Sep 1, 2017

Posted by in MOZAIC

Theodor PÂSLARU – Povestiri și amintiri din trecut (VI)

prezentare și editare Traian D. Lazăr

Unităţile militare de la aripa stîngă a Armatei a II-a română (diviziile a 3-a şi a 6-a) împreună cu cele de la aripa dreaptă a Armatei a IV-a rusă  au declanşat, la 11/24 iulie 1917, ofensiva împotriva Armatei I-a austro-ungare. Armata a II-a română a acţionat pe direcţia principală Mărăşti – Cîmpurile – Vizantea mînăstirească ţintind să ajungă, în final, pe cursul superior al rîului Putna.

Mersul operaţiunii ne este înfăţişat de Theodor Pîslaru, subofiţer încadrat în Secţia de observaţii a Marelui Stat Major, ceea ce îi permite să redea imaginea de ansamblu a acţiunii de rupere a frontului inamic şi înaintare a forţelor române, precum şi detaliile imediate, de pe teren, ale luptelor.

Pentru prima dată este atestată folosirea, în bătălia de la Mărăşti, a carelor de luptă, pe care memorialistul le numeşte cu  termenul modern, tancuri. 

În timp ce ofensiva româno-rusă din Vrancea decurgea cu succes, forţele ruse din Galiţia şi Bucovina au fost înfrînte, ceea ce crea un pericol grav pentru flancul drept al frontului din Moldova. Deşi Marele Cartier General a ordonat generalului Averescu să pună capăt ofensivei de la Mărăşti, acesta a continuat acţiunea pînă la 19 iulie/1 august 1917 atingînd valea Putnei.  Divizia a 6-a, din care făcea parte şi memorialistul Pîslaru, a fost deplasată la aripa dreaptă a Armatei a II-a, pentru a face faţă atacurilor declanşate de inamic în zona Oituz.

În cursul bătăliei de la Mărăşti a fost eliberată o suprafaţă de aproximativ 500 km2 şi 30 de localităţi, s-au provocat inamicului însemnate pierderi umane şi materiale, s-a restabilit încrederea în puterea de luptă a armatei naţionale şi s-au creat perspective optimiste pentru înlăturarea ocupaţiei străine şi victoria în război.

Textul integral, cuprinzînd însemnările din război ale lui Theodor Pîslaru, este pregătit pentru publicare în volum la editura Junimea din Iaşi.

 

11 iulie (11/24 iulie) 1917. Ofensiva de la Pralea – Mărăşti.

În ziua de 11 iulie (11/24 iulie) 1917 (comparînd cu alte izvoare, data corectă e 10/23 iulie, n.n.) s-au dat fiecărui ostaş cîte trei cutii de conserve şi pesmeţi, hrană pentru trei zile. Fiecăruia i se umple bidonul cu vin şi în cana fiecăruia i se dă rachiu. Pe-acesta putea să-l bea, iar hrana şi vinul, (rămîneau, n.n.) pentru a doua zi. Băieţii n-au făcut aşa. Au băut rachiul, au mîncat bine, au băut şi vinul şi, hai la atac! Ostaşii au prins curaj.

Tunurile nemţilor nu încetaseră a trage. Era ora 9 seara. Eu ieşisem din post la 7. Văd că vine pe canalul de comunicaţii al infanteriei brigadierul (caporalul, n.n.), agent de legătură Gială Ştefan, contingentul 1904, tată a 5 copii. Era înalt şi voinic, dar fricos. Nu mai fusese în aşa împrejurări, foarte adevărat! Se zguduiau munţii cu noi! El dă plicul cu care a venit. Avea 5 sigilii pe el. I-l dăm domnului colonel. Îl semnează cu ora şi minutul (primirii, n.n.). Îi înmînăm (confirmarea de primire, n.n.) pentru a se duce înapoi, dar el începe a plînge. Eu îi spun, păcat măi Gială de mustăţile tale mari şi stufoase! Asta-i muzica românului! La joc de-acum! A plecat repede.

Noi, cei ce stam la gura tunelului, ne-am cinstit cu rachiu, mîncăm şi conserve, bem şi vinul din bidoane şi intrăm la colonel. Îl întrebăm: – Domnule colonel, ce facem? Cît mai stăm? Cred că aţi primit ordin acum! El ne spune să mai avem răbdare. Dar nu mai aveam. Aprindem cîte o ţigară şi ieşim pe linia de tranşee a infanteriei. Colonelul trimite după noi. Venim şi ne spune să nu ne depărtăm de post şi la adăpostul trăsurii cu două roate de telefoane, cei şase ostaşi să înhame căluşei, iar bobinele să fie puse în ea.

În timpul acela (10/23 iulie, n.n.), ora 10 seara[1], infanteriştii din Regimentul 24 Tecuci, 11 Siret au ieşit la atac. Tăiaseră sîrmele ghimpate ale nemţilor şi voiau a înainta. Cereau insistent a se trage cu artileria. Colonelul ţipa de groază. Pe plicul primit i se comunica ieşirea infanteriei la atac la ora 2 noaptea, iar mai înainte, de la 12 la 2, să tragă artileria, să cureţe terenul. – Cu Dumnezeu înainte, domnule colonel, dă-i drumul acum!  Atunci ordonă să tragă toată artileria, toate obuzierele, toate mortierele de cîmp şi de cetate şi orice fel de piese (tunuri, n.n.). Cînd au început toate 286 guri de tun şi obuziere, afară de artileria rusă, 5 Regimente de diferite calibre, a fost un infern îngrozitor, o mare de flăcări. Pădurea, la nemţi, ardea. Copaci întregi se prăbuşeau şi ardeau. Tranşeele se astupau. Mîini, picioare, maţe, corpuri sfîrtecate şi mutilate ardeau. Era un miros de corpuri, ce se topeau de focul ce se încinsese pe poziţiile lor. Artileria noastră, după 10 minute, mărea distanţa (de tragere, n.n.). După jumătate de ceas, artileria nemţească încetează de a mai trage.

12 iulie (12/25 iulie n.n.) 1917[2]. Frontul Mărăşti.

Toate regimentele au cucerit poziţiile nemţilor pînă la ora 3 noaptea, (noaptea de 23 spre 24 iulie, n.n.) numai (cu excepţia n.n.) cota 711 lîngă poiana Încărcătoarea. Nemţii au avut trei găuri de tunele şi acestea mai răspundeau cu mitralierele lor. Făcuseră multe victime dintre-ai noştri. Nu puteau să-i ocupe. Atunci, observatoarele ne comunică şi concentrăm toate gurile de tun la (pe, n.n.) cota 711-712 şi în alte direcţii. Îi ocupă, făcînd 1700 de prizonieri, la ora 4 dimineaţa.[3] Mărăştii au fost ocupaţi de 22 Infanterie Tîrgovişte, 3 Olt şi alte regimente.

La ora 5 dimineaţa (11/24 iulie, n.n.), am părăsit poziţia noastră. Am luat carabina în spate, sacul de merinde cu cartuşe şi aparatul meu la mînă. Restul de bagaje, manta, pătură şi altele, ca şi ale colonelului, s-au pus la căruţa de telefoane. Haide acum, domnule colonel, cu Dumnezeu înainte! Nu mergem decît cam 600 metri şi, la o cotitură, auzim o pîrîială de arme în apropiere. Ce-i asta? Frontul era la o depărtare mai mare de 3 km şi aici auzim focuri de arme? Codrul era acum în toiul lui, frunza mare şi umbra deasă. Colonelul era între noi. Eu şi cu încă unul îi zicem: – Staţi pe loc, să vedem, ce este? Iau carabina nemţească la mînă şi înaintez în direcţia unde s-a auzit detunătură de arme. Ce-mi văd ochii? Peste 1000 de prizonieri nemţi escortaţi de 100 de soldaţi de-ai noştri şi un plutonier, aducîndu-i înspre Divizie, spre Pralea-Căiuţi. Un maior de infanterie nebun, fugit dintre soldaţii lui, oprise convoiul şi-i dăduse ordin plutonierului şi soldaţilor români să-i împuşte pe prizonieri. Trăseseră deja o salvă. Cînd să tragă a doua salvă, în cei rămaşi, eu strig la colonelul nostru, care era cam la 20 de paşi   în urmă. Acesta, pune nişte paşi, şi strigă: – Nu trageţi! N-au tras, iar maiorul a început a fugi prin pădure. Strigă colonelul la el: – Stai maior! Stai maior! N-a stat. Atunci ne dă ordin la 4 inşi: – Strigaţi la el să stea. Dacă nu stă, trageţi în el! Am strigat de trei ori şi am tras în el, printre copaci, cum fugea şi l-am pus jos, mort! Cu nemţii, colonelul a vorbit nemţeşte. Ei tremurau, sărmanii, de frică. I-a dat ordin plutonierului ca, cei vii să le facă groapă comună celor morţi, să-i îngroape, iar pe cei rămaşi în viaţă să-i ducă la Divizie, să le dea de mîncare şi tutun, că nu mai mîncaseră de două zile.

Noi am mers înainte. Dăm în valea Mărăştilor de-a coasta, pe lîngă drum, unde  au fost tranşeele nemţilor numai cadavre şi fel de fel  bucăţi de fiinţe omeneşti. Tranşee nu mai erau, cu tot blindajul lor. Ajungem sus, pe creastă, unde a fost comuna. Şi aici găuri de obuze şi a doua linie a lor cu pămîntul răvăşit amestecat cu cadavre nemţeşti. Stăm puţin, să vină trăsura cu telefoane, care se deplasase cam greu la deal şi drumul de-a creasta şerpuit. Aveam nevoie să vină, fiindcă telefoniştii întindeau sîrmele, să nu pierdem contactul cu Divizia.

În comuna Mărăşti şi satul Cîmpuri.

În acest puţin timp de aşteptare, ora 6 şi jumătate dimineaţa, văd că urcă pe coasta şerpuită a Mărăştilor, patru tancuri ruseşti cu mitraliere pe ele şi cu cîte două tunuri[4].  Nişte matahale mari cu o cupolă la ele, parcă erau turle de biserică, deabia urcau la deal. Atunci am văzut noi, românii, pentru prima dată (tancuri, n.n.). Urcă sus, trec pe lîngă noi. Unul scoate capul din turelă, salută şi o ia înainte pe şosea, cu steagul secera şi ciocanul fîlfîind. Dădeau la o parte, ca pe nişte mingi, tot ce găseau în calea lor, căci şoseaua era barată de sute de chesoane, căruţe diferite, care de baterii şi altele. Nemţii căutaseră să fugă, dar au fost surprinşi de ai noştri şi făcuţi prizonieri sau împuşcaţi. Alţii erau fugiţi, rătăciţi de groază prin pădurile coastelor de munte crezînd că vor scăpa. Dar s-au înşelat că a doua linie de susţinere, coloane şi batalioane de infanterie şi alte unităţi au împînzit peste tot, pe întreaga spărtură făcută de noi pe front.

Cît am stat noi în aşteptare, vin patru ţărani din sat cu sarcini de fîn în spate. Noi întrebăm, ce căutaţi aici, cînd nu-i nimic în fosta comună? Nu a rămas nici o casă din satul Mărăşti decît doi pereţi la două foste case. Ei ne spun că au bordeie sub muntele din partea stîngă şi, din cauză că pădurea a luat foc din cauza multor obuze trase de ai noştri, ei au dus vitele, ce au mai rămas neluate de nemţi, în partea cealaltă, în dreapta fostei comune, înfundîndu-le în văioagele din munţi. Ne mai spun că, în partea stîngă e o mulţime de regimente de artilerie germană, care nu se ştie ce fac, că de astă noapte, ei nu au mai tras.

Îi întreb pe aceştia, dacă moş Gh. Şerbu mai trăieşte. Unul îmi spune: – Eu sînt feciorul lui. A murit de acum doi ani. Trăieşte numai mama. Dau mîna cu el şi-i spun: – Eu sînt văr bun cu tine. Cum de nu eşti ostaş? Îmi spune: – Uite piciorul stîng! L-am avut rupt de cînd am fost mic şi nu m-au luat militar.

Ne-a sosit trăsura cu telefoane şi firele întinse. Facem legătura. Colonelul comunică Diviziei totul în scurte cuvinte. Cere artilerie. Ai noştri înaintaseră peste 15 km, dar nu se auzeau decît împuşcături de infanterie. De artilerie, nimic! Ştiam că obuzierele regimentului nostru şi ale altor regimente nu se pot scoate uşor de pe poziţie şi din blindajul lor. Chiar dacă ar fi putut fi scoase, nu aveau cu ce le trage. Caii muriseră, mai înainte, de foame şi de rîie. Vai de mama lor! Vreo cîţiva, rămaşi, păşteau nestingheriţi prin desişul codrilor, în voia soartei, nemaifiind buni de nimic.

 

Capturarea obuzierelor a 5 regimente nemţeşti.

După comunicarea colonelului cu Divizia, o luăm înainte pe partea stîngă, pe lîngă liziera pădurii tăiată de nemţi. Mergem cam trei km, eu şi încă doi cu mine, uitîndu-ne în dreapta şi stînga noastră. Iată, într-un desiş de fagi, o mică poiană. Acolo, nişte cai nemţeşti păşteau. Mai în fund, un grup de 30-40 de nemţi stăteau grămadă şi fumau din lulele. Stăm pe loc să vină colonelul cu ceilalţi opt. Îi arătăm. Vede şi el. Ne spune: – Duceţi-vă la ei, vedeţi ce fac, însă cînd înaintaţi spre ei, înaintaţi din copac în copac, aceştia să vă fie scut. Ne apropiem de ei cam 100 de metri. Ei se uită la noi, noi la ei. Eram puţini pentru numărul lor mare. Ne întoarcem şi raportăm colonelului. Acesta cere să vină o grupă de infanterişti. Aceştia sosesc toţi cu armele la mînă. Intercalaţi cu noi, pornim toţi prin pădure. Cînd ajungem cam la zece paşi de ei, doi colonei de-ai lor îşi trag gloanţe de revolver în cap. Domnul colonel Costescu iese repede dintre noi şi strigă la ei pe nemţeşte: – Halt! Ce faceţi? Le spune pe germană, mîinile sus, nici o mişcare. Ne comandă nouă. – Ieşiţi patru şi îi dezarmaţi! Fiecare îşi zvîrlea centura, cu revolverele şi pumnalele lor, jos. Îi strîngem grămadă pe toţi. (…) Noi am plecat înainte. Ajungem în comuna Cîmpuri. Oamenii veneau înapoi la casele lor, de prin desişul copacilor din munţi. Cu veselie şi bucurie ne primeau, deşi erau şi ei destul de surmenaţi. (…)

 

La cotitura şoselei din Cîmpuri spre Soveja.

Mergînd tot înainte, am ajuns, în mijlocul satului Cîmpuri, la o cotitură a şoselei. Apar rapid deasupra noastră vreo 10 aeroplane, care lăsau bombe una după alta. Colonelul deabia a dat ordin bateriilor, ce veneau în urma noastră cam la 200 de metri, să tragă în ele. Abia terminase de comunicat şi, hop, două bombe lîngă noi. Dar noi ne-am trîntit în şanţul şoselei, partea dreaptă. Avioanele lăsaseră bombe în stînga şoselei, omorîseră vreo doi ostaşi de la trăsurile de subzistenţă a infanteriei şi cîţiva cai.  Colonelul voia să fugă în altă direcţie. Noi îl strigăm, punem mîna pe el şi-l tragem în gropile proaspăt făcute de bombe. Ne trîntim jos. Alături de noi, un soldat infanterist clipea din ochi, fluierul piciorului cu genunchi cu tot era sfîşiat, ieşise măduva de pe os. A oftat o dată şi a murit. Obuzierele noastre trag intens în avioane. Cad schije din aer. Nu ştii ce să mai faci, n-ai cum să te mai aperi.

Depărtîndu-se avioanele, obuzierele au încetat. Şoseaua era barată de trăsuri şi chesoane băgate cu cai cu tot, una în alta. O luăm tot înainte. La ora 2 după masă intrăm în comuna Soveja. Aceasta era o comună mare. Aici au avut nemţii comandamentele lor, centrala lor de telefoane, cu sute de sîrme şi bine aranjată. Sîrme subţiri  cu izolaţii speciale pe ele, cînd vorbeai, să fi fost cît de surd, îţi spărgea timpanul dacă ai fi ţipat. Şi de acestea am găsit un depozit întreg, ca şi telefoane şi receptoare cu centrale portative. (…)Nemţii atacă flancul stîng, direcţia mînăstirea Caşin! Se dau lupte înverşunate! (…)

 

Atacul de la mînăstirea Caşin.

Nemţii fiind respinşi, iar linia I-a, făcută pe flanc, cucerită, se retrag în a doua linie. Primesc noi trupe între care şi infanterie ungurească, cam două divizii şi artilerie şi alte unităţi de-ale lor. Atacă iarăşi! Foc viu ucigător şi rapid! Ai noştri luaseră toate regimentele nemţeşti de obuziere. Se aşează pe poziţii şi încep să tragă. Apreciază ai noştri distanţa şi trag, fără întrerupere, trei ore, mărind derivele din ce în ce. Infanteria noastră iese la atac, nu întîmpină nimic în cale decît cadavre sfîrtecate şi răniţi grav. (…)

Aveam opt zile de atacuri continue, zi şi noapte[5]. Om să fii, poţi să rezişti? La 20 iulie (20 iulie/3 august, n.n.), vine Divizia a 7-a[6]. Le dăm poziţiile noastre în primire.

 

 

 

[1] Pe direcţia principală de ofensivă, situată între Mărăşti şi Încărcătoarea, acţiunea a început la ora 4. Aflat la un observator generalul Averescu descrie astfel atacul: „Exploziunile proiectilelor noastre acopereau întregul sector de atac, de la inclusiv Mărăşti la Încărcătoarea. Spectacol măreţ, peste măsură de emoţionant. Încetul cu încetul se luminează de zi şi ochiul poate distinge numai cu binoclul şi cu mare greutate, coloanele noastre. Încep a se auzi armele infanteriei, apoi mitralierele şi în fine grenadele; s-a ajuns deci corp la corp. Din toate părţile rapoartele sînt favorabile; soldaţii noştri pătrund în poziţia inamicului şi încep curăţirea şanţurilor. De altfel, pe unele puncte, se pot vedea distinct oamenii noştri alergînd în lungul şanţurilor şi asvîrlind grenade în ele. La ora 8, întreaga linie este a noastră! Duşmanul se retrage mai cu seamă la centru. (…) Mai îngrijorătoare este vestea că Regimentul 11 (Siret, n.n.), care pătrunsese în prima linie la Încărcătoarea, a fost respins de un contraatac şi toate încercările de a pătrunde iarăşi în poziţia duşmanului au rămas fără nici un rezultat. Am dat ordin Diviziei a 6-a (general Arghirescu) să înceteze ofensiva şi să se mărginească, în acel punct, la o acţiune vie de fixare. Diviziei 1 (general Stratilescu) i-am ordonat să trimită Regimentul 17 în ajutorul Diviziei a 6-a, îndreptîndu-se de la Sud spre Nord, pe dealul Mărăşti, pentru a lua Încărcătoarea prin întoarcere. Am dispus în acelaşi timp a se bombarda Încărcătoarea cu toată artileria grea, care este la distanţa necesară. Acţiunea infanteriei va trebui să înceapă mîine dimineaţă, după o scurtă bombardare de artilerie”. Alex Averescu, op cit pp 173, 174. După prima zi de ofensivă, Armata a 2-a ajunsese cu frontul pe Şuşiţa. Aripa dreaptă rămăsese în urmă, pe dealul Încărcătoarea.

[2] De la postul de comandă al Armatei a II-a (în Bîlca), generalul Averescu merge la Alba. „Am trecut apoi spre Mărăşti, străbătînd cîmpul de luptă. Un adevărat labirint de şanţuri şi reţele de sîrmă duşmane. Nici nu-mi vine a crede că o aşa formidabil întărită poziţie a putut fi părăsită de duşman. Cadavrele voinicilor noştri soldaţi, alături  în unele părţi cu cadavre duşmane, prin şanţuri, prin reţele! Ce privelişte”. Ibidem, p. 176

[3] La Încărcătoarea, nici nu a mai fost nevoie de atac; simpla ameninţare cu întoarcerea (apărării germane de către nn) Regimentului 17 pe la Sud, a făcut pe duşman să se retragă chiar în cursul nopţii. Alex Averescu, op. cit p 475

[4]  Pentru ofensivă, la dispoziţia Armatei a II-a fuseseră puse  două divizioane ruseşti de tunuri . C. Kiriţescu, op cit II, p 460. E posibil ca tancurile să fi aparţinut acestor divizioane de tunuri  întrucît, pe atunci, în nici o armată din lume, nu existau unităţi speciale de tancuri.

[5] După prima zi de ofensivă (11/24 iulie 1917) Armata a 2-a a atins linia Şuşiţei. „Am oprit de aseară trupele pe linia Şuşiţa, cu ordin de a duce artileria de cîmp înainte şi de a o instala pînă la ora 1 pe terenul cucerit. Ordin pentru reluarea acţiunei se va da la timp.  Pe 12/25 iulie la ora 4 p.m. Averescu ordonă reluarea ofensivei. Seara primesc ordinul de la Marele Cartier General, că se suspendă operaţiunea ofensivei din cauză că trupele ruse din Bucovina au făcut defecţiuni. Am dat ordin ca mişcarea să se continue neîntrerupt pînă la Putna”. Alex Averescu, op cit, pp. 175, 177. C. Kiriţescu, op cit., II, pp 474-481

[6] Divizia a 7-a fusese luată Armatei a II-a şi trimisă pe frontul de la Mărăşeşti. Acum a fost redată Armatei a II-a, dar nu a luat locul Diviziei a 6-a, ci trimisă împreună cu aceasta pe frontul deţinut la aripa dreaptă a Armatei a II-a de ruşi, care manifestau tendinţe defetiste. C Kiriţescu, op cit., II, p 594

Revista indexata EBSCO