Sep 1, 2017

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – Trăirea povestirii ca pe un rol

 

Cu un titlu ce surprinde şi poate să pară chiar naiv (Adevărate sau imaginate, de întîmplat, s-au întîmplat, Editura Limes, 2017), noul volum semnat de Elena Dumitrescu-Nentwig se dovedeşte a fi una dintre acele cărţi ce se citesc de la început pînă la sfîrşit, fără pauze „improvizate”. E ştiut faptul că unul dintre atributele prozei din ultimele decenii încoace este acela de a semnifica şi prin jocurile formei; uneori, accentul pus pe învelişul ce ascunde conţinutul poate fi atît de mare, încît conţinuturile sunt trecute pe plan secund, aşa cum s-a întîmplat în perioade de experiment literar. Tocmai din acest motiv, o carte de povestiri ce nu caută să surprindă într-o manieră artificioasă, preferînd să mizeze pe resorturile dintotdeauna ale povestirii, descriind experienţe, stări ce cuprind toate gamele trăirii, jocuri cu imaginarul de succes, cultivînd ludicul ce se intersectează cu tristeţea fără leac, o asemenea carte configurează o lume complexă, în care se amestecă ficţiunea cu experienţe trăite şi acceptate ca atare. La urma urmelor, multă vreme istoria şi viaţa subiectivă lăsau loc unei înţelegeri egale, ideea de ficţiune absolută fiind foarte îndepărtată.

Primele povestiri din volum îşi asumă rolul de naraţiuni ce pornesc de la întîmplări trăite, fără ca acest amănunt să le transforme în altceva. E, de fapt, o altă trăsătură de efect a acestei cărţi faptul că prozele sunt elaborate în aceeaşi manieră, fără a fi influenţate de apartenenţa la ficţional sau la realul consumat direct a întîmplărilor povestite. Se vede astfel că autoarea este un scriitor fără complexe, total stăpîn pe mijloacele scriiturii şi, mai cu seamă, aşa cum am afirmat deja, un povestitor remarcabil. Textul dintîi A fost prima dată cînd cineva mi s-a adresat cu „Domnişoară”  deşi vine din experienţa acceptată ca fiind a naratorului/ autor beneficiază de toate atuurile unei proze fără complexe: e foarte atentă la detalii, ştie să surprindă candoarea, ingenuitatea, atunci cînd acestea se amestecă, fatal, cu răutatea fără scrupule a lumii reale. Într-un alt context, proza se putea încadra la ceea ce mulţi scriitori sau ne-scriitori obişnuiesc să speculeze, adică „prima amintire” din copilărie a naratorului. Aici însă, ca şi în alte texte, Elena Dumitrescu-Nentwig este mereu atentă să trimită, dincolo de povestea în sine, şi la conflictele culturale ce există între medii/ lumi/ contexte, o temă favorită, de altfel, în tot ce scrie fosta mare cîntăreaţă de operă, cunoscută pe toate marile scene ale lumii, ajunsă acum, de nişte ani, o scriitoare tot mai stăpînă pe ceea ce face. Naraţiunea este condusă foarte dibaci, construind o intrigă alertă (deşi pre-textul este împlinirea vîrstei de 4 ani şi primirea unui cadou deosebit, „turcoaze în aur”, de la o bunică mai specială). Întîlnirea cu viaţa reala din exteriorul casei aduce după sine şi dărîmarea unui mit al copilăriei: „zîna bună” de afară, cea care i se adresează cu apelativul „domnişoară” şi se arată interesată de protecţia cerceilor, se dovedeşte a fi o zînă „cu caracter dubios”! Iar pierderea cerceilor devine prima jertfă pe altarul lumii din exterior. O altă asumare biografică descoperim în Ah, e un vis să fii femeie, în care, sub aparenţa înşiruirii unor amănunte minimale ce ţin de viaţa de femeie, atentă la micile bucurii pe care poate să şi ofere, în contextul unei civilizaţii de mega-consum, naratoarea strecoară ironii, înţepături, abordări sarcastice, toate ţinînd de mirajul vieţii occidentale şi de distanţele care există între cei foarte bogaţi şi oamenii obişnuiţi, fie ei intelectuali. De asemenea, condiţia feminităţii e o temă cu multă graţie şi autoironie tratată de o autoare deja virtuoasă la nivelul unei asemenea scriituri. Tot o privire acidă a societăţii, într-o povestire pe care capcana narativă o încadrează între acele texte posibil adevărate, descoperim şi în textul intitulat De ce este un milionar milionar? Perspectiva artistei de operă care ne istoriseşte un episod ce se leagă de experienţa artiştilor adulaţi de fani este declarată ca atare de la început; mai apoi însă, pornesc acele secrete canale ale scriiturii care fac ca textul să rămînă doar literatură epică, de foarte bună calitate, cu secvenţe în care ironia corosivă, grotescul, ridicolul situaţional se intersectează cu arta descripţiei şi a portretizării: „Toţi întorseseră capul să vadă raritatea. Fundul de lemn nu era mai mare decît o talpă de pantof. Pe el se afla un cîrnat maro-roşiatic, lîngă el, un cuţitaş ieftin, cu mîner negru de plastic. Subreta depuse cu graţie totul pe măsuţa rococo şi se dădu cuminte doi paşi înapoi. Doamnei Koslovski îi era vizibil penibilă toată scena, care nu fusese prevăzută în program. Un miros de usturoi, care mie de fapt nu-mi era necunoscut, se întinse învingător peste amestecul de parfumuri fine ale doamnelor de faţă, fapt care îl îmboldi imediat pe profesor să înghită zgomotos de cîteva ori în sec. Cu vîrful degetelor, întoarse fundul de lemn în faţa lui, lăsînd să i se reverse burta de lemn peste curea. Cu precizie chirurgicală, după ce a înlăturat o bucăţică minusculă din capătul cîrnatului. A tăiat două felii subţiri, subţiri. Cu panică, mă gîndeam că, dacă profesorul o să taie cîrnatul. Care măsura maxim 12 cm, mai departe, în felii aşa subţiri, tot nu va ajunge să-l împartă la tot publicul prezent. Profesorul, fără să aibă idee de preocupările mele, luă o felie între degetele grăsuţe şi mi-o împinse delicat în gură. Pe a doua o înghiţi el.” În aceeaşi tuşă de colorare a unor experienţe ce vin dinspre zona pe care autoarea o numeşte în titlu „adevărată” se înscrie şi textul Veneţia, Italia, grevă şi puloverul galben din lînă de caşmir, cu note de călătorie ce par la un moment dat să alunece dinspre realul susţinut de experienţa personală de viaţă către un fantastic uşor absurd; că autoarea s-a oprit la limita dintre cele două zone o demonstrează proza următoare, intitulată Ah, ce mă fac cu nenorocitul ăsta de dinte? Parcă pentru a demonstra că se poate mişca în felurite registre narative, această proză este o spumoasă parodie fantastică, împănată cu toate ingredientele folosite în ceea ce înseamnă deja preaplinele  conţinuturi despre  Dracula, mai cu seamă în reţetă americănească. În proza semnată de Elena Dumitrescu-Nentwig, personajul este surprins într-o situaţie mai puţin obişnuită în literatura de gen: conte sau voievod, Dracula, îndrăgostit de sînge proaspăt şi/ sau de femei suferă acum de o boală ce are darul de a provoca toate situaţiile neobişnuite, personajul avînd nevoie urgentă de…un stomatolog. Dintele „profesional” este cel vinovat iar povestirea trimite spre o scenă nu prea întîlnită, aceea în care personajul ajunge pe scaunul dentistului, în urgenţă de noapte, e drept. Deşi pare mai degrabă un divertisment, textul arată din nou o scriitoare atentă la tot ceea ce înseamnă lumea, mai veche, prilej potrivit pentru comentariile caustice care se află în prim-planul scriiturii de faţă, avînd rolul de a arăta că între lumea oamenilor şi aceea a vampirilor nu prea e loc de deosebiri: „Cucerirea doctoriţei a fost o chestie de cîteva zile. Rutină vampirică! Pe frumoasa deşerturilor o întîlnesc uneori noaptea, cînd amîndoi suntem în căutare de victime cărora să le luăm cîte o priză de sînge. Am rămas prieteni buni. Relaţia mea cu Magdalena nu a fost de durată. Acum este combinată cu un doctor laborant. Împreună locuiesc în groapa cîntăreţului de operă, la cîţiva paşi de cavoul meu. Cînd mă vede, doamna se face că nu mă cunoaşte. În lumea vampirilor se zvoneşte că cei doi fac afaceri cu conserve de sînge. Ea lucrează în continuare la spitalul de urgenţă,  la stomatologie. Pentru că, evident, nu poate lucra decît noaptea. O existenţă tipică de vampir.”

Dintre toate povestirile acestui volum, cu conţinuturi oscilînd între amintiri filtrate de viaţă şi ficţiuni ale artistului care se joacă mereu cu viaţa, cea mai de substanţă, cumva parcă făcînd parte dintr-o altă carte, posibilă, a Elenei Dumitrescu-Nentwig, este aceea intitulată Petrica şi Nicu, ambasadorul din ladă. Petrica este nume propriu feminin iar acest personaj poate intra într-o galerie de personaje memorabile. Descrierea de la începutul povestirii e emblematică: „Totul era prea lung la această femeie: mîinile care i se bălăngăneau lălîi de-a lungul corpului, picioarele care făceau nişte paşi uriaşi. Petrica purta pantofi bărbăteşti, pentru că în niciun magazin nu se găsea încălţăminte de de damă pe măsura ei. Gîtul, nasul şi dinţii arătau de parcă Dumnezeu ar fi pierdut, cînd a plămădit-o pe femeie, orice măsură. Chiar forma capului semăna cu a unui cal. Petrica fusese femeie de serviciu înainte de măritiş, pe timpul căsătoriei şi după aceea.  Toţi manifestau respect în faţa ei, pentru că, dacă-şi pierdea răbdarea, nu era de glumă cu ea. În asemenea momente, era bine să nu-i fii prea aproape.” Cu acţiunea derulîndu-se în acei ani tulburi de după Război, cînd comuniştii puneau mîna pe putere fără echivoc, povestirea reuşeşte cîteva performanţe notabile: descrierea societăţii în crepuscul şi realizarea unor imagini  (remarcabile uneori)  pentru ceea ce se impunea deja în noua lume, a comuniştilor; analizarea pînă la profunzimi înspăimîntătoare a comportamentului personajului marginalizat (social şi psihologic); amestecul  grotescului cu tragicul existenţial, într-o poveste despre responsabilitate şi iubire maternă cu totul insolită; demitizarea politicului (în cîteva scene de mare efect satiric). Mama, diformă la trup, poate şi la gîndire, are însă un instinct de iubire a copilului propriu, la rîndu-i aflat sub incidenţa unei boli neiertătoare, încît toate scenele plauzibile de încadrare în grotesc ţin, mai degrabă, de o altă reprezentare a sentimentelor, atribut ce caracterizează povestirile de faţă, povestiri ce o arată pe Elena Dumitrescu-Nentwig ca pe un autor epic surprinzător de bun.

Iar fiecare povestire este trăită de narator ca pe un rol de excepţie.

Revista indexata EBSCO