Sep 1, 2017

Posted by in MOZAIC

Constantin BOSTAN – Neculai Stoleriu, apostolul jertfelnic (II)

 

Mărturisind lui C. Meissner că, înainte de a veni la Baia, chiar avusese în gînd să se devoteze „cu totul mişcării învăţătoreşti, aşezînd pe-adevărate temelii şi revista dăscălească”, încît aceasta să devină „adevărata expresie a gîndirii şi simţirii întregului corp [învăţătoresc], educîndu-l şi ajutîndu-l din toate privinţile în împlinirea menirii lui”, N. Stoleriu îi sugera (20 martie 1905): „Toate aceste năzuinţi curate, luate sub aripa D[omniei]-Voastre şi întărite prin cunoştinţile şi autoritatea de care vă bucuraţi în ţară, cred că ar fi o operă de merit. Mai ales acum, cînd e atîta buimăceală şi rătăcire în mişcările culturale, o revistă în care să se dezbată totul cu seriozitate atît de [către] oamenii cu teoria, cît şi de [către] cei cu practica, ar fi de-un nepreţuit folos şi-ar ajuta şi pe cei mari şi pe cei mici”.

De altfel, nici Asociaţia Învăţătorilor şi Învăţătoarelor din România (întemeiată în vara lui 1902) „nu se simţea prea bine”, astfel că lui Stoleriu, care se implicase cu devotament şi rigoare în statut, proiecte şi contabilitate, i se oferise preşedinţia, precum şi libertatea de a-şi alege colaboratorii!… Ştiindu-şi însă bine fragilitatea sănătăţii şi sama poverilor la care era înhămat, destoinicul învăţător, gîndind şi la cerinţele de reprezentativitate ale funcţiei, a încercat să-l persuadeze pe-acelaşi temeinic pedagog şi ctitor de învăţămînt românesc: „În caz de v-aţi prinde să vă puneţi în fruntea mişcării de rîdicare şi înfrăţire a învăţătorilor, ar fi de pus la cale cum e de procedat ca să ajungem a întrupa aievea planul şi idealul”.

Răspunsul magistrului junimist, care cunoştea şi mai bine acea „buimăceală şi rătăcire” ce învăluia organismele ţării, a fost desigur unul pragmatic proteguitor (în stilul: „mai stăm, mai chibzuim, încă nu e momentul”), de îndată ce, în prag de Sfinte Paşti, discipolul se spovedeşte (17 aprilie 1905): „Sfatul ce-mi daţi despre revistă e părintesc şi cuprinde adevărul dureros, dar eu, dacă am văzut trebuitoare o persoană cu autoritate în fruntea unei asemenea mişcări, a fost că m-am încredinţat de nedestoinicia învăţătorilor de a face ei singuri ceva. O treabă bună greu se face şi învăţătorii nici n-au de unde, dar nici nu-s deprinşi a se jertfi pentru ceva ales. Turmei îi trebuie păstor… Aşa fiind, are să trebuiască să-mi strîng gîndurile acasă şi să fac ce-oi putea în cercul meu… Dar iarăşi, cînd mă gîndesc la o mişcare ce-ar înviora tot corpul învăţătoresc, mă scociorăşte la inimă”. Apoi, tot el lua aminte: „Aşa şi eu îmi pusesem multă nădejde în D-l Gorovei, că va tămădui [ca prefect de Suceava] cîteva rele a şcolii de aice şi văd că n-a făcut măcar cît ceilalţi. Politica schimbă oamenii”! [1]

Şi această deziluzie, şi „lecţia” lui Meissner au fost uitate curînd – năvalnica sa inimă îl „scociora” din nou:

 

Scumpul nostru nănaş,

[…] La Constantin şi Ileana [21 mai] am fost la Bacău, cînd cu Congresul băncilor populare – de unde v-am şi trimis telegrama de felicitare. Acolo am dat în mîna D-lui Ministru [Spiru Haret] un memoriu referitor la organizarea şcoalelor primare, al cărui coprins cred că-l veţi cunoaşte dintr-o revistă Şcoala de la Bacău şi care va apărea tot acolo [şi] în broşură, completat cu o a II[-a] parte, privitor la croirea unei vieţi a învăţătorului, proprie îndeplinirii adevăratei lui meniri. Nu ştiu ce veţi zice şi aş dori foarte mult să vă ştiu cuvîntul. – Ca urmare a acestui memoriu, fără să mă gîndesc, mă văd pus într-o comisiune de anchetă a organizării învăţămîntului primar, ce va începe prima conferinţă la 27 iunie. Mi-au şi venit biletele de drum.

Ce-a fi, voi vedea, dar îmi pare straşnic de rău că nu văd oameni mai cu greutate în principii, oameni care să deie toată nădejdea unei lucrări de samă. Şi, s-o ia naiba de politică, dar se cădea să fiţi D-voastră inima acestei comisiuni! […]

Am sfîrşit un an de dăscălie în Baia şi suntem mulţămiţi că s-au pus trebile tare binişor pe cale, iar toţi aceştia din sat şi din împrejurimi nu pot spune decît vorbe de bine. […] Respectuoase salutări de la fina D-voastre şi de la finul

Neculai Stoleriu.

Baia, 25 iunie 1905.

 

Da, realităţile îl puneau ades pe gînduri, dar entuziasmul îi revenea îndată, alimentîndu-i şi mai abitir tenacitatea, confirmînd justeţea celor care l-au perceput şi l-au evocat prin ani ca „om al faptelor”, ca „om al pildei”, ca „om predestinat să fie învăţător”: „Îndoiala ce-o aveţi despre isprava comisiunei e întemeiată, p[entru] că nu prea cuprinde oameni de fond. Totuşi e un mare pas înainte pentru că pentru întîia oară s-a pornit la o anchetare a faptelor reale, pentru prima oară s-a întrebat şi dascălii înainte de alcătuirea unei reforme şi li s-a dat voie să spuie tot ce au pe suflet, pentru prima oară se ţinteşte a face o lege răsărită din însăşi nevoia şi lumea faptelor” (27 iulie 1905).

Neavînd la îndemînă şi scrisorile de răspuns ale ilustrului destinatar, să-i urmărim din alte surse aprecierile şi bătăile de mulţămire ale inimii, la gîndul că a crescut şi a format asemenea vlăstare, de mare trebuinţă nu doar şcolii, ci însăşi ţării: „Ţin să-mi mărturisesc întreaga admiraţie pentru minunata pereche de oameni, Neculai şi Maria Stoleriu. Prin rodnica lor activitate între pereţii şcoalei […], prin scrierile lor de reală valoare educativă, prin talentul lor organizator, prin varietatea institutelor de ei create: casă de sfat, bancă populară, cooperativă de consum, bibliotecă, grădină şcolară, teatru sătesc, prin toate acestea [putem adăuga: Cercul „Deşteptarea Sătenilor”, societatea corală, obştea de arendare, societatea antialcoolică „de cumpătare”, cooperativa de dogărie], precum şi prin viaţa lor pilduitoare, dragostea de aproape, bunătatea şi modestia lor exemplară, amîndoi şi-au cîştigat şi iubirea copiilor şi încrederea autorităţilor şcolare”[2].

 

După ce prin însăşi descrierea lui Neculai Stoleriu am cunoscut (vezi partea I) dezolantul tablou social-economic şi demografic al aşezării Baia din anul instalării sale în post (1904), pare foarte greu de crezut – mai degrabă incredibil – ca un învăţător, fie el şi „apostol”, să poată determina atîtea schimbări în bine, la nivelul unei aşezări cu atîtea suflete şi feluri de viaţă sau – vorba ceea – „cu atîtea bordeie şi obiceie”… Dar, fiindcă am urmărit cu insistenţă gîndurile acestui om a-toate-pilduitor, să nu ezităm a „focusa”, întru mai buna şi pitoreasca noastră înţelegere, pe una din isprăvile sale de început de veac XX:

„O instituţie pe care Stoleriu a folosit-o pentru ridicarea culturală şi morală a satului a fost şi Casa de Sfat, pe care a înfiinţat-o imediat după venirea lui în Baia, după modelul cabinetelor de lectură din Transilvania şi Bucovina [făcuse în vara lui 1903, în perioada detaşării la Orfelinatul Agricol „Ferdinand”, o vizită de documentare peste Carpaţi]. A fost cea dintîi în judeţul Baia şi printre cele dintîi – dacă nu chiar cea dintîi – din vechiul regat. Stoleriu a întocmit cel dintîi şi Statutele Caselor de Sfat.

«La biserică – zicea el – nu se poate, căci e locaş de închinare; şcoala e un locaş de învăţătură şi prea serios pentru adunări care pot avea şi un caracter hazliu, glumeţ, ce nu se potriveşte cu sfinţenia bisericii şi a şcolii; iar crîşma e o nenorocire, căci e locaşul tuturor răutăţilor şi chiar a crimei. Trebuie dar creat pentru sat un local propriu de adunări şi sfat pentru bătrîni şi de petreceri pentru tineret – însă fără băuturi alcoolice».

Şi l-a creat. Şi iată cum: pînă la ridicarea unui local propriu (pe care n-a trăit să-l vadă realizat), a închiriat o casă mare, fostă prăvălie, chiar peste drum de şcoală. Casa avea două camere, despărţite printr-o tindă. Camera mare servea pentru adunări şi era înzestrată cu bănci comode, mese pe care găseai ziare şi reviste, scaune, lămpi mari, dulapuri pentru bibliotecă, iar pe păreţi – icoane şi tablouri. În camera mică era instalată o cofetărie şi o regie [magazin de mărunţişuri], din venitul cărora se întreţinea casa de sfat şi se plătea omul de serviciu.

Lumea frecventa cu drag această casă, căci aici, pe lîngă un ceai, o cafea, un pahar de must, limonadă sau bragă, bomboane, produse ale R.M.S. [Regia Monopolurilor Statului], găsea ziare şi reviste, găsea veşti, mai cu seamă găsea şedinţele sau mai bine zis şezătorile culturale, pe care Stoleriu ştia să le organizeze atît de minunat.

Iată cum se desfăşura o seară sau o şezătoare, la care am luat parte întîia oară în iarna lui 1911…

Casa, curată şi bine aerisită, era destul de luminată şi încălzită. Lume multă şi de toate vîrstele; tineretul însă predomina. Fetele, mai retrase, ruşinoase şi cu capul plecat, coseau, împleteau sau torceau, vorbind în şoaptă. Flăcăii, nici ei nu stăteau degeaba, căci unii împleteau coşuri de papură, frînghii, mănuşi, pălării de paie etc., ascultau veştile, istorisirile, glumele şi taclalele gospodarilor, care erau răspîndiţi în grupe pe la mese.

Intrarea în şedinţă s-a făcut pe nesimţite, prin comentarea evenimentelor citite în ziare. Subiectul sortit să fie dezbătut în acea seară era jocurile de noroc.

La un moment potrivit, Stoleriu pune pe un elev cu dar la cetit să cetească acea anecdotă de Speranţă[3], în care e vorba de un ţigan care fură o iapă; însă cînd e prins, el de dezvinovăţeşte că nu el a furat iapa, ci… iapa l-ar fi furat pe dînsul. Rîs şi comentarii […] – D-apoi cu ghiocul şi cu datu-n cărţi, cîte pungăşii nu fac ţiganii? – Doamne, mare pacoste îs şi cărţile acestea [de joc], adaogă Stoleriu, care urmărea un gînd. – Da, domnule învăţător! Aveţi mare dreptate, căci averi mari, moşii şi acareturi s-au pierdut în cărţi. Iaca, de pildă în Folticeni […] – D-apoi, cu „uite popa, nu e popa”! – sare unul dintr-un colţ. […] Păţaniile petrecute în sat şi unele povestite de însăşi păgubaşii au fost cea mai convingătoare predică contra jocurilor de noroc”[4].

Stăruitoarea sa preocupare pentru luminarea sătenilor, ca premisă esenţială a posibilei emancipări social-economice a acestora şi a satului românesc, este evidentă şi în numeroasele-i contribuţii publicistice, precum aceste rînduri din „Cuvînt de Doamne-ajută”, articolul-program al gazetei în 8 pagini Vestitorul satelor. Foaie scoasă de 2 ori pe lună de Cercul „Deşteptarea Sătenilor”, Folticeni, nr. 1 din 1 ian. 1912:

„A venit vremea ca şi sătenii noştri să afle veşti nu numai din satul lor ori satele de primprejur, ci şi din toată ţara, de la fraţii noştri înstrăinaţi şi chiar veşti de pretutindeni. Aşa vor şti şi ei ce se petrece în lumea asta şi nu vor trăi de tot întunecaţi. Din multe întîmplări vor scoate învăţătură. Viaţa aceasta a noastră e ca o clipă, azi este, mîne nu-i, şi-i pacat s-o petrecem în întuneric. Nacazurile şi greutăţile nu ne iartă [lasă] să umblăm şi să vedem lumea asta cu toate frumuseţile şi minunăţiile ei.

Mulţi oameni trăiesc ca nişte buruiene. Habar n-au ce-i pe lume. Ei cred că dincolo de dealurile din zare se mîntuie pămîntul.

Foaia aceasta va aduce nu numai veşti, ci va da de înţeles la multe lucruri din lume şi cine va citi în[tr]una cu luare aminte, va culege şi învăţătură cu care îşi va întări cugetul, încălzi inima şi îmbogăţi mintea. Iar apoi, nici nu se poate ca să nu pornească şi pe calea faptei bune şi înţelepte”.

Dar, ca şi în cazul atîtor alte împrejurări şi destine, „timpul nu a mai avut răbdare”. Cel care mărturisea: „în sufletul meu stă gîndul că trebuie să dau preţ vieţii acesteia, ca să nu trăiesc degeaba” (27 iunie 1914, către C. Meissner), cel care scria de pe front: „Sunt totuşi fericit, sunt mîndru că voi pune o cît de neînsemnată  piatră şi la edificiul României Mari”, adăugând: „Şi dacă în vîrtejul luptelor îmi va fi sortit – cum am presentimentul – să plec dincolo, […] voi fi acolo cu atît mai fericit, mai mîndru de partea ce am luat şi eu la realizarea visului de veac al Neamului” (sept. 1916, către Ioan Mitru, alt important profesor şi director al Şcolii Normale), ei bine, tocmai el va cădea răpus de un glonţ perfid, ce l-a nimerit în cap, într-unul din primele asalturi de la Pietrele Roşii, în Munţii Călimani.

Şi cum nedreapta tragedie s-a dorit perfectă, încrîncenarea luptelor şi-a salvelor de artilerie ce au urmat cîteva zile-n şir a făcut ca trupul jertfelnicului apostol să nu mai poată fi aflat vreodată…

 

 

[1] Magistrat, avocat şi mai cu seamă reputat folclorist, Artur Gorovei (1864-1951) nu a reuşit să aibă şi o carieră politică pe potriva  personalităţii sale culturale. Ca editor şi director al celei mai longevive reviste române de folclor (Şezătoarea, 1892-1931) a fost însă apropiat tuturor învăţătorilor culegători de folclor, îndeosebi din judeţele Neamţ şi Suceava.

[2] Din scrisoarea-mesaj trimisă la 26 august 1937, din Iaşi, celor 8.000 de participanţi la ceremonia dezvelirii în Baia, la 29 august, a Monumentului Învăţătorului Erou Neculai Stoleriu.

[3] Theodor Speranţia (1856-1929), n. Theodor Nădejde. – scriitor, folclorist, academician.

[4] Cf. Petru Gheorgheasa, Casa de Sfat, în : Omagiu lui N. Stoleriu, Bucureşti, Şcoala Poporului, s.a., pp.34-35.

Revista indexata EBSCO