Sep 1, 2017

Posted by in Cronica literara

Dan Mănucă – Antropologia culturală

 

În urmă cu puţinii ani, Călin-Horia Bîrleanu a publicat un eseu despre Mircea Cărtărescu, remarcabil prin argumentele aduse în sprijinul cercetării sale. Subiectul era dificil, dată fiind construcţia amalgamată a operei lui Cărtărescu. Tot dificilă este şi abordarea unui subiect precum Antropologie şi comunicare interculturală (Casa Cărţii de Știinţă, Cluj-Napoca, 2015). Este dificilă deoarece abordează o cercetare complexă, deoarece se bazează pe principiul „inter,” care impune reguli stricte, menite să împiedice divagarea. Călin-Horia Bîrleanu afirmă chiar de la bun început: „Principalele teme ale antropologiei culturale vor fi completate, în prezentarea noastră, prin exemple şi analize venite din direcţia unor discipline conexe, în scopul de a demonstra un proces insesizabil şi respins de majoritate: evoluţia.”

O lungă introducere citează nume celebre: Jung, Fromm, Claude Levi-Strauss, Kant, Gilbert Durand, Freud, Darwin, Rousseau şi încă mulţi alţii. Cu toţii îl ajută pe cercetător să îşi consolideze poziţiile, să le argumenteze temeinic şi, uneori, să le cam silească să se conformeze propriilor convingeri. Nu sînt defel convins că citarea unor afirmaţii dintr-un ziar ar veni în ajutorul argumentărilor. Deoarece, ştim prea bine că dincolo de susţinerea unor „găselniţe” se sporeşte numărul cititorilor. Nu am înţeles, totuşi, ce importanţă au statisticile „bolilor psihice,” „frecvenţelor cancerului,” „disfuncţiilor neuropsihice”. Sînt însă de acord cu împărţirea antropologiilor în două ramuri distincte: antropologie fizică: antropologie culturală. Călin-Horia Bîrleanu aminteşte de „limbajul” copiilor între 3 şi 6 luni, care este mai mult un „gungurit,” sau „gîngurit,” care, susţin specialiştii, trimit către fenomenul pronunţărilor întîlnite la popoarele primitive, unde sunetele sînt emise nu prin inspirare, ci prin expirare. şi continuă autorul: „capacitatea copilului de a emite o gamă extrem de variată de sunete reprezintă, aşadar, un argument important prin existenţa arhetipului şi a subconştientului colectiv.” Fiind de părerea lui Jung, cercetătorul român susţine că termenul de „arhetip” se referă la diverse imagini arhaice: dragonul, mama, eroul, paradisul pierdut. Jung îi foloseşte exegetului şi pentru sondarea inconştientului colectiv, prin abordarea arhetipului. Peştele, şarpele, copacul, bătrînul, soarele, labirintul sau calea rătăcită, aceasta fiind din ce în ce mai rar folosită, mai ales sub forma încondeierii ouălor. De aceea „inconştientul colectiv, în care se aglomerează informaţiile transmise exclusiv prin ereditate, poate fi pus în relaţie directă cu arhetipurile.” Un lung excurs (poate prea lung) cercetează izbucnirile islamiştilor în vestul Europei. Dar Călin-Horia Bîrleanu încearcă să desluşească motivaţiile, sau motivaţia, comportamentului brutal şi neomenos. Glumă sau nu, Călin-Horia Bîrleanu susţine că „începînd cu Epoca Bronzului, creierul uman s-a micşorat faţă de scăderea dimensiunilor corpului, mult mai mult decît s-ar fi aşteptat specialiştii.”

Această afirmaţie demonstrează că exegetul caută să îmbine antropologia, comunicarea, psihanaliza, psihologia analitică, lingvistica, subconştientul colectiv, etnologia. El afirmă că „antropologia culturală este o ştiinţă care se foloseşte de informaţiile oferite de istorie şi de mitologie, de literatură şi de psihologie, de etnografie şi de antropologie.” Este, totuşi, un amalgam nu o dată contradictoriu pe care l-ar putea rezolva aşa numita transdisciplinaritate. termen rebarbativ, este adevărat, dar care, se pare, ar fi rezolvat probleme dificile. Se pare că termenul a fost creat de Basarab Nicolesco, urmat de Horia Vintilă. Rezultatele practice au fost, însă, modeste, departe de năzuinţele întemeietorilor. Probabil că acesta este motivul pentru care Călin-Horia Bîrleanu şi-a divizat cercetarea în mai multe capitole: „O constantă în evoluţia omului: păcatul,” „simbolul,” „eseu despre dar,” „formele elementare ale vieţii religioase,” „Eu şi Celălalt,” „antropologia culturală şi dilemele comunicării,” „antropologia de teren sau antropologia de birou,” „Jamew Frazer şi creanga de aur”. Sînt nenumărate conexiunile pe care le face Călin-Horia Bîrleanu. Spre exemplu, comportamentul femeilor huţule atunci cînd soţii au plecat la vînătoare: femeile rămase acasă nu au voie să toarcă. Acest tabu este legat de relaţia dintre răsucitul lînii şi învîrtitul lînii cu mîna şi animalul vînat, care poate face mişcări asemănătoare, scăpînd vînătorului. În viaţa tribală, astfel de tabuuri sînt numeroase, iar exegetul le cercetează în amănunt, bazat şi pe o bibliografie bogată şi de bună calitate. Nu ezită, însă, să le şi contrazică, atunci i se pare a fi cazul. După ce rezumă cîteva din tezele propuse de Frazer, Călin-Horia Bîrleanu constată că psihanaliza vine cu exact alte principii: Divinitatea este o justificare a umanului şi o temperare sau o temperare sau o justificare a pornirilor morbide instinctuale. Ar exista, deci, o legătură strînsă între religie şi magie. Există multe credinţe păgîne, precum aceea a credinţei în spiritul protector al arborelui (numit Gheorghe Cel Verde), simbol al vieţii: un tînăr se îmbracă în frunze şi flori, dublura copacului, împarte uneori mîncare animalelor, pentru ca acestea să nu ducă lipsă de nimic. Și exegetul subliniază că astfel de manifestări sînt pretutindeni în Europa. După ce a scris o foarte bună carte despre Mircea Cărtărescu, acum exegetul află, în Orbitor. Aripa stîngă, o serie de practici magice, menite să sacrifice umbra unui copil, pentru ca ceilalţi să poată trece în siguranţă peste Dunărea îngheţată. Transdisciplinaritatea ajută la consolidarea unificării tuturor demersurilor, atît ale acelora care vin dinspre cultură, cît şi a acelora care vin dinspre credinţele populare. Un exemplu: „sacrificiul unui animal a fost înlocuit cu sacrificarea umbrei unui individ.” O altă credinţă priveşte răsucirea oglinzii cînd moare un membru al familiei, deoarece. atunci cînd un bolnav se priveşte în oglindă, el îşi pierde şi mai uşor sufletul. Sînt numeroase exemplele de acest fel, însumate cu atenţie, pentru a nu pierde unitatea punctului de vedere. Sacrificiile sînt numeroase în ritualurile populare: cînd un intrus pătrunde neanunţat în camera unde mănîncă suveranul, el trebuieşte sacrificat. Motivul: „şarpele” se poate strecura între celelalte feluri de mîncare, provocînd moartea suveranului. Într-un capitol, Frazer face trimiteri şi la Vechiul Testament, la Biblia sau Sfînta Scriptură. De asemenea, şi la Freud, cu al său capitol Totem şi Tabu. Se remarcă faptul că însoţirea unui om cu un copac, copac protector, este întîlnită şi în alte arealuri geografice.

În spaţiul nostru cultural a apărut „spovedania la copac.” Este încă o dovadă a păstrării credinţelor arhaice, copacul fiind, din nou, privit ca un spirit protector. Unul din nenumăratele exemple citate de Călin-Horia Bîrleanu are în vedere obiceiul ciobirii unei foiţe dintr-un copac. Dacă acel copac se va usca, înseamnă că păcatele sînt multe şi grele. Magia homeopatică este practicată de mult timp, ca o rămăşiţă a vechilor credinţe, să le zic, tribale. Și exegetul citează multe exemple, uneori preluate de la Frazer. Un alt exemplu: se confecţionează o figurină din lemn căreia i se străpung ochii şi capul, pentru a apropia, astfel, sfîrşitul „duşmanului.”

De apreciat la exegeza lui Călin-Horia Bîrleanu este evitarea partizanatului: el cîntăreşte argumentele pro şi contra şi ajunge la o concluzie proprie. Exemplul discuţiei despre Frazer şi Freud este edificator în acest sens. Cel dintîi ar pune pe primul plan „magia„ şi „religia,” pentru a stabili o descendenţă directă a „religiei„ din „magie.” Mixtura ar fi perfectă atît timp cît este respectată. Freud susţine că (psihanaliza) stabileşte o foarte strînsă relaţie între cele două aspecte. Motivul sacrificiului unui animal, care stă la baza solidităţii unei clădiri a fost înlocuit, din motive economice, cu sacrificarea „umbrei” unui om. La fel, răsucirea unei oglinzi spre a nu se mai zări în aceasta vreo imagine, are rolul de a feri pe ceilalţi membri ai unei familii să moară. De altfel, trebuie să se precizeze că motivul „sacrificiul fondator” circulă în toată regiunea Balcanilor, putînd fi întîlnit la greci, la sîrbi, la bulgari, la aromâni. A demonstrat-o, nu de mult, Mircea Muthu. Călin-Horia Bîrleanu ajunge la concluzia potrivit căreia „naşterea şi re-naşterea marchează, în mentalul primitiv, o schimbare majoră de stare a individului, mitul devenind, aici, un exemplu.” Și mai departe: „ritualurile mai vechi au fost înlocuite cu altele, mai noi, fără de care, cel puţin aparent, Homo sapiens nu ar putea să-şi trăiască viaţa.”

După lungul excurs în care rezumă teoriile diverşilor antropologi, Călin-Horia Bîrleanu se întoarce la prezenţele româneşti: naşterea, moartea, botezul, cununia, Păcăliciul, acesta din urmă avînd funcţia de provocare a bunei dispoziţii. Exegetul analizează, de asemenea, rolul „mărţişorului,” de veche tradiţie. Concluzia se desprinde parcă de la sine: „spiritualitatea şi tradiţiile specifice satului arhaic au suferit un pronunţat proces de pierdere a identităţii şi de demitizare, valorile şi simbolurile economice înlocuind simbolurile arhaice.”

O altă abordare se referă la încondeiatul ouălor de Paşti. Călin-Horia Bîrleanu se întemeiază pe o lucrare a regretatei cercetătoare Lucia Berdan, dar şi pe altele, tot atît de specializate, precum aceea a lui Artur Gorovei. Obiceiul încondeierii este răspîndit în tot arealul românesc, avînd explicaţii diferite pentru fiecare regiune. „Cutuma cere să se ciocnească exclusiv ouă roşii,” altfel unui „om mincinos” nu-i vor ieşi culorile cu adevărat „roşii.” Alt obicei discutat pe larg se referă la ritualurile de Anul Nou, cele mai multe avînd în centru animalele din bătătura gospodarului. Acesta le alungă, fie că este vorba despre oi, despre felurite orătănii, precum găinile. Tradiţia aceasta face parte din aşa numitul „descolindat,” menit să apere casa respectivului gospodar de spiritele malefice. Ultimul capitol se intitulează Homo sapiens, încotro? şi se referă la sugestiile pe care interculturalitatea de astăzi le aduce în sprijinul căutărilor unui specific modern. Se fac trimiteri la stările, provocate, survenite în numeroase domenii, care schimbă radical cursul relaţiilor dintre felurite activităţi umane.

Exegeza lui Călin-Horia Bîrleanu, fără a aduce, neapărat, puncte de vedere noi, este o contribuţie meritorie la cunoaşterea aprofundată a cercetărilor autohtone referitoare la antropologie.

 

Revista indexata EBSCO