Sep 1, 2017

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Șerban Foarță – 75. Ars combinatoria

 

„Mi se spune poet ludic”

Greu de crezut, implauzibil aproape că Şerban Foarţă, spirit nonconformist, pitoresc, ar fi pornit la drum mînat de „orgoliul de a fi intraductibil”, cum constatase Mircea Scarlat, e drept, nu la începuturi. Sau chiar „perfect intraductibil”,după spusele lui Mircea Cărtărescu, anexîndu-l „dimovienilor”. Dar, jucîndu-se cu lexicul, vînînd efecte eufonice, tautofonii, holorime etc., el a creat un limbaj propriu, recognoscibil, inconfundabil, inimitabil; şi o limbă doar a sa, căutînd şi cuplînd sunete, născînd poezie „din orice”, trăind-o ca stare (de graţie, fireşte). A scris şi „prozuri”, este un pictor „diletant” şi un pianist „ratat”, recunoaşte spăşit; practică literatura „cu un oarecare profesionalism”, zice, dar neputînd fi „rău”, s-a lăsat de critică. În schimb, pus pe pozne, încearcă să-şi păstreze copilăria, căzînd în ispita gratuităţii, a jocurilor fonetice, a ingineriei prozodice. Ca modernist vampirizînd tradiţia (filologică, cu osebire), nu respinge patina arhaică şi filonul folcloric, de extracţie magică. Apoi, ca profesor de jurnalism, lansa prolegomene şi, interesat cîndva de simbologie şi bestiarii, „jimbologiza” cu părintele M. Avramescu (Ionathan X Uranus). Ne poate oferi amintiri din Phoenicia, dar nu iubeşte munca „în echipă”, frecventîndu-se „sporadic”, pe vremuri, cu băieţii lui Covaci. Poate fi indignat cînd un partid minuscul, sperînd (piric!) în „harul de-a renaşte”, i-a şterpelit o strofă din Invocaţie, în chip de cvasi-imn; crede că e credincios (fără fanatisme) şi, vădind „afinităţi cu asfinţitul”, încearcă o „retocmire” a unor texte biblice, într-o retragere „rezonantă”, îndemnîndu-ne să urmăm povaţa Ecclesiastului, mereu contemporan: „La Ecclesiast, să luăm aminte, / ce nu a obosit a spune / cui, să-l asculte, vrea şi poate…”

Rafinatul Şerban Foarţă vine din Drobeta Turnu-Severin (n. 8 iulie 1942), exersînd pianul înainte de a învăţa literele; apropiindu-se de literatura „povestită”. Dar gloria lui începe în anii tineri, într-o Timişoară avangardistă, în care Sorin Titel, grupul Sigma, teatrul lui Manea etc. înviorau mental peisajul. Aventura poeziei sale excentrice, opulente (fără a fi şi subterană), impregnată culturaliceşte, îmbătată de performanţe lingvistice se deschide, bănuim, cu îngrijirea aparatului critic la Povestea vorbii (1967), căutînd cuvinte vechi, cu parfum arhaizant; după care, incantaţiile din Texte pentru Phoenix (1976, 2015), în colaborare cu Andrei Ujică vestesc germenii unui postmodernism „inconştient”, de plasticitate imagistică şi fantezie livrescă. În fond, poetul, remarcabil şi ca traducător, se pregătea pentru un fastuos, luxuriant spectacol liric. Sub obsesia formei, anulînd gravitatea, ignorînd comenzile epocii, ironia şi erudiţia îşi dau mîna torsionînd savant limbajul. Intră în joc retorica amoroasă, „graiul oc” (Areal, 1983), cantafabulele şi sonetele levantine, cu poze în mişcare, de cromatism bogat, de la Opera somnia (2000) la Amor amoris (2010), punînd în încurcătură exegeţii. Caragialeta (bisată), şirul nimfelor (Linda, Anna, Rosalinda ş.c.l.), ca ipostaze ale unicei pupe („prejurul căreia-mi înfăşur norii”, zice amorezat) jonglează intertextual şi întreţin visătoria combinatorie. Iar eseul „cabrat”, consacrat lui Ion Barbu (1980), dezvăluia,  s-a remarcat, „un exeget de un tip aparte”, atipic, aşadar; şi care îşi mărturiseşte, sub impuls iconoclast, stigmatul barbian, recunoscînd franc: „n-ai cum să nu fii marcat pe viaţă”, prelungind „un soi de anghelomahie”.

Cine a răsfoit Naraţiunea de a fi (Humanitas, 2013), adunînd opt dialoguri, purtate de Robert Şerban cu Şerban Foarţă (între 1997-2011, pe baza unor înregistrări video şi audio), se va fi reîntîlnit cu exuberanţa erudită a autorului Holorimelor, în vervă lingvistică şi neostoită inventivitate asociativă, mereu galanton, salonard, estetizant. Un spectacol, altfel spus, fie şi cu inevitabile repetiţii, de secreţie livrescă şi spontaneitate supravegheată. Un lirism experimental, eclatant, ingenios, subjugat de melos, la intersecţia artelor. Fiindcă poetul, eseist şi traducător, deopotrivă e, reamintim, şi pictor şi muzician.

Om de show, aşadar, desferecînd artezienele spiritului, Şerban Foarţă este, de fapt, un singuratic, ludismul erudit avînd, se ştie, un efect inhibant. Gustînd efectul „perplexant” şi dedîndu-se desfrîului verbal, coborînd în timpul jocului (în acel „răstimp roz”), el reuşeşte a fi – după propria-i mărturisire – „eliptic pînă la gîtuire”. Textele sale, indiferent de gen, devin spectacol critic şi criptic, inimitabil, ameninţat uneori, e drept, de o subtilitate abuzivă, excesivă. Nu e vorba, însă, de stil aluziv şi limbaj esopic. Şi nici de versuri „luptătoare”, incendiare. Şerba Foarţă, încrezător doar în titlul de poet, nu este stegarul unor cauze, nu iese pe scena politică, nu apără vreo baricadă. Înafară, fireşte, de cea literară, apropriată cvasierotic. Ştie că rangul pătează şi că harul trebuie protejat; ştie, mai presus de orice, că poetul e un ales. Dînd cu tifla, el pare interesat nu de lectura subversivă, ci de insurgenţa estetică. Motiv pentru care se va refugia în ludic, într-o atmosferă neinfestată de politic, fiind şi rămînînd un om liber; îngăduindu-şi cîte o distracţie parcă fără scop, iscată de plăcerea textului care se deşiră, intrînd într-o lume care ştie – iluzionîndu-se – că e „teatru”. El are conştiinţa limitei şi o va forţa, fără a folosi trotilul liric. Cantonate în ocazional, folosind măştile, textele lui Foarţă (predispus, fără odihnă, la bufonerie şi „comicării”) sînt mîngîiate de un „estetism şăgalnic”; cresc dintr-un humus cultural, propunînd un „parnasianism în răspăr” (Gh. Grigurcu). Iubesc rafinamentul filologic, calamburul, devierea (asociaţionismul neprogramat, digresiv şi regresiv). Chiar „nuanţa balcanică”, cîtă vreme Foarţă, indiferent de genul spre care se apleacă, recunoaşte efemeritatea şi caută excentricitatea, în numele unei „demiurgii demise”. Pagina sa mimează improvizaţia; purtînd „reminiscenţe scripturale”, poetului îi prieşte speculoza. Doct, poliglot, încărcînd subsolurile, plantînd paranteze într-un text stufos şi generos, gata oricînd să elibereze echivocuri, Foarţă – un ingenios mereu în priză – propune o demonstraţie erudită, dar nu stafidită. Sub aparenţa improvizaţiei, spuneam, poetul-critic are „fixaţii”; fie că e vorba de ocheanul mistificator, de păianjeni sau fluturi, simboluri invocate cu neascunsă cochetărie, Foarţă spulberă „pacea prenatală”. Căzut din inocenţă, exegetul culege împătimit vocabule rare, afişează o ironie smerită, îşi îngăduie „eschibiţii”, dezvăluind un fantezism graţios pe claviatura variaţiunilor. Vicios, coboară într-un tipografen şi stoarce cu hărnicie comentarii fine; este un „logograf dibaciu” (cum însuşi scria despre Silviu Angelescu), un degustător îmbătat de miresme arhaice, ambalat de euforii lingvistice. Un demodat, am putea zice, întîrziind lenevos în misterul matein, turnînd în text otrăvuri levantine. Este pasionat de exotic, propune filiaţii inventate şi, pe urmele lor, se aventurează într-un detectivism sclipitor. Locuieşte în „belepocă”, conjugînd complicitatea cu virtuozitatea. Se amuză savurînd parfumul trecutului, încearcă varii registre şi combinaţii (lirice). Se mulează pe alte spirite (metabolizate, intimizate), rămînînd el însuşi. Duce cu sine ecoul lecturilor, multe şi adînci.

Om de bibliotecă, Şerban Foarţă refuză gravitatea, scorţoşenia intelectuală. Gustul calamburului îl mînă spre jongleriile verbale, eclipsînd cumva fosforescenţa ideii. Ca „rubricant” în diverse publicaţii, terorizat de acel spaţiu fatidic, textele sale respiră o formidabilă memorie culturală şi „afecţiune (s)exegetică”. Sînt „tablete”, înghesuite în calupul genului („mai-mult-ca-scurt”) care ne lasă să ghicim setea unui spirit şi o invidiabilă competenţă lecturală, înecată de vegetaţie bibliografică. E vorba chiar de o arheolectură, Foarţă citind cuvinte – cum s-a observat – izolînd o verigă în lanţul lingvistic, pentru a propune apoi, infatigabil, cutreierat de „cehoviene panici”, conexiuni inedite, suculente.

Curios ni se pare că acest „corset” (spaţiul oferit) nu-l stînjeneşte, deşi trăieşte cu spaima formei fixe. Spirit vagant, hrănind discursul deşirat şi capcanele oralităţii, Foarţă îşi disciplinează pana. El porneşte de la text pentru a ajunge – laconic – la orice, „elububrînd”, înghesuind atîtea gînduri interferente. Dăm fuga la dicţionar, consultăm enciclopediile, ne împotmolim în criptism; un „abuz beningn”, ar spune – imperturbabil – poetul, ştiutor şi zîmbitor. Este „textierul” Foarţă la îndemîna cititorilor? Categoric, nu. Compozitele sale producte aparţin unui prestigitator. O regie savantă prezidează (din umbră) aceste „exerciţii” jucăuşe, o „încropeală” abilă, o improvizaţie subtilă! Foarţă îşi culege din Bibliotecă pretextele; este un ludic ajuns la virtuozitate, textele sale, repartizate în acel „derizoriu spaţiu”, oferind, scria Cornel Regman, o „vegetaţie de cogitaţii hiperinteligente”. Concurînd „industria poetică” (producînd lirismul „la kilogram”; avem, vai, atîtea exemple la îndemînă!), Şerban Foarţă aparţine unei alte familii de spirite; afinităţile sale (recunoscute) au cristalizat un stil, fixînd „arealul” poetului. Justiţiar pe alocuri (cînd e vorba de „genitorii” lui Mitrea Cocor, de cutare catren amnezic al lui N. Davidescu etc.), Foarţă e aproape mereu sclipitor. Trăitor în Paradisul bibliotecii, îl vedem aşadar „papilionînd” de la un tom la altul, interesat de polenul lecturilor. Zborurile bolnave de estetism ale lui Şerban Foarţă ascund efortul; transpiraţia, intră şi ea, negreşit, în contemplaţie, nota un contemporan. Criticul-glosator, un „erudit al infinitului mic” (observaţia e a lui Adrian Marino) se dovedeşte un împătimit, paginile sale probînd o seducătoare „filatelie filologică”.

Spirit nonconformist dintotdeauna, existînd şi scriind în deplină libertate, repudiind poezia „utilitară”, dar iubind afinităţile elective / selective, şocantele aglutinări insolite, de luxurianţă barocă, cu efecte eufonice, Şerban Foarţă ne transportă într-o lume paradisiacă, paralelă (candoare, prospeţime, gratuitate, metamorfoză), în acea visată „temporalitate ideală” (cf. Ion Pop). Experimentalismul său graţios, prelucrînd motive şi inventînd omofonii, abuzînd chiar de farmecul asociaţiilor, copleşeşte prin erudiţia „demonstraţiilor”. Dar acest „unic mare manierist” (cum l-a văzut N. Manolescu) pare atras, mai apăsat în ultima vreme, de poezia de limbaj; fo(a)rţînd limitele limbajului, sesiza Octavian Soviany, el cultivă frenetic dicteul textual, suficient sieşi (geno-textul), rupt din sine, desfăşurîndu-se implacabil. Iar autoreferenţialitatea tulbură acel „lujer plăpînd de sens”, admirat de N. Manolescu la debut (1976, la peste 33 de ani, în „regie proprie”) pînă la a anihila, azi, orice „umbră de înţeles”. Deci, ne putem întreba, alături de Tudorel Urian: Vă place Foarţă? Neuitînd că Marian Popa, lăudîndu-i frenezia glosatorie, îl taxa drept „un filolog fantezist dedat textualizării”, prolix, acumulard, delectant, orgiastic etc.

Şerban Foarţă, copil fiind, s-a visat jongler sau acrobat. Poezia sa (dar şi eseistica) poartă amprenta unui spirit dedat acrobaţiilor lingvistice. În tot ce face, rafinatul Şerban Foarţă propune, sub masca ludismului, un spectacol inimitabil.

Revista indexata EBSCO