Sep 1, 2017

Posted by in Proza

Florin LOGREȘTEANU – Misterul comorii din turn

 

Călugărul îşi făcu de trei ori semnul crucii şi se întinse peste pajiştea uscată de la piciorul turnului. Era prea obosit să înceapă imediat urcuşul. Plecase de cu seară din sihăstria lui aflată la poalele Ceahlăului însoţit de doi câini pe jumătate sălbăticiţi şi sprijinind pe spinare o desagă în care înghesuise câteva fructe şi bucăţi de pâine. La lăsarea întunericului continuase să urce, deoarece cunoştea potecile. Şi mai erau şi câinii care-i alergau dinainte, mai familiarizaţi cu drumurile de munte chiar decât omul lui Dumnezeu.

Omul lui Dumnezeu!… Simţi fiorul fricii, privind petecul de cer iluminat puternic de stele, între două culmi. Nu se mai putea numi astfel din momentul în care se hotărâse să-şi părăsească firida din stâncă care-i ţinuse de adăpost atîţia ani; din adolescenţă sau tinereţe, nu-şi mai aducea aminte… N-avea tovarăşi. Călugării ceilalţi, câţi mai rămăseseră, se oploşiseră la mânăstirea din căldarea Ceahlăului, în chilii zidite în pripă. Nu i-a urmat. Auzise că sunt batjocoriţi şi exploataţi de un stareţ bătrân, îndemânatic la vorbe şi iute la mânie… Preferase să rămână în firida lui, în apropierea stânelor de oi, hrănindu-se cu pâinea căpătată şi fructele pădureţe, aflate îndestul. De laptele şi brânza dăruite de oieri nu s-a atins niciodată. Omul lui Dumnezeu, cum i spunea şi cum credea că este…

Ispita se ivise după mai bine de doi ani de singurătate. Fraţii săi de la mânăstire încetaseră să-l mai vadă şi să încerce să-l determine să li se alăture. Stareţul avea toane, dar, până la urmă, te obişnuieşti cu toate. Iar zeama caldă cu varză şi ceapă – meniul aproape zilnic – nu este de lepădat. Nu l-au convins…

Ispita a coborât la poalele Ceahlăului odată cu turmele. Într-o seară, la una din stâne, oierii povestiră că unul de-al lor, dintr-un sălaş de dincolo de munte, le vorbise despre comoara din turn… Un turn dăinuind de secole şi bântuit de diavol – versiunea călugărului. Altfel, de ce nu s-a clintit de pe el nicio piatră ?… De ce, în jurul lui, nu creşte iarba şi pământul are culoarea cărbunelui?… Oierii au râs, dar nu l-au luat în batjocură. Era monah şi-l respectau, în felul lor… Şi-au văzut de poveştile auzite, ignorându-l… Oierii, vecinii lor de dincolo de munte, îşi înmulţiseră turmele, înfruptându-se din comoara din turn. Nu conta cine le-o scosese în cale: Dumnezeu sau dracul…

În cele din urmă, călugărul hotărî să-şi încerce norocul. Iată-l, urcând muntele anevoie; iată-l, făcându-şi gânduri că îi vor trebui câteva ceasuri bune să reuşească să urce scările prăbuşite ale turnului, mai mult târându-se în genunchi printre sfărâmăturile de piatră şi ţărâna care umplea aerul cu un praf cenuşiu la fiecare atingere. Era însă hotărât să nu se dea bătut. Trebuia să urce…

Lăsă traista în voia câinilor, care n-aşteptară ca el să se îndepărteze. O hărtăniră, în căutarea bucăţilor de pâine, al căror miros stârnise în ei foamea. Bătrânul călugăr le făcu cu mâna. Poate într-o altă zi le va oferi şi altceva în afară de pâine… Începu urcuşul…

În mod deliberat, până la miezul nopţii nu se opri măcar să-şi tragă răsuflarea. O voinţă puternică, pe care nu şi-o bănuise niciodată pusese stăpânire pe el. Ceva mai presus de credinţa în Dumnezeu, în singurătate; ceva mai presus de lepădarea de oameni, când alesese pustietatea munţilor. Visa comoara. Îl aştepta în micul amfiteatru circular din vârful turnului. Habar nu avea în ce consta. Cuvântul, auzit din gura oierilor, născuse în el un fel de magie cu efecte miraculoase şi aproape de neînfrânt. Nu ceruse lămuriri. Ar fi trezit suspiciuni, ironii, îndoieli. Învăţăturile lui, menite să provoace iluminare sălbaticilor păstori, ar fi fost luate în derâdere. Dar comoara exista. După zile de tăceri şi nopţi răvăşite de vise haotice, el însuşi a început să se îndoiască de fantasmele care-l vizitau în pustietate, încurajându-l să creadă în purificarea prin abstinenţă de la lucrurile lumeşti. Nu dintr-o dată. La început, a hoinărit fără măsură în sine însuşi. Pe urmă, s-a rătăcit. Epuizat de drumul ce-i fusese singura ţintă în sihăstrie, s-a decis să nu-l străbată până la capăt…

Se lumina de ziuă. Curând, putu desluşi ce cuprindea rotonda din vârful turnului. Observă în mijlocul încăperii cripta din piatră pe care îşi întinsese peste noapte mădularele obosite de urcuş. O criptă?… Nu putea fi un mormânt, turnul nu avea nicio legătură cu sacrul, după cîte ştia. Comoara?… Speranţa îi muie picioarele. Când reuşi să deschidă cripta, dezamăgirea aproape îl paraliză. Scotoci printre gunoaiele dinăuntru, dar în afară de vreascuri, în parte distruse de foc, nu află nimic. Cineva, înaintea lui, îşi aflase probabil adăpost vremelnic în turn. Tulburat, se gândi să coboare, când descoperi într-o deschidere spre afară a zidului un obiect ciudat. Se apropie şi recunoscu un telescop minuscul, asemănător cu acela prin care părintele stareţ Isailă de la Ceahlău se jura că vede carele sfinţilor. O făcea noaptea, când stelele însoţeau carele, ferindu-le de agresiunea Dihorului Diavolului, ce pândea momentul prielnic să le dijmuiască…

Călugărul crezuse şi nu crezuse povestea. Acum, umbra Selenei întârzia să dispară. Scălda întinderile de cenuşă ale cerului care puteau fi orice: ceea ce mai rămăsese din noaptea abia petrecută sau urzeala norilor, răzbunând-o, ameninţând cu ostilitatea lor soarele… Pipăi telescopul pe toate părţile. Întâmplarea îl ajută: o luminiţă clipoci, încredinţându-l că instrumentul optic fusese reactivat. Îşi lipi privirile de oglinda concavă pe care se profilaseră primele semne; un desen neclar, în mişcare. Habar n-avea că atinsese băierile cerului…

Înconjurat de ecouri, pe care, inexplicabil, nici nu le lua în seamă, călugărul avu revelaţia unei hierofanii inepuizabile: mişcarea ritmică a aştrilor, norii în continuă agitaţie, furtunile, trăsnetul, meteorii, curcubeul alcătuiau o lume halucinantă. Scormonind din memorie învăţăturile patristice, avu credinţa că i se revelează însuşi Dumnezeu, blajin, somnolent, adresându-i-se: Pocăieşte-te, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor!… Trupul călugărului se scutură, cuprins de friguri ciudate. Brusc, îi trecu prin minte că s-a lepădat de sihăstria căreia îi jurase credinţă pentru comoara din povestea crescătorilor de mioare şi berbecuţi sacrificaţi în ritualurile de împăcare cu Dumnezeu. Revelaţie neagră… Îi urmă un alt gest necugetat: smulse telescopul din chinga putredă care-l fixa în peretele turnului şi-l prăvăli în gol. Nu auzi bufnitura instrumentului zdrobit la atingerea solului. În schimb, văzu soarele în două culori: partea luminoasă şi, suprapusă, jumătatea obturată, întunecată. Nu înţelegea. Şi atunci o văzu pe Bendis, zeiţa dacă, despre care ţinutaşii profani din văgăunile Ceahlăului credeau că este zeiţa pădurii, a farmecelor şi a lunii, învăluindu-l cu o privire neliniştită.

„Îngrozeşte-te! râse ea sardonic. Ceea ce ai văzut a fost o eclipsă de soare. Ceea ce nu ştii este că eclipsele aduc cu ele războaie, cutremure şi calamităţi naturale… Deschide ochii înainte de a judeca ceva ce mintea ta nu poate să priceapă!…”

Călugărul îi ascultă sfatul, precipitat şi nesigur… Nu-i fu greu să înţeleagă: visase un vis negru pe care mulţi alţii îl trăiseră în somnul din turn. Dormise câteva ore bune în ţărâna uscată de la poalele turnului şi abia acum avea să-i treacă pragul şi să urce spre vârf. Dacă era adevărat că în turn se ascunde o comoară, de ce n-ar fi el norocosul?…

Se hotărî să urce. Se căţără anevoie pe treptele abrupte, ignorând colţarii ieşiţi din pereţii negri şi umeziţi de apa ce izvora din porii deschişi ai pietrei. Nu se îndoia că e semn de la Dumnezeu. În pustietăţile nebântuite nici de animale ale Ceahlăului el şi fraţii săi îşi potoliseră adesea setea din apa cerului ascunsă în frunze, în scorbură de copac şi chiar în căuşul ars de soare al stâncilor…

Între muchiile fostei ferestre, zări luceafărul purtând peste chip o năframă din mătase cenuşie, care-i estompa destul de serios strălucirea, şi creând o ciudată impresie de agonie. Şi totuşi, în turn, lumina nu venea de la luceafăr şi nici de la stele. Ridică privirile şi zări în punctul cel mai îndepărtat o flacără mai strălucitoare decât tot ce văzuse până atunci. Aşteptă… Primul gând se opri la o credinţă mai veche, deprinsă în pustietatea Ceahlăului: comorile sunt păzite de diavol. Demonul iadului le indică locul, te atrage spre el şi-ţi câştigă sufletul… Călugărul simte în spinare baia de transpiraţie rece. Părăsindu-şi fraţii pentru comoara din turn, a fost, cu siguranţă, părăsit la rându-i de Dumnezeul rasei sale. Cui să se mai roage?… Să coboare?… În acelaşi timp, flacăra scăzu, se domoli şi continuă să pâlpâie numai pe rotonda din turn. În cadrul de lumină, observă femeia îmbrăcată în negru. O visase cu o noapte înainte şi nu se îndoise c-o va întâlni în turnul părăsit de însuşi voievodul moldav care-l hărăzise proscrişilor lepădaţi de legea creştină. Le încredinţase o comoară cu poruncă  s-o apere de lotrii care s-ar fi aventurat în pustietate. Dacă o vor face bine, cu timpul îi va putea ierta şi aduce în cetate. Surghiunit el însuşi peste Prut, turnul trecuse în uitare; ca şi promisiunea făcută proscrişilor; ca şi ameninţarea lotrilor cărora nu le trecuse prin minte că vor putea afla comori într-un turn părăsit de oameni… Călugărul auzise povestea, dar n-o crezuse. Femeia în negru îl vizitase în vis şi în sihăstria crucii. Semn bun! interpretase el puţinele cuvinte pe care şi le mai amintea, trezit din somnul nopţii…

Înainte ca el s-o ajungă, femeia aşeză în cripta de sub cupolă un cufăr din lemn de salcie. Pe urmă, se făcu nevăzută, lăsând în urmă doar o boare rece cu spicuiri de gheaţă. Semn bun! gândi călugărul, încercând să-şi amintească măcar una dintre semnificaţiile favorabile ale arborelui. Femeia dispăruse, dar nu ea îl ispitise. Cu siguranţă că şi ea îi înţelesese simţurile şi se retrăsese, grăbită, în noapte… Se apropie şovăind, încercat de o emoţie puternică. Iată cufărul… Nu era lăcătuit, cum bănuise. Mâinile îi tremurau când îl atinseră. Ridică acoperitoarea din ramuri şi frunze tinere şi rămase înmărmurit: cufărul era gol. Un damf de aer stătut învălui faţa monahului… Gânduri rele îi trecură prin minte… Închise ochii şi văzu, sub diferite forme ciudate, suferinţa, durerea, ura, boala şi neputinţa infirmului; moartea şi multe altele ale căror nume nu le putea desluşi… Şi-n cele din urmă, speranţa… Se agăţă de ea ca naufragiatul de firul de pai, în mijlocul mării. Înţelesese, în schimb, că speranţa şi deşertăciunea purtau acelaşi chip…

Se afla din nou pe platoul dinaintea turnului străvechi, după o a doua zi de ezitări. Nu renunţase la comoară, chiar dacă nu se încumetase încă să urce treptele până sub cupola unde i se arătase în vis că fusese ascunsă. Dar venea noaptea şi trebuia să se hotărască. Îşi simţea trupul greu, ca de plumb, iar în urechi, puiul de vânt coborât din grotele de sus ale Ceahlăului urla tot mai agresiv. În călugărie, le numea simplu: încercările diavolului. Acum, după ce renunţase la rasa monahală, înţelegea că nu era decât neliniştea încolţită în el ca un pui de cancer, ameninţând să i se reverse în tot corpul, imobilizându-l. Aşadar, când totul nu era încă pierdut, trebuia să urce…

O făcu anevoie timp de două nopţi şi tot atâtea zile. Constată că aştrii nu-i mai erau de folos nici ziua şi nici noaptea. Pereţii turnului, tapetaţi cu oglinzi minuscule, iradiau propria lumină şi de pe trepte dispăruse mâzga rece şi alunecoasă care îi primejduiseră înaintarea în încercările precedente. Cu toate astea, înălţarea se prelungi. I se părea că bâjbâie pe linia unui cerc care-l va ţine prizonier la nesfârşit, neoferindu-i măcar un reper cât de nesemnificativ. Când disperarea îl cuprinse, surprinzător, fu eliberat. La sfârşitul celei de a doua zile, se afla sub cupola turnului, la un singur pas de comoara aşteptată şi visată în nopţile anterioare.

Descoperi în cripta de piatră athanorul alchimiştilor, minuscul, înnegrit de timpul reversibil, dar conservându-şi nealterată forma şi duritatea pereţilor, graţie timpului ireversibil. Conservarea lumii e o perpetuă creaţie, îi trecură prin minte cuvintele înţeleptului Plotin, dând la spate dezamăgirea de a nu fi aflat în athanorul dinaintea lui nimic preţios în afară de câteva litere din plumb, rătăcite pe fundul acestuia. Păreau că supravieţuiseră dintr-un alfabet necunoscut pe care bătrânul călugăr, apelând la ştiinţa sa, încercă să realizeze dacă aparţinuse învăţăturilor dintâi ale lui Dumnezeu, date oamenilor, ori celor de pe urmă, prin care diavolul îi ispitise pe aceştia. Oricât se strădui, revelaţia nu-l ajută. Mireanului i se refuza iluminarea fostului monah.

Nu încercă nici frustrare şi nici satisfacţie. I se păreau absurde şi una şi alta. Purta peste chip masca sub care adevărata sa faţă e mâncată, în aceeaşi măsură, de lepra îndoielii şi dorinţa de a afla comoara ascunsă în turn. Nu conştientiza ce i se întâmplă, jucându-se, involuntar, cu literele de plumb a căror prezenţă acolo nu şi-o explica. Pătrunse astfel într-un labirint care nu era nici turnul din Ceahlău şi nici chilia sa rece ascunsă undeva, în căldările muntelui.

În labirint, cauţi ieşirea, evadarea sub diferite forme; la întâmplare, fiindcă nici raţiunea şi nici imaginaţia nu te ajută. Călugărul n-o făcu. Precum odinioară Dante bâjbâind prin Infern îşi închipuia imagini spectaculoase, despre care părintele stareţ i-a băgat în cap că sunt pură realitate, de astă dată rătăceşte prin labirintul său alături de cel a cărui operă a citit-o pe ascuns în chilia sa de sub stânca Ceahlăului. Se numeşte Baudelaire şi-i explică de ce a ratat deocamdată descoperirea comorii aflate în turn. Fantezia, ghidată de intelect, este producătoare de ireal şi cea mai ştiinţifică dintre toate facultăţile. Devine agent al realului pe care îl configurează şi-l explică în acelaşi timp; un mod de-a gândi labirintic. Neiniţiaţii în acest fel de gândire ratează ieşirea din impas. Nici raţiunea şi nici fantezia nu devin, fiecare în parte, revelaţie… „Vreau soluţia gândită de tine!” imploră călugărul, în chiar momentul când constată că e singur, nu în labirintul visat, ci pe o lespede de piatră, lângă athanorul alchimiştilor…

Mai trecuse o zi, timp în care el dormise. Trezit brusc şi buimac încă, se întreabă ce caută el aici, în acest turn în care, dacă s-ar fi întâmplat să moară, nu l-ar fi aflat nimeni?… O comoară ascunsă de daci sau de către cei care le-au urmat – se trezi din somnolenţă. Gândul morţii continuă să stăruie în mintea sa încă buimacă. Dacă peste un timp, zece, o sută de ani, cineva ar mai fi urcat în turnul părăsit între pietrele şi pădurile Ceahlăului, căutând comoara, n-ar fi aflat decât un schelet, o mână de oase ale altui nebun, prăbuşit lângă athanorul alchimiştilor, poate şi el în paragină. Şi ar fi scuipat cu scârbă peste rămăşiţele pământeşti ale necunoscutului şi le-ar fi împrăştiat cu picioarele, judecând că semnele trecerii unui om prin turn – o grămadă de oase uscate – nu înseamnă nimic pentru cei în viaţă, în niciun caz comoara visată… Har Domnului că era încă în viaţă!…

Se ridică anevoie şi bâjbâi spre athanorul aflat la doi paşi de locul în care somnul îl prăbuşise. Nu-şi mai amintea cele câteva litere rigide aflate înăuntru. Căuta aur. Aur, spun textele sfinte, înseamnă nemurire. După mulţi ani de călugărie, se simţea pregătit spiritual pentru a i se împlini dorinţa. Cuvintele lui Angelus Silesius îi rămăseseră în cap ca o dogmă: Plumbul se preschimbă în aur şi hazardul dispare când, împreună cu Dumnezeu, eu sunt preschimbat în Dumnezeu de către însuşi Dumnezeu… Dezamăgit, constată că aurul alchimiştilor lipsea. Nemurirea i se refuza de către Dumnezeul pe care-l slujise…

Află, în schimb, o carte neobişnuită: mult mai voluminoasă decât tot ceea ce-i trecuse prin mână în biblioteca sihastrică; şi cu coperţi plumbuite. O ridică şi şi-o apropie de ochi, în semiumbrele neîmprăştiate încă de lumina zilei. N-o recunoscu… Şi-o sprijini pe genunchi şi se grăbi s-o deschidă. Nu reuşi. Ascundea, cu siguranţă, o taină… Mângâie coperţile rigide cu vârful degetelor, aşa cum orbii descifrează semnele recunoscute numai de nevăzători. Nu recunoştea nimic. Abia când lumina dimineţii pătrunse deplin în turn, descoperi cele şapte sigilii despre care părinţii mânăstirii, petrecuţi demult în criptele de sub munte, vorbiseră adesea. Şapte peceţi ale Marii Cărţi a Naturii, care ascundea în paginile ei revelaţia ştiinţelor profane şi pe cea a misterelor sacre…

Pentru bătrânul călugăr trezia spiritului bântuit de propriile sale lumini înmuguri în subconştientul său vlăstarul vanităţii: îşi dorea Cartea numai pentru el, departe de privirile altor posibili norocoşi care s-ar fi încumetat să urce în turnul din Ceahlău. Strânse Cartea la piept cu o voluptate pe care el însuşi n-o înţelegea. Îi trecu prin minte că se unise cu divinitatea, cu universul. Aruncă o ultimă privire athanorului alchimiştilor şi se întoarse la scările în spirală coborâtoare din turn..

Atunci se petrecu ceea ce nu va putea împărtăşi nici la ultima spovedanie, dacă uitarea nu se va depune peste anii ce-i mai avea de trăit: scările turnului se prăbuşiră la prima atingere şi  spaima încercată de călugăr luă chipul unui înger care-i anticipa moartea. Urlă, refuzându-şi sfârşitul pentru un păcat pe care nu-l înţelegea…

Se trezi în chilia sa din sihăstria Ceahlăului, leoarcă de apă şi plângând…

Revista indexata EBSCO