Sep 1, 2017

Posted by in Istorie literara

Mircea ZACIU – O arhivă a culturii românești

I

Actul de naştere al Convorbirilor literare, de la a căror întemeiere s-au împlinit la 1 martie o sută de ani (vechime consi­derată drept un adevărat blazon literar) s-a încheiat în casa lui V. Pogor, la începutul lui ianuarie 1867, dintr-o iniţiativă maioresciană, aşa cum atestă Amintirile din Junimea ale lui Iacob Negruzzi. Ideea de a „deschide un mic jurnal literar în care s-ar tipări scrierile cetite şi aprobate de Societate”, însoţite de rezu­matul discuţiilor junimiste, foarte aprinse pe atunci, fu întîmpinată cu cele mai vii aprobări, iar titlul, sugerat de Negruzzi, admis „fiindcă este fără pretenţie”, argumenta Maiorescu, sau după opinia, mai în spiritul grupului, a lui V. Pogor, fiindcă „cela n’engage à rien”. Deşi în forul lor intim junimiştii doreau să reediteze marele exemplu al Daciei literare şi al României literare, caracterul programatic manifest al revistelor moldovene nu intra în intenţiile lor de moment. Dacă ar fi dat revistei un nume similar, intenţia unei continuităţi s-ar fi observat de la bun început, contrazicînd o fobie de precursori atît de zgomotos declarată. Acest „copil al Junimei”, pus sub tutela autoritară a lui Titu Maiorescu (,introducerea” primului număr e scrisă de el, doar ultimul aliniat şi semnătura sînt ale lui Iacob Negruzzi, redactorul absolut), nici n-a fost, în primele sale numere, decît un jurnal de front menit să consemneze etapele bătăliei deschise de socieţatea ieşeană şi în primul rînd de Maiorescu însuşi, în cultura vremii. Asociindu-şi mai tîrziu colaboratori de prestigiu în tot mai mare număr, Convorbirile vor atinge şi larga notorietate şi longevitatea (împreună cu hegemonia literară) fără precedent în analele presei culturale româneşti. Va fi acesta titlul de mîndrie cel mai des pomenit în istoria junimismului, revista confundîndu-se multă vreme cu însăşi viaţa ideologică a grupării, cu modificările de componenţă, orientare şi de soluţii oferite contemporaneităţii. Revista – observa în acest sens Tudor Vianu[1] – „păstrează în cea mai mare parte urma activităţii Junimii şi lectura atentă per­mite refacerea vieţii renumitei grupări literare şi a etapelor pe care le-a străbătut”. Creaţie a lui Titu Maiorescu, intim legată de per­sonalitatea acestuia, revista, „îi urmează destinul”, afirmă şi Eugen Lovinescu[2]. „Rolul lor (al Convorbirilor, n.n.) istoric şi ideologic de creaţie se încheie şi el o dată cu încheierea activităţii lui; după 1886 ele îşi devin postume, prelungindu-se într-o viaţă moartă oare durează de peste un veac”. Mai cu seamă după stingerea criticului. Convorbirile nu vor fi altceva decît un monument funerar, „mauzoleul amintirii maioresciene”[3]. Opinii atît de tranşante cum sînt cele formulate de Eugen Lovinescu şi Tudor Vianu necesită o analiză mai detaliată şi prilejul centenarului nu este, poate, ne­potrivit. Clarificările din ultima vreme, în jurul rolului jucat de personalitatea lui Titu Maiorescu în cultura noastră, înlăturarea hotărîtă a prejudecăţilor vulgarizatoare despre Junimea, readuce­rea în dezbaterea actualităţii într-un spirit obiectiv ştiinţific a raportului de forţe din peisajul literaturii finelui de veac ş.a., iată numai cîteva din premisele favorabile unei discuţii despre Convor­biri literare capabilă să treacă dincolo de elogiul convenţional festiv.

De altfel, nu toate judecăţile emise în trecut se aliniază la concluziile enunţate de cele două autorităţi citate. Sînt cunoscute, în acest sens, amendările critice ale lui N. Iorga şi George Călinescu, pentru care identificarea Convorbirilor literare cu destinul lui Titu Maiorescu apărea drept o exagerare. „Cu toată partea dominantă de la început a lui Titu Maiorescu” – spune N. Iorga – revista rămîne „fapta lui Iacob Negruzzi”. El îşi asumase din primul moment misiunea dificilă a conducerii efective, pe care o evocă numai aparent glumeţ în amintirile sale, revendicîndu-şi, în fapt, creaţia: „Eu cumpăram hîrtia, eu plăteam tiparul, eu eram faţă la expediţia jurnalului, tot eu făceam corecturi, mă ocupam de direcţiune” sau „opream pe oameni pe uliţă ca să le cer abonamentul, încît unii, cînd mă vedeau de departe, fugeau pe celalt trotuar şi grăbeau pasul”[4]. După ce îl „căftăniră” redactor, juni­miştii îi lăsau acum toată grija revistei, pînă şi – după glumele caracudei – lectura ei. Omul era de o pasiune aprinsă, îşi neglija propriile interese, se identifică fără condiţii cu viaţa redacţională, obsedat de atragerea unui cerc tot mai larg de colaborări, întreţinînd o vastă corespondenţă, avînd capacitatea atît de rară (ce-i lipsea hotărît lui Maiorescu) de a stîrni entuziasmul şi afecţiunea. „Cît despre Jacques Negruzzi – spunea Xenopol – este drept că-i pătimaş, însă el are o patimă mai mare decît toate, aceea de a avea cît se poate de mulţi colaboratori la Convorbiri literare. E destul să-i dai un articol la Convorbiri ca să se împace cu tine pentru tot restul vieţii”[5]. Dacă Junimea provoca – mai ales clupă apariţia Convorbirilor – atîtea adversităţi, cel care ştia să le do­molească, să le compenseze prin încheieri de alianţe, să găsească moduri amicale, pline de civilitate, de a împăca lucrurile, fluturînd mari interese şi raţiuni supreme în favoarea acţiunilor grupării, era acest modest literator, dotat cu un foarte, viu simţ al concretului social, sensibil la aspectul de umor al naturii umane şi, în fond, un filozof afabil şi sceptic. „Rar scriitor mai dezinteresat, mai în stare de a se bucura de geniul altora şi de a se eclipsa în faţa lor”, spune despre el George Călinescu[6]. Scrisorile lui îi erau adresate, arhiva lui epistolară stă de fapt la baza istoriei Junimii şi a Con­vorbirilor literare, iar elogiul repetat ce i s-a adus (de-ar fi să amin­tesc doar mişcătoarea cuvîntare academică a lui Octavian Goga[7], conţinînd şi un inegalat portret literar) ni-l recomandă ca pe un factor de prim ordin în viaţa literară a vremii. „Cu mersul său ţanţoş şi cu modul de a tranşa scurt lucrurile”, el putea să pară „antipatic” lui G. Panu, elev de liceu pe atunci, dar omagiul nu va întîrzia să fie totuşi rostit, chiar din partea unui spirit prin excelenţă maliţios, ca acela al celuilalt memorialist al Junimii.

Un temperament cu vocaţie de conducător şi, acesta, chiar cu ambiţia de a împrumuta revistei unele teze ideologice, a fost A. D. Xenopol. Articolul său programatic, O privire retrospectivă asupra Convorbirilor literare (1 martie 1871), menit să tragă unele concluzii după cinci ani de apariţie şi să furnizeze argumente teo­retice modului cum era înţeleasă ideea de literatură naţională, deşi publicat abia în numărul jubiliar din 1937, respins odinioară pentru pricini obscure, dacă nu cumva din teama maioresciană a unei rivalităţi, ne dezvăluie un „junimism” mai puţin omogen, nu întot­deauna dispus să accepte un monopol de gîndire şi o orientare în sens unic. Chiar dacă acest lucru nu răzbate cu claritate în prima perioadă a existenţei Convorbirilor, modelajul tot mai variat al profilului revistei, prin Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale şi ceilalţi colaboratori de prestigiu – să-l asociem aici, dintre tineri, pe Duiliu Zamfirescu – ne îndepărtează tot mai mult de imaginea unei reviste la discreţia exclusivă a autorităţii lui Maiorescu. Prin asociere, afinităţi ideologice certe (dar şi prin contro­versate puncte de vedere, tot mai accentuat centrifuge în cazul cîtorva creatori şi gînditori), prin climatul creat mai ales de Iacob Negruzzi, se formase fără doar şi poate un spirit convorbirist, transmis succesiv celor ce au preluat conducerea revistei. Acestui „spirit” (mai mult decît testamentului maiorescian), aliaj de ideo­logie şi afecte, tradiţie de liberă asociere a talentelor autentice, de cult al adevărului şi al criticii fără menajamente, de eforturi con­jugate pentru consolidarea culturii naţionale, aveau să-i rămînă credincioşi toţi succesorii lui Iacob Negruzzi. Mutînd Convorbirile la Bucureşti, în 1885, cu toate protestele sentimentale ale ieşenilor, autorul Copiilor de pe natură îşi alie în 1893 un grup de tineri, „comitet” căruia – doi ani mai tîrziu – îi ceda frînele condu­cerii, mărturisindu-şi oroarea de a repeta obstinaţia unui Asachi, a cărui anchilozată conducere la Icoana lumei îi stîrnise odinioară „decepţie”. Cu filozofia sa uşor ironică, Iacob Negruzzi afirma că bătrînii trebuiau să ştie a se retrage la timp, atunci cînd gene­raţiile tinere îşi afirmă energiile şi capacitatea de a răspunde mai «prompt imperativelor epocii. Simţind (şi cît de exact!) că în jurul său „altă lume se arată, alte idei se răspîndesc, alte aspiraţii încălzesc inimile”, deşi nu fără a simţi muşcătura unui „vag sentiment de melancolie”, cedează „altora ducerea mai departe a unei lucrări începute de generaţia sa“1. Noul comitet de redacţie, alcătuit, în mare parte, din tineri universitari, T. Antonescu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Ion S. Floru, P. P. Negulescu, I. A. Rădulescu, Fr, Robin, se va completa pe parcurs cu N. Basilescu, Gr. Antipa, Dr. V. Babeş, I. Bogdan, I. A. Bassarabescu, P. Missir, S. Mehedinţi, L. Mrazec, A. Naum, D. Onciul, I. Paul, Al. Philippide, M. Săulescu, D. Voinov, N. Volenti, G. Bogdan-Duică, G. Murnu, N. Iorga (din 1906) şi alţii. Directoratul lui. Ion Bogdan (1902-1906) va fi marcat prin ascendentul „ştiinţei şi culturii asupra creaţiei literare”, revista devenind tot mai mult „o arhiva de cercetări istorice”, pentru ca urmaşii săi (Simion Mehedinţi între 1907–1923; istoriicul de artă, elev al lui Odobescu, Al. Tzigara-Samurcaş, între 1924-1938 şi, în fine, I. E. Torouţiu, din 1939 pînă la stingerea revistei) să facă variate şi uneori reuşite incursiuni în bătălia lite­rară a vremii, de unde se întorceau cînd cu ostateci, cînd cu prizo­nieri, cînd cu vremelnici aliaţi. Strategia estetică a revistei fu, în aceste interludii, încredinţată cînd lui M. Dragomirescu, cînd tînă­rului Eugen Lovinescu. Prezenţa Convorbirilor în mişcarea artistică de după 1900 nu mai conta însă, privirile scriitorilor şi ale publicului erau aţintite în alte direcţii. Rămînînd să joace totuşi un însemnat rol cultural (devenind tot mai mult un „magazin”[8] al erudiţiei istorice, filologice, ştiinţifice) Convorbirile nu se întorceau oare către rosturile lor iniţiale, cărora numai prezenţa într-o anu­mită etapă a strălucitei pleiade scriitoriceşti de la finele veacului trecut îi marcase fericita deviere? Biruinţa Convorbirilor, atunci, a fost opera scriitorilor („căci scriitorii au făcut Convorbirile iar nu Convorbirile pe scriitori”, spunea N. Iorga9), iar faptul că, mai tîrziu, polarizarea creaţiei se va face în alte direcţii nu înseamnă decît o confirmare. În cele opt decenii de apariţie (într-o emulaţie a longevităţii căreia numai bătrînele publicaţii ardelene, Gazeta Transilvaniei, Telegraful român şi Transilvania i-au dat replica – ele însele „arhive” de cultură şi nu reviste literare!) Convor­birile au trecut prin metamorfozări în care „junimismul” era adesea o constantă iluzorie, iar fidelitatea faţă de un program maiorescian – cel puţin sub raport literar – o altă iluzie, într-atît lumea din 1918 şi cea dintre 1930-1944 nu mai semăna eu cea dintre 1867-1900…

 

II

Propunîndu-şi, în 1867, „de a reproduce şi răspîndi tot ce intră în cercul ocupaţiunilor literare şi ştiinţifice, de a supune unei critici serioase operele ce apar din orice ramură a ştiinţei, de a da samă despre activitatea şi producerile societăţilor literare, în special a celei de la Iaşi şi de a servi de punct de întîlnire şi în­frăţire pentru scriitorii naţionali”, revista continua în fond (în termenii unei precuvîntări pe care G. Călinescu o socoteşte „con­fuză”) obiective ale lui Kogălniceanu şi Alecsandri. Chiar dacă[9] „Dacia” sau „România” fuseseră înlocuite în titlu cu un termen neangajant, Convorbirile tindeau totuşi în mod mărturisit să devină „punct de întîlnire și înfrățire pentru scriitorii naţionali.”10 Ideea literaturii naţionale (realizată mai tîrziu cu concursul pleiadei clasicilor) va deplasa din primii ani unele accente iniţiale ale ideologiei junimiste. Un mod particular de a privi lucrurile îl aducea, din 1871, A. D. Xenopol, în O privire retrospectivă…, răspunzînd unor atacuri ce acuzau revista de o ţinută „antinaţio­nală”. Conceptul de literatură naţională nu este însă identic cu „declamaţiune patriotică” şi argumentaţia istoricului se desfăşoară în sens maiorescian. Totuşi apariţia „retrospectivei” fu găsită inoportună. „Ce este o literatură naţională?” – se întreba Xenopol. „Este ea cuprinsă în declamaţiuni patriotice asupra naţionalităţii? Deloc. Literatura naţională este expunerea ideilor naţionale ale poporului sau chiar a unor idei universale în forme originale. Poate să nu fie într-o literatură întreagă nici o singură dată pronunţat cuvîntul de patrie, si cu toate acestea acea litera­tură să fie eminent naţională, pe cînd declamaţiuni comune în o formă şi mai comună asupra patriotismului, naţionalităţii ş.c. nu vor constitui niciodată umbra unei literaturi naţionale[10]. Indicînd în final principiile diriguitoare ale Convorbirilor, istoricul sublinia încă o dată „încurajarea progresului literaturii naţionale” şi „sus­ţinerea neatîrnării intelectuale a poporului nostru şi deci comba­terea imitaţiunii de la streini”, program ce-l apropie mai mult de linia Eminescu decît de cea maioresciană. Eugen Lovinescu recunoştea şi aici „idei eterodoxe”, tentativa de a ataşa junimismul la o „tradiţie” (a Daciei literare, fireşte) pe care însă, oricît de evidentă şi necesară, Maiorescu o respingea. „Areopagul” respinse prin urmare şi publicarea „profesiunii de credinţă” prin care tînărul student berlinez avusese temeritatea să vorbească în numele întregii grupări, substituindu-se lui Maiorescu însuşi. Aşa se face că anumite explicaţii, justificări ale căii alese timp de cinci ani, vor fi date – într-o formă mai puţin convingătoare – de Iacob Negruzzi în 18721. Un pasaj rămîne totuşi semnificativ, unde problema literaturii naţionale este reluată acuza de cosmopolitism şi antipatriotism respinsă („poezia populară, studiul caracterului na­ţional, studiul critic al istoriei noastre, dorinţa de a pătrunde cu orice chip în adevărata natură şi în aplecările poporului român au fost şi vor fi totdeauna obiectul cugetărei noastre”.) Negruzzi contrasemna astfel, după un an, ideile lui Xenopol şi ale marilor creatori adunaţi atunci în jurul Convorbirilor. Asociind şi ideea, tot mai actuală, a unităţii culturale a tuturor românilor căreia revista ieşeană trebuia, conform programului său chiar, să-i ser­vească drept „punct de întîlnire”, modificările junimismului iniţial erau evidente. Maiorescu le va urma de altfel foarte curînd. Ceea ce interesează aci este acţiunea revistei, manifestîndu-se nu o dată independent de sensul în care se orienta gruparea. Junimism şi Convorbiri nu vor fi întotdeauna termeni identici. Acest lucru apare şi mai evident după ce Iacob Negruzzi părăsi conducerea în favoarea tinerilor. Aceşti „zece feţi-logofeţi, toţi cu apucătură filosofică” lăsară revista mai mult în grija lui Mihail Dragomirescu2, care era de altfel „singurul redacţional-activ”, după opinia lui Maiorescu însuşi, încît problema se punea „à prendre ou à laiser”[11], chiar dacă ideile discipolului se presimţeau a fi eretice.

Orientarea dată de Dragomirescu nemulţumi pe vechii junimişti, cărora ea le părea „burgheză” („c’est bourgeois et plat”) spune Duiliu Zamfirescu, „agresivă”, „copilărească”, stîrnind regretul vremii cînd revista apărea în mai puţine pagini „cu un uşor miros de ve­chitură, dar cu demnitate”[12]. În realitate, noul ideolog presimţea că „publicul era însetat după o nouă formă de artă”[13] şi că „divorţul de Maiorescu” era inevitabil. Lipsa de gust estetic a noii conduceri (S. Mehedinţi), a fost adesea obiectul ironiilor contemporane şi chiar ale istoriei literare (Mehedinți era, pentru Iorga, „de un capricios personalism şi cu derutante salturi în cugetare”, astfel că „o dezordine fără păreche hotărăşte alcătuirea imensei reviste”[14]. Ideologul ei literar – şi, în fond, ultimul care încearcă să-i re­stabilească linia de plutire estetică – fu Eugen Lovinescu. Acţiunea criticului în cadrul vechii reviste, a cărei reanimare literară o încearcă, a fost adesea neglijată sau minimalizată. Ea merită totuşi o apreciere mai dreaptă, căci ei i se datoreşte şi efortul unei sincronizări cu mişcarea artistică a vremii, al cărei puls schimbat fusese presimţit încă de Dragomirescu, cît şi atragerea spre Convorbiri a unor valori ce anunţau modernismul autohton. Atras aici printr-un foarte viu sentiment al clasicismului, Lovinescu a dat, în colaborările sale, un fel de „direcţie”, cu vădite simpatii pentru „poezia nouă” şi cu atacuri la adresa literaturii „ţărăniste” într-un vehement” articol din 1911 (Criza actuală a literaturii noastre) în care pledoaria pentru „intelectualizarea” scrisului se conjuga cu j î respingerea sămănătorismului anacronic.

„Literatura noastră trebuie intelectualizată. Aici e scăparea ei. Aşa cum e acum, ea s-a împotmolit în adîncuri, fără măcar să încerce să se ridice pe culmile senine, căci nu poate fi nici o îndoială pentru nimeni că nu putem trăi – literariceşte – pînă la nesfîrşit în lumea haiducilor, a hoţilor de cai, în care ne plimbau unii scriitori. Nu putem asculta mereu poveştile lui moş Gheorghe, ce pufăie din lulea, în lumina scăzută a amurgului, îşi drege glasul spre a începe o veche poveste de demult… Pînă cînd aceşti unchiaşi vorbăreţi, aceste mătuşe limbute, aceste „duduce“ roman­ţioase, aceşti boieri ce-şi plimbă golul lor sufletesc de ici pînă colo, sorbind din ceaşca de cafea şi trăgînd din lulea, pentru a scoate cîtc o vorbă zadarnică din mijlocul rotocoaleîor de fum? Literatura ţărănistă e un gen literar, dar nu e singurul”[15]. Şi mai departe: „Cum, în ţara asta nu sînt decît popi beţivi, funcţionăraşi stricaţi, vornicei haini, rîndaşi pribegi ce se îndrăgesc de stăpîna casei, cobzari amoroşi, boieri ruginiţi, pleava mahalalelor de la oraşe, şi viaţa necăjită, îndreptată (…) cu toată încordarea numai spre un bun material, spre o bucată de pîine mai albă, cum e […} viaţa satelor noastre, ca şi a tuturor satelor din lume? … Cum, pe lîngă aceste revărsări ale vieţii fizice nu se mai află nimic altceva în ţara noastră? Nu se află oare şi palide frunţi aplecate la lumina lămpii pe foi îngălbenite de vreme? Nu mai sînt cer­cetători ai tainelor firii sau ai tainelor trecutului istoric, ochi pironiţi pe firul de iarbă ce creşte, degete ce lunecă pe clapele naturii divine, inimi ce bat pentru idealurile albe ale poeţilor?”[16]

 

O asemenea filipică putea să atragă noi scriitori, ceea ce se şi întîmplă, colaborarea lui Ion Pillat, a Elenei Farago, mai tîrziu a lui N. Davidescu, I. Minulescu, Emil Isac, Artur Enăşescu, Victor Eftimiu, Emil Gulian, Al. Iacobescu, Em. Bucuţa, M. Codreanu, Alice Călugăru, Al. Obedenaru, Mircea Pavelescu, Marcel Roma­nesc11, Al. I. Stamatiad, Ion Marin Sadoveanu, Demostene Botez, V. Voiculescu, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu ş.a. consti­tuind nu numai un pigment, ci o echipă mereu împrospătată care a încercat să lărgească breşa lovinesciană. S. Mehedinţi era poate mulţumit de aceste „puteri nouăccl care se adăugau detaşamentului său amorf (Constantin Asiminei, Cornelia Buzdugan, Eugen Ciuchi, M. Condrea, Zoe Frasin, V. Lăiniceanu, Tr. Lăzărescu, M. Nigrim, I. Scărlătescu şi alţii, încă mai obscuri, alături de direcţia filosămănătoristă a lui G. Vîlsan, Ecaterina Pitiş, D. Nanu, C. Moldoveanu, P. Dulfu, I. Neniţescu ş.a.).

Părăsite apoi de Lovinescu, Convorbirile nu vor mai cunoaşte o direcţionare critică precisă. Colaborarea incidentală a lui Paul Zarifopol, Anton Holban, chiar a lui Lucian Blaga, sau a unor spirite din „generaţiile maioresciene”, aşa cum au fost ele grupate de Eugen Lovinescu, nu vor marca decît străduinţa de a se adapta la noile realităţi estetice, rămînînd în aceeaşi vreme credincioase unor tradiţii junimiste înţelese într-o accepţiune tot mai elastică şi diluată. Trăsătura de unire, în acest context, rămînea ideea unităţii naţionale, culturale şi politice, salutată în 1919 în aceşti termeni: „Evenimentul cel mai însemnat în toată istoria poporului nostru de la început şi pînă astăzi este reconstituirea stăpînirii noastre politice peste ţinuturile străbunilor noştri Daci şi Romani. Faza tinereţii a încetat. De acum începe maturitatea”1.

Ideea e conjugată – în 1920 – cu nevoia adaptării la noile linii de forţă ce se manifestau după război în literatură:

„Pregătim şi unele schimbări menite a asigura pe de o parte menţinerea tradiţiei, pe de alta dezvoltarea publicaţiei noastre potrivit cu nevoile timpului“[17] [18].

Ceea ce explica, în parte, efortul cu totul meritoriu de a înţe­lege lirica lui Tudor Arghezi, G. Bacovia, Lucian Blaga, Ion Pillat sau cu şi mai certe recunoaşteri ale valorilor – excepţionala înflorire a plasticii româneşti, cu străluciţii ei reprezentanţi, Th. Pallady, G. Petraşcu, N. Tonitza, J. Steriadi, C. Medrea, O. Han, Jalea, H. Catargi, St. Dimitrescu, Lucian Grigorescu, Marius Bunescu, N. Dărăscu ş.a., salutaţi favorabil în paginile Convorbirilor postbelice. (Luchian, de pildă, fusese elogiat încă în 1910, dar arta lui C. Brîncuşi şi evoluţia ei din Cuminţenia pămîntului era încă privită ca o „rătăcire” şi un „cabotinaj”[19].) Evo­luţia prozei româneşti, de la Sadoveanu la Liviu Rebreanu, Gib Mihăescu, Cezar Petrescu, pînă la apariţia lui Pavel Dan, cu­noaşte şi ea consemnări judicioase în cele mai multe cazuri. Acţiu­nea lovinesciană, deşi de scurtă durată, îşi dăduse totuşi roadele. Trecînd aşadar prin direcţii succesive, Convorbirile căutau puncte de contact cu mişcarea literară a vremii (sămănătorism – modernism) nutrind totuşi iluzia că asemenea contacte regenerau un junimism literar, fie şi prin menţinerea „caracterului de republică a gîndirii ce de la început l-a avut foaia Junimii”, idee lansată la jubileul din 1927…

Dar această „republică” nu fusese, de la început, exclusiv literară. Contribuţia revistei în cultura naţională este, pe lîngă masivul aport estetic şi de creaţie, de accentuat progres al multor ramuri ştiinţifice. Gruparea iniţială (T. Maiorescu, P. P. Carp, V. Pogor, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi), cu modesta suită a primei recolte a „direcţiei noi”, a fost îmbogăţită ulterior cu tot ce a dat mai semnificativ cultura românească a momentului istoric, criteriul „exclusiv „junimist” fiind repede depăşit şi aici, astfel că la jubileul din 1937 Convorbirile apăreau ca o adevărată „arhivă a gîndirii româneşti”. Simpla înşirare a colaboratorilor (în cele trei sinteze bibliografice, a lui D. Evolceanu (1906), Dan Iliescu (1927) şi a lui M. Sînzianu, din 1937) atestă că „aproape nu există nume de seamă al literaturii noastre contimporane, care să nu se găsească în indicele revistei”[20].

Contribuţia Convorbirilor e decisivă în studiile de arheologie (cu Al. Odobescu, Theohari Antonescu, Constantin Moisil, V. Pîrvan), în cele istorice (prin A. D. Xenopol, V. A. Urechia, D. Onciul, V. Pîrvan, N. Iorga, Demostene Ruso, C. Giurescu, P. P. Panaitescu, N. Bănescu, prin masivele publicări de documente şi acte privitoare la trecutul tuturor epocilor), în domeniul etnogra­fic şi al folclorului (prin V. Alecsandri, M. Eminescu, Ioan Caragiani, I.S. Floru, Miron Pompiliu, M. Gaster, Al. Lambrior, Lazăr Şăineanu, G. Dem. Theodorescu, T.T. Burada, Ioan Bianu, M. Străjanu, Ion Slavici, Grigore Sima, N. Borza, I. Bădescu, S. Florea-Marian ş.a.). Studiile filologice ilustrate în paginile Con­vorbirilor prin Titu Maiorescu, I. Bogdan, V. Burlă, Ioan Maiorescu, B. P. Haşdeu, Ioan Slavici, Vîrnav-Liteanu, A. Cihac, Al. Lambrior, H. Tiktin, G. Weigand, I. Urban-Jarnik, Artur Gorovei, Th. Capidan, Al. Philippide, Lazăr Şăineanu, Mario Roques, Sextil Puşcariu, I. A. Candrea, T. Papahagi, ş.a., ar fi putut, ele singure, să asigure revistei o glorioasă posteritate, însumînd tot ceea ce s-a întreprins valoros şi trainic în această ramură. Impulsul dat studiilor estetice, popularizării artei, studierii artei vechi româneşti, criticii literare (prin gestul decisiv aii lui Titu Maiorescu, urmat de D. Evolceanu, M. Străjanu, M. Dragomirescu, Eugen Lovinescu, Paul Zarifopol), istoriei literaturii, publicării de documente literare şi scrisori (de la Eliade Rădulescu, C. Bolliac, Gr. Alexandrescu, V. Ale­csandri, G. Bariţ, M. Kogălniceanu, P. Cerna, T. Maiorescu,. C. Negruzzi, I. L. Caragiale, I. Ghica, I. Creangă etc. etc.), eflorescenţa literară – de la marii clasici către scriitorii contempo­rani, masiva întreprindere de traduceri din cele mai diverse culturi, cu o constantă a idealului clasic – iată tot atîtea dimensiuni ale prezenţei Convorbirilor literare ce depăşeau, în harta culturii româneşti, graniţele junimismului iniţial.

Acuzată că e un „magazin” sau o „arhivă”, revista nu-şi mo­difică structura, fiindcă aceasta era de fapt concepţia sa, pe care generaţiile de „convorbirişti” au apărat-o cu nobleţea erudiţiei şî conştiinţa actului de cultură majoră. Astfel că ceea ce unora li se părea anacronism sau semn de oboseală şi secătuire (simptom de­nunţat mai ales în aportul la creaţia literară de după 1900) îşi găsea compensaţia în alimentarea foarte activă a celor mai variate domenii ale culturii, de la teoriile filozofice ale lui V. Conta la viziunea arheologică a lui V. Pîrvan; de la construcţiile lingvistice temerare ale lui Al. Lambrior şi Al. Philippide, la concepţia me­dicală absolut modernă a lui V. Babeş; de la zborul fulminant al minţii lui N. Cioculescu la depozitul de înţelepciune şi frumuseţe milenară atestat în colecţiile folclorice adunate de pe tot cuprinsul locuit de români. Convorbirile literare semnifică aşadar o epocă de cultură şi o arhivă a acelei epoci. În cele poate o sută de mii de pagini cîte totalizează tomurile celor opt decenii de apariţie, se află sinteza a tot ceea ce intelectualitatea României moderne a meditat, a cutezat, a visat, cu eşecurile şi biruinţele ei laolaltă. O revistă care a publicat Amintirile din copilărie şi poveştile mare­lui humuleştean; o revistă în care se află mesajul de flacără al luceafărului poeziei româneşti; unde a apărut Budulea taichii şi Popa Tanda, O făclie de paşti şi O noapte furtunoasă, Năpasta şi O scrisoare pierdută, Ovidiu şi Fîntîna Blanduziei, Păcat boieresc şi viaţa la ţară, Scrisorile către Alecsandrii şi Criticele lui Maiorescu – a avut poate şansa unică în istoria unei culturi de a vedea adunate, sub cupola ei academică, cele mai pure expresii ale ethosului naţional. De-ar fi făcut numai atît, şi tot ar merita oma­giul nestins al celei mai depărtate posterităţi.

 

 

(Din volumul Glose, Ed. Dacia, 1970)

‘ Tudor Vianu, Junimea, în Ş. Cioculescu, şi T. Vianu, Istoria literaturii române moderne, Bucureşti, Casa şcoalelor, 1944, p. 161.

[2]       Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică, Bucureşti, Casa şcoalelor, 1943, p. 11.

[3]            Idem, ibid., p. 13.

[4] Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea”, Bucureşti, Cartea românească, 1943, p. 98.

[5] G. Panu, Amintiri de la ,Junimea” din Iaşi, Bucureşti, Ed. Societăţii Anonime pe Acţiuni „Adevărul”, 1908-1910, vol. I, p. 43.

6 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1941, p. 378.

[7] O. Goga, Viaţa şi activitatea dlui lacob Negruzzi, (în) Şedinţa solemnă pentru sărbătorirea dlor M. C. Sutzu şi I. C. Negruzzi, Academia Română. Anale (Şedinţe), Tom LII, 1932, p. 19.

[8] Iacob Negruzzi, Către cetitori, în Convorbiri literare, (1895), nr. 1, p. 2.

[9] N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, Introducere sinteticii, Bucureşti, Ed. librăriei Pavel Suru, 1929, p. 166.

10 Către cetitori, în Convorbiri literare, V (1872), nr. 22, p. 345-348.

.11. Dragomirescu, Legăturile mele cu „Convorbirile literare” în Convorbiri literare, LXX (1937), nr. 1-5, p. 88-98.

[11]       Emanol Bucuţa, Duiliu, Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori, T. Maiorescu către D. Zamfirescu, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, Ed. a 11-a, 1944, p. 402.

[12]             Ibid., p. 189.

[13]             M. Dragomirescu, art. cit., p. 94.

[14]      N. Iorga, Istoria literaturii româneşti contemporane, Bucureşti, Ed. „Adevărul”, 1934, voi. II, p. 163.

’E. Lovinescu, Criza actuală a literaturii noastre, în Convorbiri literare, XLV (1911), nr. 12, p. 1408.

[16] Idem, ibid., p. 1409.

[17]       Idem, ibid.

[18]       Redacţia, Altă generaţie, în Convorbiri literare, LII (1920), nr. 1, p. 1.

[19]       Cronica artistică, în Convorbiri literare, XLIV (1910), nr. 2, p. 249-257.

[20] Al. Tzigara-Samurcaş, Prefaţa la M. Smzianu, Indice bibliografic 1867- 1937, Bucureşti, 1937, p. V.

Revista indexata EBSCO