Sep 1, 2017

Posted by in Comentarii Critice

Antonio PATRAȘ – O istorie politică a literaturii române

 

Pornind de la studiul său mai vechi, Incursiuni în literatura actuală (1994), care propunea o tipologie intrată deja în vocabularul critic curent, în volumul apărut la începutul acestui an, Literaturile române postbelice (Editura Şcoala Ardeleană), Ion Simuţ dezvoltă şi completează reflecţia de odinioară cu scopul de a evidenţia, de data aceasta din unghiul unor documente inaccesibile în trecut (arhivele CNSAS ş.a.), relevanţa contextului politic în creaţiile scriitorilor noştri postbelici. În opinia criticului, România nu s-a bucurat de o cultură unitară şi omogenă decât în perioada interbelică, deci nu mai mult de două decenii, după 1990 manifestându-se din nou spiritul regionalist antebelic (vezi teoriile lui Cornel Ungureanu despre „a treia Europă”, bazate pe principiile geografiei literare). Ca atare, perspectiva acreditată de G. Călinescu, potrivit căreia am avea „o singură literatură română, una şi indivizibilă”, se cuvine pe drept cuvânt amendată, chiar dacă aşa-numita „organicitate” a culturii noastre, în cadrele căreia s-a configurat o tradiţie estetică specifică, a fost reafirmată de toate celelalte istorii concepute după model călinescian (Al. Piru, Ion Rotaru, Dumitru Micu şcl.). Până şi Manolescu însuşi, criticul nostru canonizator par excellence din epoca postbelică, susţinea ideea continuităţii şi a unităţii (dovadă subtitlul Istoriei sale critice…: „cinci secole de literatură”), subordonând de fapt criteriul istoric celui estetic. În plus, în multe dintre istoriile de tip călinescian, literatura română a fost judecată global după nişte principii inevitabil subiective (precum „gustul” sau „intuiţia”), reductibile în ultim resort la impresionism.

Nu la fel procedează Ion Simuţ, care, mult mai prevăzător, caută să echilibreze raportul dintre politic şi estetic, cu intenţia mărturisită de a realiza „un eseu despre condiţia literaturii sub dictatura postbelică”, în spiritul unor lucrări similare ca demers precum Literatura română sub comunism, a lui Eugen Negrici (căreia i se reproşează doar imprecizia conceptuală), Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000, de Alex Ştefănescu (apreciată drept „cea mai vie şi dinamică istorie”, „un mixaj de videoclipuri cu scriitori din lumi diferite”), sau Literatura română în postceauşism, de Dan C. Mihăilescu (excelentă în plan eseistic şi portretistic, deficitară însă din punctul de vedere al documentării istorice). În treacăt fie spus, în aceeaşi direcţie se înscriu şi studiile lui Mircea Anghelescu, care vorbise la un moment dat despre necesitatea unei istorii politice a literaturii române, el însuşi abordând literatura ca document cultural cu relevanţă multiplă şi nu ca fapt estetic autonom, după cum stau mărturie mai cu seamă cărţile domniei sale din ultimul timp, Poarta neagră. Scriitorii şi închisoarea (2013) sau Lâna de aur. Călători şi călătorii în literatura română (2015). Un exemplu negativ de utilizare tendenţioasă a criteriului politic, folosit de această dată „împotriva scriitorilor”, şi nu „pentru explicarea literaturii”, îl constituie Istoria literaturii române de azi pe mâine, a lui Marian Popa (unul dintre profitorii regimului ceauşist), alături de care se înscriu, oarecum surprinzător, demersurile motivate etic ale unor victime ale represiunii totalitare, precum Monica Lovinescu şi Paul Goma.

Ion Simuţ sancţionează asemenea perspectivă negativă, acceptată cu prea mare lejeritate de opinia publică şi acreditată şi de o seamă de jurnalişti frustraţi de statutul lor marginal în breasla scriitoricească, precum Ion Cristoiu sau Cristian Tudor Popescu. În opinia universitarului ardelean, Uniunea Scriitorilor a funcţionat, sub conducerea efectivă a lui Zaharia Stancu dar şi după aceea, până în 1989, cu Nicolae Manolescu drept lider neoficial, ca un fel de substitut de societate civilă, în rândurile căreia au intrat criticii şi scriitorii grupaţi în jurul revistei „România literară”, de cealaltă parte situându-se oportuniştii, aserviţii puterii politice, de la gazete precum „Săptămâna” şi „Luceafărul”, în frunte cu Eugen Barbu, Mihai Ungheanu şcl. Creaţia scriitorilor români din epoca postbelică nu oferă aşadar numai exemple negative, colecţionate în acea „antologie a ruşinii” realizată de Virgil Ierunca. Există la fel de multe exemple cu adevărat luminoase, constată Ion Simuţ, din care se poate alcătui şi o veritabilă antologie a demnităţii scriitorului român, de-ar fi să ne referim atât la universitarii şi scriitorii care au refuzat să intre în partid (Manolescu, Livius Ciocârlie, Steinhardt, Marino, Alexandru George, Petru Creţia, Alice Botez etc.), deşi statutul de membru PCR le-ar fi adus, cu siguranţă, foloase, cât şi, mai cu seamă, la scriitorii întemniţaţi pentru literatura lor, a căror listă e impresionantă. Opoziţia a fost aşadar evidentă, chiar dacă opozanţii nu s-au solidarizat între ei, precum intelectualii polonezi, preferând să opteze deseori pentru anonimat şi marginalitate.

Însă scriitorii cu autentică vocaţie, observă Ion Simuţ, nu au cedat nicicând până la capăt în faţa presiunii politicului, încercând să-şi afirme creativitatea în orice condiţii, oricât de vitrege. Un caz exemplar din acest punct de vedere îl reprezintă Nicolae Breban, scriitor prolific care, ajuns în vârful ierarhiei politice, emigrează, dar numai o scurtă perioadă de timp, pentru a se întoarce ulterior în ţară, unde simţea că literatura sa poate avea cu adevărat un destin. Pentru autorul Animalelor bolnave, soarta cărţilor sale, primite în general cu indiferenţă în străinătate, dar vândute în ţară în tiraje de sute de mii de exemplare, a fost mai importantă decât libertatea şi drepturile pe care le-ar fi câştigat cerând azil politic în Occident. Şi cum un scriitor adevărat e dispus să sacrifice totul pentru opera sa, probabil că însuşi Paul Goma ar fi preferat să se reîntoarcă acasă, în ţară, în ipoteza că literatura lui nu ar fi fost primită cu atâta entuziasm în Vest, asigurând autorului un prestigiu durabil. Un argument în plus pentru înţelegerea afirmaţiei de mai sus îl furnizează experienţa călătoriei tardive în Occident, la începutul anilor 80, a marginalizatului Ion D. Sîrbu, care ar fi putut obţine lesne azil politic, dar care a ales totuşi să revină în ţară, pentru a-şi termina de scris, în singurătatea garsonierei, opera lui „de sertar”. Goma însuşi îl înţelege şi îi aprobă opţiunea, semn că, în circumstanţe similare, ar fi procedat probabil la fel. De altminteri, zice pe drept cuvânt autorul cărţii de faţă, scriitorii generaţiei 60 au avut „cel mai mare public cititor” din toate timpurile, popularitatea fiindu-le confirmată de editarea în colecţia „Biblioteca Pentru Toţi” a Editurii Minerva. Au beneficiat de asemenea privilegiu autori precum Fănuş Neagu, Nichita Stănescu, Alexandru Ivasiuc, Ion Gheorghe, Ion Brad, Dan Deşliu, Dinu Săraru, D.R. Popescu, Marin Sorescu, Teodor Mazilu, Ana Blandiana ş.a.

Ion Simuţ nu se opreşte însă numai asupra unor studii de caz, interesul exegetului vizând, după cum am mai spus, întregul fenomen literar în dinamica sa, din perspectiva raporturilor cu politicul – de aceea, singurii autori cărora le acordă o atenţie specială, consacrându-le capitole de sine stătătoare, sunt Nicolae Labiş, Paul Goma şi Mircea Dinescu, consideraţi emblematici pentru maniera în care politicul îşi pune amprenta asupra creaţiei literare. Cazul lui Nicolae Labiş, revelatoriu pentru înţelegerea forţei cathartice a literaturii, ce se salvează estetic deseori în pofida intenţionalităţii sale ideologice, i-a sugerat criticului o inspirată analogie atât cu Maiakovski, poetul care a crezut sincer în idealurile comuniste, devenind mai apoi o victimă a represiunii politice, cât şi cu adolescentul Rimbaud, vagabondul vizionar ce a parcurs experienţa literaturii până la ultimele ei limite în doar câţiva ani, printr-o fulgerătoare exhaustiune creatoare. Labiş ilustrează însă, după cum remarcă profesorul Simuţ, şi o tradiţie autohtonă a poeziei de tip retoric, în care s-au remarcat, înaintea lui, Eminescu şi Octavian Goga, iar după el, un Ioan Alexandru sau un Adrian Păunescu, ca să ne rezumăm numai la câteva exemple notorii. Discursivitatea trădează de fapt, la fiecare dintre poeţii sus menţionaţi, un fond psihic pasional, ce reclamă angajamentul, implicarea afectivă – ceea ce justifică astfel subtila definiţie călinesciană a poeziei ca ritual, ca formă goală a activităţii intelectuale menită a transmite nevoia irepresibilă de comunicare a sufletului omenesc, indiferent de conţinutul celor comunicate. În consecinţă, spune Ion Simuţ cu dreptate, Labiş rămâne un reper important în istoria literaturii noastre postbelice măcar pentru faptul că, deşi temele şi mesajul poeziei sale îl plasează în categoria „oportuniştilor”, poezia aceasta se salvează totuşi din punct de vedere estetic printr-o vădită tendinţă evazionistă, mărturisind sinceritatea implicării afective a scriitorului, devenit prin moartea sa prematură un simbol („albatrosul ucis”) al purităţii sacrificate. O mult mai mare varietate tipologică întâlnim însă în poezia lui Mircea Dinescu, pe care Ion Simuţ o vede evoluând de la evazionism şi subversivitate la disidenţa făţişă, asumată ca atare de scriitor la sfârşitul anilor 80, dar şi ulterior, după Revoluţie, când poetul convertit la gazetărie s-a dovedit a fi unul dintre cei mai radicali contestatari ai regimului Iliescu.

În ceea ce priveşte „cazul Goma”, criticul ardelean subliniază relevanţa majoră a acestui „Soljeniţîn român” în istoria literaturii noastre postbelice, mărturisindu-şi totodată regretul de a fi constatat nedreapta lui omisiune din lucrările de sinteză ale unor istorici literari reprezentativi precum Nicolae Manolescu sau Eugen Negrici. În opinia lui Ion Simuţ, la care subscriu fără pic de rezervă, toţi cei ce contestă astăzi într-un fel sau altul valoarea estetică a operei lui Goma (de parcă implicarea socialului, a eticului şi a politicului nu ar constitui însăşi materia primă a literaturii!), inclusiv Manolescu, nu fac decât să reitereze tratamentul aplicat în trecut scriitorului exilat de către Eugen Barbu şi ciracii săi de la „Săptămâna”. Lipsa de obiectivitate a unei asemenea atitudini e mai mult decât evidentă, justificând o dată în plus vehemenţa scriitorului angajat în războiul cu toată lumea noastră literară, acuzată global (şi la fel de nedrept, prin nuanţa inflamat-pamfletară a criticii) de conformism şi de laşitate.

Reconstituind evoluţia literaturii române postbelice în jurul celor trei scriitori-simbol, intenţia criticului, după cum suntem avertizaţi, a fost de a configura conceptual o tipologie, şi nu de a scrie o „istorie” propriu-zisă. Iar tipologia cu pricina se referă la patru atitudini fundamentale în raport cu cenzura şi cu puterea politică: oportunismul, evazionismul, subversivitatea şi disidenţa. În acest context, Ion Simuţ insistă asupra faptului că nu biografia scriitorului constituie punctul de plecare al clasificării cu pricina, ci opera literară în sine, cu toate că, de cele mai multe ori, atitudinea vehiculată de creaţia literară se oglindeşte perfect în biografie, cazurile de inadecvare fiind extrem de rare şi, de aceea, cu atât mai semnificative (vezi mai cu seamă convertirile spectaculoase la estetism ale unor scriitori ce au versificat cu cinism în spiritul propagandei oficiale, precum A.E. Baconsky, Nina Cassian ş.a.). Am avea astfel, mai întâi, o categorie larg reprezentată de scriitori oportunişti şi de conformişti („cei care spun DA”), de la A. Toma, Mihai Beniuc şi Dan Deşliu până la Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor (poezie), de la Zaharia Stancu şi Petru Dumitriu la Paul Anghel, Titus Popovici sau Platon Pardău (proză), de la Lucia Demetrius, Aurel Baranga şi Mihail Davidoglu la Paul Everac sau Dan Tărchilă (teatru), de la Ion Vitner şi Nicolae Moraru la Mihai Ungheanu sau Artur Silvestri (critică) ş.a.m.d. Superiori din punctul de vedere al valorii estetice şi al complexităţii scriiturii sunt mai apoi „cei care nu spun nici DA, nici NU (indecişii sau evazioniştii)”, din rândurile lor alegându-se de fapt, afirmă Ion Simuţ pe bună dreptate, „cele mai multe dintre valorile durabile ale perioadei postbelice”: scriitorii de la revista „Steaua” care au cultivat o poezie de notaţie evazionistă în plin stalinism (A.E. Baconsky, Petre Stoica, Victor Felea, Aurel Gurghianu), apoi autori de cele mai diverse şi mai derutante formule, precum Mircea Ivănescu şi Ştefan Aug.-Doinaş, Ştefan Bănulescu şi Mircea Ciobanu, oniricii (Dimov, Ţepeneag, Vintilă Ivănceanu şcl.), Nicolae Breban, târgoviştenii, suprarealistul Gellu Naum, textualiştii optzecişti etc. O a treia categorie ar reprezenta-o scriitorii „imprevizibili şi periculoşi”, mai exact „cei care spun şi DA, şi NU, simultan, într-o duplicitate derutantă şi riscantă” (subversivii), precum Mircea Dinescu (care e, totodată, şi evazionist, şi disident), Marin Preda, Augustin Buzura, Alexandru Paleologu, N. Steinhardt, Octavian Paler, Gabriela Adameşteanu ş.a. Remarcând însă că termenul de „subversiv” e utilizat adesea inadecvat, cunoscând în postcomunism o adevărată inflaţie, universitarul ardelean îi limitează aria de acoperire la următoarele două condiţii esenţiale: „textul să fi fost publicat înainte de 1989 în ţară şi el să fi stârnit reacţia cititorilor”, dar şi, într-un fel oarecare, „reacţia oficialităţilor după apariţia textului” (retragerea cărţilor de pe piaţă, rescrierea în conformitate cu indicaţiile cenzorului, interdicţia de semnătură etc.). Paradigma estetică a subversivităţii ar fi, prin urmare, autenticitatea, implicarea existenţială cu orice risc – ceea ce explică, ne atrage atenţia criticul, anti-evazionismul unui scriitor ca Marin Preda, care pleda cu fervoare pentru un realism integral în literatură, în acord cu dezideratele etice ale scriitorilor existenţialişti din interbelic. Dacă e să ţinem cont de mitul construit în jurul biografiei sale, scriitorul pare să fi plătit cu viaţa setea aceasta de adevăr. În fine, în cea de a patra categorie, din păcate cel mai firav reprezentată, intră „opozanţii sau dizidenţii”, adică scriitorii „care spun un NU deschis şi categoric” puterii politice: adică Paul Goma, Dorin Tudoran, Ion Negoiţescu, Doina Cornea, Dan Petrescu, Vasile Gogea sau Liviu Ioan Stoiciu. Iar acest gen de literatură nu e nici pe departe atât de inferior din punct de vedere estetic, după cum s-a afirmat, pe nedrept, câteodată.

Deşi i se pot aduce corecţii, inevitabile în orice demers sistematizator, ce sacrifică nuanţa, utilitatea tipologiei prezentate mai sus este evidentă atunci când vorbim despre literatura română postbelică, edificată estetic în funcţie de constrângerile de ordin politic. De altminteri, în perioada dictaturii postbelice s-a urmărit consecvent „constrângerea şi limitarea libertăţii de creaţie”, imaginea cosmetizată pe care regimul şi-a construit-o despre sine reflectându-se deopotrivă în istorie, politică şi literatură. Ion Simuţ înregistrează mai întâi ostilitatea declarată faţă de trecut, manifestată în perioada de instaurare a dictaturii proletariatului, pentru a constata apoi o treptată îmblânzire a atitudinii, ce devine tot mai îngăduitoare începând cu anii 60, atunci când şi literaturii i se permite să devină evazionistă. Ca atare, dacă în perioada stalinistă erau interzise toate cărţile care aminteau de trecutul imediat într-o lumină pozitivă (criticul menţionează titluri precum Trecute vieţi de doamne şi domniţe, de C. Gane, Gorila şi Metropole, de Rebreanu, Istoria literaturii române a lui Constantin Loghin, Huliganii lui Eliade, Un port la Răsărit, de Radu Tudoran ş.a.), dacă marii autori interbelici erau puşi la index (Ion Barbu, Lucian Blaga, dar şi Arghezi şi Bacovia la început etc.), cu timpul, frânele cenzurii se relaxează vădit, autorii clasici şi interbelici începând să fie editaţi în ediţii de „opere alese” ajustate ideologic. Exegetul citează lucrarea recentă a lui Liviu Maliţa, în care sunt înregistrate „temele mari ale literaturii şi atitudinea fluctuantă a cenzurii faţă de ele” de-a lungul perioadei 1945-1989, presiunea politicului asupra creaţiei literare determinându-l să conchidă că „nu se poate scrie biografia unui scriitor fără referinţe la dosarul său de securitate, ca parte a modului său de situare în cadrul regimului politic”. Consultarea arhivelor CNSAS devine astfel obligatorie pentru istoricii literari care se ocupă de perioada în cauză, căci Securitatea a tezaurizat documente preţioase, angajaţii odioasei instituţii făcând istorie literară involuntar – „ca Domnul Jourdain proză”, zice Simuţ. Criticul reliefează în acest context comportamentul admirabil al unor scriitori cu biografia atent monitorizată de Securitate, precum Vladimir Streinu sau Ion D. Sîrbu, ultimul fiind considerat, pe bună dreptate, „un reper fundamental în discuţiile despre comportamentul politic al scriitorului român în perioada dictaturii postbelice”.

Pe lângă tipologia prezentată anterior, merită evidenţiată analiza minuţioasă a unor concepte-cheie pentru înţelegerea epocii, precum „proletcultism”, „realism socialist”, „comunism”, „socialism”, „totalitarism” ş.a. Autorul prezentei lucrări evită să folosească termenul de „comunism”, deoarece la societatea de tip comunist România nu a ajuns niciodată, regimul politic care a funcţionat la noi în perioada 1945-1989 fiind un „socialism de stat de sorginte bolşevică” (Vladimir Tismăneanu), adică o variantă autohtonă a „modelului stalinist al socialismului” (Florin Constantiniu). Aşadar, cu toate că socialismul (ca fază intermediară spre comunism) a caracterizat regimul politic din România postbelică, în limbajul curent al istoriei literare a fost preferat termenul inadecvat de „comunism”, înlocuit câteodată cu cel de totalitarism (Ana Selejan). Încă şi mai interesante mi s-au părut observaţiile criticului privind distincţia dintre proletcultism şi realismul socialist, deşi cele două curente ajung adesea să se confunde, devenind sinonime. Din informaţiile vehiculate aici se reţine ideea că proletcultismul, în accepţia lui istorică, desemna o tendinţă de avangardă a literaturii ruse de dinainte de 1917, proletcultiştii alcătuind un „grup separat”, autonom „faţă de partid şi de stat”, având drept scop „dezvoltarea creativităţii spontane a clasei muncitoare în domeniul culturii”. În acest spirit, remarcă profesorul ardelean, Troţki „imaginează viitorul culturii comuniste nu numai în afara oricărui spirit de partid, dar şi în afara oricărei conştiinţe de clasă”. Lenin a încercat să limpezească lucrurile, amendând tendinţele deviaţioniste în binecunoscutul său „studiu” Organizaţia de partid şi literatura de partid, dar cel care condamnă efectiv proletcultismul „pentru spiritul său anarhic, nepartinic şi formalist” va fi Jdanov, la Congresul Scriitorilor din 1934. Tot astfel, proletcultismul va fi denunţat şi renegat ca „un fals realism socialist” şi la Congresul Scriitorilor Români din 1956 (la acelaşi congres, Baconsky se va dezice de opera sa de versificator proletcultist, făcând în schimb apologia modernismului socialist), deşi cei doi termeni vor fi utilizaţi alternativ, până în 1989, pentru a desemna de regulă unul şi acelaşi lucru. În sprijinul afirmaţiilor sale, criticul îl citează şi pe uitatul, azi, M. Niţescu, care în volumul Sub zodia proletcultismului vorbeşte, înaintea lui Lucian Boia, despre constituirea unei mitologii a comunismului şi în spaţiul culturii noastre.

O altă operaţie utilă realizată de Ion Simuţ în această lucrare este periodizarea literaturii române postbelice, criticul respingând ipotezele celor ce consideră nesemnificative mutaţiile survenite în societatea românească odată cu schimbarea regimului politic. Pornind de la tentative similare de periodizare, în care legătura cu politicul e chiar ipoteza de lucru (criticul ieşean Constantin Pricop fiind apreciat drept singurul care îşi argumentează opţiunea pentru o astfel de periodizare), autorul prezentei lucrări stabileşte următoarele etape: 1. Martie 1945-decembrie 1947: „o etapă de tranziţie între două dictaturi”; 2. 1848-martie 1953: „etapa stalinistă sau a socialismului de tip sovietic”, care a fost totodată şi „cea mai neagră perioadă de pace din istoria României”; 3. 1953-martie 1965: „etapa desovietizării lente, spre un socialism/ comunism naţional”, intervalul 1956-1965 fiind considerat „placa turnantă a epocii postbelice”; 4. 1965-iulie 1971: „etapa liberalizării perverse”; şi, în fine, 5. ultima perioadă, cuprinsă între 1971 şi decembrie 1989, reprezentând „etapa socialismului dinastic”.

Dacă în perioada de tranziţie (1945-1947) funcţionau încă, inerţial, vechile ierarhii, o răsturnare totală de valori se produce în etapa imediat următoare, documentul cel mai important care atestă constituirea unui veritabil „canon stalinist” fiind istoria lui Roller, în care sunt admişi cu masive ajustări Eminescu, Creangă, Caragiale sau Coşbuc, dar nu şi Iorga, Arghezi, Blaga, Pillat, Voiculescu, Hortensia Papadat Bengescu, E. Lovinescu, Ionel Teodoreanu sau Maiorescu, consideraţi „reacţionari”. Emanciparea treptată de sub tutela Uniunii Sovietice se reflectă apoi, observă Simuţ, chiar în textul noului imn de stat adoptat în 1953 (scris de Eugen Frunză şi Dan Deşliu, pe muzica lui Matei Socor), în care îşi face loc, încă timid, afirmarea mândriei naţionale, poezia patriotică de după 1960 făcându-se ecoul ubicuităţii şi omnipotenţei partidului unic, ca în cunoscutele pe atunci versuri ale lui George Lesnea, citate de mai multe ori în studiul de faţă, pentru relevanţa lor în context: „Partidul e-n toate/ E-n cele ce sunt/ Şi-n cele ce mâine vor râde la soare,/ E-n pruncul din leagăn/ Şi-n omul cărunt,/ E-n viaţa ce veşnic nu moare”.

Un alt document interesant asupra căruia ne atrage atenţia criticul îl reprezintă studiul semnat de universitarul Emil Boldan în Revista „Limbă şi literatură” (vol. V, 1961), în care este prezentată succint istoria literaturii române şi care stabileşte de fapt un alt canon literar, acela proletcultist. Din această perspectivă, momentul fondator îl constituie perioada paşoptistă, în descendenţa căreia se situează scriitorii români importanţi, cu toţii continuând „tradiţiile democratice ale generaţiei de la 1848” şi anticipând astfel „biruinţa realismului critic”. Sunt apreciaţi, astfel, Filimon şi Caragiale, Coşbuc, Delavrancea, Vlahuţă şi Duiliu Zamfirescu, dar şi poetul-cizmar Th. Neculuţă. În schimb curente precum simbolismul, sămănătorismul şi poporanismul sunt considerate „diversioniste” şi „antirealiste”, scriitorii care au gravitat în jurul lor fiind excluşi din canon. Un canon, repet, „proletcultist”, care prezintă evoluţia literaturii noastre de la paşoptism la realismul socialist şi care include următorii autori: Arghezi (reinterpretat tendenţios drept „antimetafizic”), Mihai Beniuc, Maria Banuş, Eugen Jebeleanu (în poezie); Sadoveanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Agârbiceanu, Călinescu, Geo Bogza, Zaharia Stancu (în proză); Camil Petrescu, Victor Eftimiu, Mihail Davidoglu ş.a. (în teatru); Călinescu, Vianu, Perpessicius, Ralea, Vitner ş.a. (în critică).

Însă toate aceste ierarhii arbitrare, în care criteriul politic prevalează asupra esteticului, vor fi răsturnate de scriitorii şi criticii generaţiei 60, pentru că ei izbutesc să reabiliteze esteticul. Un capitol aparte consacră Ion Simuţ, pe bună dreptate, scriitorilor din Cercul Literar de la Sibiu, care ocupă un loc intermediar, asigurând trecerea de la canonul modernist al interbelicului la cel neomodernist, constituit odată cu afirmarea şaizeciştilor. Cu această ocazie, criticul semnalează un fapt trecut de regulă cu vederea, şi anume că există o evoluţie şi în cadrul restrâns al grupării, de la pledoaria iniţială pentru autonomia esteticului, asumată în spirit lovinescian, şi până la cristalizarea doctrinară a euphorionismului, care presupune revalorificarea lui Blaga şi a tradiţiei autohtone în maniera unui organicism cultural sui generis. De altfel, la reabilitarea lui Maiorescu au contribuit decisiv nu doar Liviu Rusu, estetician apropiat de cerchişti, ci şi critici din chiar rândurile grupării, precum Ovidiu Cotruş sau Nicolae Balotă, care au sancţionat impresionismul şi, implicit, înţelegerea îngustă a esteticului ca valoare formală, reductibilă la „stil” şi „expresivitate”. Aşa se explică de altfel, în context, caracterul „retro” al literaturii cerchiştilor, ancorată încă adânc în tradiţia interbelică, ceea ce o individualizează în mod evident în raport cu literatura scriitorilor din generaţia 60.

În consecinţă, cu mici excepţii (necesara reabilitare a lui Doinaş), Ion Simuţ sancţionează tentativele păguboase de revizuire a canonului estetic neomodernist, edificat în perioada postbelică şi valabil şi azi, deoarece domnia sa consideră că există de fapt mai multe literaturi postbelice, şi nu una singură, de-ar fi să ţinem cont doar de opţiunea pentru fragmentarism şi ironie, în linia căreia se înscriu autori „postmoderni” precum Mircea Ivănescu şi Mircea Horia Simionescu, propuşi în mod inadecvat pentru a-i înlocui, ca alternativă la canonul neomodernist, pe Nichita Stănescu şi Marin Preda. Există aşadar, conchide criticul, mai multe literaturi (şi, implicit, mai multe tipuri de canon), care funcţionează însă paralel, după cum am putut constata, în cadrul aceleiaşi perioade. Iar perioada la care ne referim nu a fost nici pe departe, după cum s-a tot spus, o „Siberie a spiritului” – dovadă mulţimea scriitorilor valoroşi afirmaţi atunci, câţiva dintre ei activi încă şi azi. Prin comparaţie, literatura română „în economia de piaţă” i se pare exegetului infinit mai săracă, în suferinţă maximă aflându-se mai cu seamă poezia, faţă de care, crede domnia sa, cititorul contemporan ar fi complet opac. Că lucrurile nu stau chiar aşa nu are, cred, nicio importanţă, relevantă cu adevărat fiind „simptomatologia” literaturii române postbelice, minuţios înregistrată în paginile lucrării de faţă.

Radiografie lucidă a unei epoci care începe şi ea încet, încet să se clasicizeze, această nouă carte publicată recent de Ion Simuţ, Literaturile române postbelice, e una dintre cele mai substanţiale şi mai provocatoare sinteze de istorie literară din ultimul deceniu, de la Istoria critică… a lui Manolescu încoace. E de aşteptat ca reacţiile cronicarilor să fie, aşadar, pe măsură.

 

Revista indexata EBSCO