Sep 1, 2017

Posted by in Poezii

Ion HADÂRCĂ

UŞA FLĂMÎNDĂ

 

I

 

uşoare uşiţe –

negre guşiţe

de gîtiţe gîlgîitoare

spre o uşă mai mare

 

batem să ne rostogolim

din clipă în clipă

tot mai (cli)pociţi

şi în pripă

 

ca o crimă

de lacrimă

ca un păcat de suspin

a razei pure

născute doar

pentru zborul sublim

 

lei scorpioni

săgetători şi berbeci

spărgători de cetăți

în spirală

dinspre secolii I spre VII

către XIV şi XX

 

aglutinăm numai mituri

şi totuși

în cruciada noastră paradoxală

încă n-am cucerit

nici un tărîm

încifrat

în ţipătu-i

de nesăţioasă vocală

 

II

 

e o cochilie de fond

a singurătăţii clocite

de prea multă alteritate

 

e un ochi de antihomer

ce-şi clamează

iliada închiderii

brusc îmbruscată

în antroponeagra ei

austeritate

 

aceasta-i limita de după limită

care trage clenci după clenci

inventînd zăvoare lacăte chei

noduri şi porți ferecate-n eter

 

pentru enigmele populate de zei

cu familia lor de verbe celeste:

 

a-nzeia a-nzeua a-nzestra

pentru a bate a (nu) fi bătut

sau de arareori

a intra a ieși a rămîne

mai dincolo de neprevăzutul

oracol clamînd fără sine:

 

– cîntă-mi o tu zeiţo

această emisferică ușă

cu balamalele contra şi pro

unse cu untdelemnul

dilemei

de încotro

 

EUL UŞII DE LEMN/OS

 

I

sînt exilat

de două mii de ani

pe insula de lemn/os

şi de carne

dar mai întîi şi-ntîi

am fost cuvînt

cu ochi de minotaur

şi labirintu-n coarne

 

rostind legenda

firului de iarbă

pe firul ariadnei

tot sîngele-mi răsfir

şi rod cu dinți de cretă

meridianul zero

către ieșirea pură

în zefir

 

II

 

cuvîntule verbule cuvînterbule

cel cîntat pe la toate frămînturile

te mai întreb – fremătîndule

de ce tocmai la vioara

lui stradivarius

nu ţi-ai interpreta

toate gîndurile?

 

sau şi mai crud întrebîndu-te –

de ce oare strădalnicul

stradivarius

nu te-a înşfăcat de gît

nu te-a scobit

şi nu te-a spînzurat la o strună

rămîne-ţi-ar de braţ

şi de cap să-ţi rămînă

mai în coşciugul de lemn al tăcerii

mai la nespusa vioară a caznei

acolo să-ţi fi strunit

toate cînturile

 

III

 

pînă şi tu și tu – literă gravă de tei

de mahon şi de plumb topit

sub soarele deşteptării –

îți ești o ieroglifă scrijelată

de vulturul orb al chemării

peste albul nisip –

literă prezviteră –

tu eşti uşa iniţială

a cuvîntului de la-nceput

sau ești cenușa de pe urmă

a unicului eu

cel încă nenăscut

 

 

SOCRATEYON

 

eu știu că nu știu

cît de mare-i neștirea

soră cu nefericirea

celui care știe

 

dar aș vrea doar atît:

să mă știe Cuvîntul

cel care singur știindu-se

altfel nu s-ar rosti

 

cel care în pofida rostirii

niciodată

în nicio limbă

rostirea nu-și scaldă

 

 

BREȘA, MAMA UȘII

 

„Cred că BREȘA e cuvîntul care ar putea spune

ceea ce mă „fascinează” și tulbură pe lume”

Aurel Dumitrașcu, din scrisori („Scriptor”, nr.7-8/104)

 

invizibile ace

nevăzuții „berbeci”

sparg și sparg

aparentele ziduri –

insomnii de bazalt

 

tot mai nocturne

zilele curg

înnămolite

de impure neliniști

 

și atunci

îngroziți

de găvanele breșei

inventăm

relativele pẚveze

 

iar în breșa din ele –

alte ușițe iar în ele

tot alte mai mici

și mai mici

după care

 

n-ar mai fi

nimic de ascuns

 

 

TRECE CRIST

 

evadat

din imensul cavou

al Scripturii

trece Crist

printre noi

 

măruntaiele-i sînt

dezbătute-n congrese

 

farisei sfertodocţi

îi operează

parabolele

 

dar în cîte

alte moduri

se desăvîrşeşte

supliciul crud

al fiinţării de noi

 

şi zimţii soarelui

tot mai tociţi

tot mai incert cotilindu-se

prin prăpastia

acestor lumi paralele:

 

umanitatea

în lanţuri

muritoare de rîs

 

şi Crist

tot mai liber

mai trist

 

 

ÎN NICIO LIMBĂ POEMUL

 

în nicio limbă Poemul

nu-şi află traducătorul

altfel fiind spus

toate limbile îl curtează

şi-i promit

cele mai albe

şi mai scrobite

aşternuturi

 

însă Poemul evadat

din închisori de ofset

de tifon sau de chiciură

subit se întoarce

în propria lui carismă

mereu mai pur

şi mai pătrunzător

întrebînd poeţii

tuturor limbilor:

 

cum e murind să învii/ și dezgropat

să-ți îngropi mai adînc veșmintele

ori să traduci într-un fel de cuvinte

ceea ce-i viu și întruna rămîne

dincolo de cuvînt?

 

PE ACEEAŞI GREBLĂ PY

 

vijelioşi

umblăm/călcăm

pe propriile-njurături

alunecînd

aerieni

fără vreun gînd anume

 

şi iarăşi învăţăm

de la-nceput

tabla-nmulţirii

de cucuie

rotindu-ne

în cerc închis

 

ca noi mai harnici

nimeni nu e

 

nici mai rînzoşi

mai otova

mai scoşi

din geana zilei

tot visăm

sărutul unei alte greble

noi

mai suple

mai subtile

mai grebloase

 

o de-am călca-o

mite pe mijloc

ah de-am vedea-o

barem ruptă-n două

 

dar tălpile ca doi magneţi

ne poartă spre aceeaşi dinţi

de greblă negreblată-n sine

şi-un gînd ne bate

nu cumva

cea greblă-roată

sîntem noi

cu coada-n vînt

şi dinţii înapoi?

 

SPULBER BLUE

 

ceea ce-i alb-cristalin

izvodit din poneagra genune

este oare ideea

picturii în sine

sau intrarea perfidă-n

tabloul pierzaniei?

căci roiuri cerești

de albe albine

pînă mai ieri înțepînd

cu arsura lor rece

astăzi surd s-au topit

într-un roi planetar

prin rizomi și delfini și carote

strecurîndu-și străveziile

aripi de celofan…

iceberguri minuscule

de cenușă

viscolesc simultan

ici în piept

și dincolo în afară –

păgîn giuvaier:

Spulberul taie din zbor

însuși blue-air-ul

și-un înger reintră

în-ger

 

MOZART, IEȘIREA DIN GROAPA COMUNĂ

 

„Pe 7 decembrie (1791) a fost îngropat într-un mormînt comun, în cimitirul St.Marx, situat în afara orașului…”

 

de prea multă iubire

ce-i tot purtase viața

chiar viața-n timpul vieții

îi tot săpase gropi

 

crezînd că pîn-la urmă

în cea comună ultima

cea din afara vieții și din afara orașului

fără alai fără pompă

definitiv îl îngropase

 

sărmanul Amadeus totuși

prevăzuse din timp coțcăria

căci se-ngropase de viu

bucată cu bucată

în fiecare din notele lui Andante

în Cosi Fan Tute sau Flautul fermecat

 

și dînșii ceilalți salieriștii

care nici pînă astăzi

nu pot ieși

o nu din groapa lui Sisif

ci din groapa afonă

a propriului lor

contingent

 

arareori exclamă cînd

prin buricele degetelor lui străvezii

încă țîșnesc deodată cîte zece viori

cîte zece viole

și o sută zece coruri mixte de pian

 

și astfel  în burgul Salzburg

pe soare pe lună

un singur maestru

știe să depene

calea ieșirii din groapa comună

 

 

BUBURUZA BRADBURY

 

de fapt

bubur-Ușa Bradbury

cea fermecată

și punctual încifrată

drept ușă sau poartă

la Palatul de aur

al celui mai de poveste balaur

 

în fapt genetic însă

e o gigantică zburătoare

aleasă cîndva

a fi logodită

după ultimul paleozaur

 

apoi micșorată

din crustă în crustă

și tot mai anevoios

evadată

din panțîrul ei

fără chei

 

iat-o zburînd pînă azi –

buburuza Bradbury –

printre cauciucuri și noxe

tot mai străină lumii de-aici

 

căci mîine poimîine

se va pierde și ea

în punctualul defapt

cu tot cu Marele Arhipelag

al  popoarelor celor șapte pitici

 

 

REPREZENTAREA TĂCERII

 

după azimut cert au pornit

cei răniți de cruzimile ierbii

surzii muții și nevăzătorii

 

i-a-ndreptat alizeul simunul

și toiagu-ndoit de cutremur

 

într-o casă de melc locuiră

într-o peșteră pură de cuarț

 

numai ei numai ei cei chemați

să citească memoria pruncilor

au  găsit paralela și poarta

pe-o clipită mijind pelerinilor

 

ce-a fost pînă și după se știe

nepătruns a rămas numai miezul –

chip umbrit străjuind marea pace

 

(doar ecoul  tăcerii mai stăruie

pînă-n fibra ficatului

de unicorn)

 

 

DERVIȘ ÎN EMIRATUL IERBII

 

de la o vreme

parcă aș fi umbra

tristei figuri de hîrtie

refugiate din rețeaua terra-net-ului

din zburătoarea-i colivie

 

de fapt mi-s tocmai

conștiința pelerinajului

de la muiedzinii chiriecilor

la minaretul lumînăricăi

pe sub frunze de brusturi

în togă de melc

 

ce n-aș da să le învăț

rațiunea cea verde și pură

să mă prosternez în pasaje imense

sub coasa de lector ceresc –

una cu roua cu verbele ierbii

 

decît această de beton sahară

decît acest iordan de celofan

Revista indexata EBSCO