii, afară de eventuali urmaşi ai săi sau de vreun singular destinatar celebru, să citească manuscrisul? Dacă mă gîndesc la exemplul Aniţei Nandriş Cudla, aş avea un răspuns: caracterul absolut dramatic şi aventuros al destinului, convingerea că e ceva de reţinut într-o biografie excepţională, plină de evenimente decisive transindividuale, ceva care poate rămîne şi trezi interes general. Cît despre „scrisul frumos”, el e, vorba cuiva foarte cunoscut, doar „pîinea profesorului de limba română”. Pentru cineva căruia i s-au întîmplat lucruri demne de povestit, nu mai contează calofilia. Asta în cazul în care ar fi putut-o conştientiza şi practica.

În Biblioteca Academiei Române, în arhiva provenită de la Nicolae Iorga, s-a păstrat un asemenea caiet, intitulat de autorul însuşi, literal, „Viaţa unui român din Bulgaria. Între ani 1908-1918 începînd de la pagina 19 a kaetului. Propiul Manuscris. Nicolae S. Şucu”. A fost publicat, cu minime corectări ortografice şi de punctuaţie, sub titlul Viaţa şi aventurile unui cioban român în Bulgaria în vremuri de război, 1908-1918 (Humanitas, 2017), cu prefaţa indispensabilă şi notele contextualizante ale lui Daniel Cain. După cum o arată şi gramatica povestirii, autorul caietului n-a îndrăgit nici şcoala, nici familia, nici locul natal, nicio formă de stabilitate socială şi personală, dimpotrivă, visul său a fost (şi de aici a pornit totul) să devină cioban, „mocan”, în limbajul locului, o meserie foarte onorantă, atunci (marcată comunitar inclusiv printr-o costumaţie specifică). Ritmul transhumant al pendulării anuale de pe munţii Argeşului în bălţile Ialomiţei şi ale Brăilei s-a potrivit perfect cu structura vagantă a personajului, care n-a ezitat să fugă repetat de acasă şi de la şcoală, să mintă, să fure şi să viseze la libertate deplină. Între 1897-1902 proaspătul cioban înrolat în ceata mocanilor care treceau, cu oile, prin satul său, a gustat „un trai cu totul ciobănesc”: „vara la munte cu urşii şi aerul curat, iarna la baltă, pe locuri şese, cu lupi şi furtuni groaznice cu zăpadă. Cînd eram la munte, aveam o frică mare de urşi, pentru că venea şi lua oi cu sila. Ne puneam de multe ori la pîndă cu cîte o puşcă şi eram decişi ca cînd va veni să ia oi să tragem şi să-l omorîm, dar nu ştiu, poate că era fermecat, că de cîini nu se ferea cîtuşi de puţin, lua pietre, rădăcini, pămînt şi ce îi ieşea în cale şi arunca după bieţii cîini, care fugeau văietîndu-se, iar nouă începea a ne tremura mîinele şi tăceam ca să nu fim zăriţi de fiară”. Viaţa continuă în acelaşi fel, odată cu trecerea în Dobrogea (împrejurimile Hîrşovei şi ale Constanţei), unde iarăşi se angajează păstor ocazional de oi şi de cai, nu fără alte implicări în conflicte şi furturi, rezolvate cu bîta, pumnul, cuţitul sau pistolul. În 1905, iminenţa unei pedepse îl face să treacă frontiera în Bulgaria, pe Dunărea îngheţată, şi de atunci încolo începe adevărata odisee a ciobanului român coborît dinspre Argeş şi ajuns, voie-nevoie, în viitorul Cadrilater, pe atunci încă bulgăresc.

Noile aventuri ale lui Nicolae Şucu, în primii ani ai secolului XX, vor reflecta din plin drama istorică a teritoriului din sudul României, disputat de cele două ţări vecine, în urma Războaielor Balcanice şi a Primului Război Mondial. Căsătorit cu o bulgăroaică, trecînd repetat graniţa ilegal în ţara natală şi înapoi, aproape bigam, dezertor din armata română, muncitor sezonier şi posesor al unei mici averi încropite cu greu, personajul ajunge să fie înrolat în armata bulgară şi să participe la lupte împotriva sîrbilor, a turcilor, a francezilor, a ruşilor, a românilor. Dinspre Sofia, malurile Dunării, localităţile riverane Mării Negre şi graniţele turco-macedonene, pînă la Constanţa şi Bucureşti, asistăm la drama unui individ prins între inextricabilele istoriei moderne de început de veac, între semeni, teritorii, armate, ideologii şi naţiuni. Unele fapte sînt tragice (atrocităţile comise de soldaţii şi ofiţerii turco-bulgari în teritoriile invadate), altele doar violente (comportamentul soldaţilor români şi al civililor de toate culorile, prinşi între fidelităţile pentru o ţară sau alta), altele sînt absurde (duplicitatea impusă de etnia unui român încorporat ca bulgar, împins de desfăşurarea războiului cînd la concetăţenii săi, cînd la inamici, o duplicitate care-l duce, de vreo două ori, la un pas de execuţia Curţii Marţiale bulgare). Relatările deschid fresca impresionantă a frămîntărilor unei lumi care urma să se reconfigureze, teritorial şi uman, o lume în care poţi găsi răgazul de-a o consemna numai dacă eşti un supravieţuitor de profesie. Ceea ce autorul se pare că a fost.

Scriind uneori pe ascuns, de frica bulgarilor, scriind bolnav şi disperat, departe de locurile natale, Nicolae Şucu are, în ciuda caracterului său dur, şi puseuri de profundă nostalgie, tentaţii sumative şi morale, îngrijorări postume şi pasaje de îndreptăţită reflecţie. Cîteva sînt chiar surprinzătoare pentru un om nedeprins cu exerciţiul scrisului şi cu ideea de carte. Notează, într-un loc, spre final: „Ştiu că n-am să fiu de nimeni favorit sau compătimit şi ştiu că nimic n-are să iasă din caietul meu, dar sînt decis a face tot posibilul, chiar dacă aş cheltui şi ultimul ban, şi să trimet caietul pe orişice cale la Bucureşti, unde are să fie tipărit în cîteva exemplare prin streini şi că sîngele apă nu se face. Poate nici nu mă apucam de scris, dar văzînd şi înţelegînd cu cine am avut de-a face 8-10 ani, am prins o ură nemaipomenită şi pare că scriind îmi vărs o parte din focul inimii. Poate că tot caietul meu are să se prefacă mîine, poimîine în cenuşe, dar trag nădejde că nu se va preface şi cel ce va ceti nu va mai părăsi patria, ca mine”. Şi pronunţat moralizator, ca o litanie psalmică, chiar la sfîrşitul caietului: „Ah, rău este prin străini ca dăsculţ prin mărăcini! Am fost şi sînt bolnav. Cît e ziua şi noaptea de mare nu vine nimeni să-mi dea vizită sau să vadă dacă sînt mort sau viu. Cel ce va mai face ca mine ca mine să se chinuiască. Stau şi mă mir, mă înspăimînt, singur de mine! Cum? În România avînd tată, mamă, fraţi, surori, neamuri şi prieteni, fiind de naţiune român, nu am stat şi răbdat să-mi fac serviciul către stat, şi în Bulgaria, neavînd nici mamă, nici tată, nici neamuri şi neînţelegînd nici limba, am făcut servici şi pe cîmpul de luptă patru ani. A fost un blestem ceresc sau părintesc cred, şi sînt sigur că pînă nu am fost blestemat nu am putut ajunge pe căile acestea sterpe. Dar… bun e Dumnezeu.”

Picaró valah şi martor al unei istorii zbuciumate, Nicolae Şucu a lăsat un document care e în primul rînd un testament spiritual. Prin conţinutul şi intensitatea lui, e şi literatură, autentică exact prin colocvialitatea lui netrucată.

Revista indexata EBSCO