Sep 1, 2017

Posted by in MOZAIC

Daniela ZECA – Marele absent

 

Textul acesta e cu siguranţă ireal. E tot ce îmi vine să spun şi tot ce mă pricep, înaintea perplexităţii înfrigurate care mă confiscă de îndată ce îmi impun să mă obişnuiesc cu adevărul că AUGUSTIN BUZURA e liber în sfîrşit şi izbăvit de chingile tuturor chinurilor care l-au istovit atîtea zile în şir, înainte să-şi treacă vămile.

L-am văzut depăşind atîtea situaţii-limită în ultimii optsprezece ani, cît i-am fost prin preajmă, încît începusem să cred, în mod nefiresc şi naiv, că el nu va muri niciodată.

În 1990, ca tînără absolventă de Litere, ajunsă profesor de literatură română la un liceu bucureştean, l-am predat în materia de clasa a XII, chiar cu „Feţele tăcerii”, romanul care îmi plăcea cel mai mult. Mai tîrziu, de-a lungul anilor următori, am vorbit despre opera lui la televiziune şi la radio, fără să îmi treacă vreodată prin cap că, la un moment dat, voi deveni eu însămi o Buzura de adopţie.

În fapt, dacă ar trebui să spunem lucrurilor pe nume, examenul meu cel mai important a fost nu opera sa, ci provocarea de a interioriza mitul, de a-l trece pe scriitor în registru familiar şi de a mă socoti dintre ai Lui şi „de-a casei.”

Însă cei care l-au cunoscut îndeaproape ştiu că Augustin Buzura era un introvertit de un fel aparte, nu avea neglijenţe, complicităţi, nici exuberanţe. L-am suspectat totdeauna de o tristeţe nativă, de specie rară, ţinută în lesă şi filtrată, obligată în cele din urmă să devină o olimpiană seninătate pe care, de-a lungul vieţii, am mai recunoscut-o doar pe chipurile marilor duhovnici sau al providenţialilor – scriitori sau filosofi – care izbutesc să devină prilejuitori pentru destinele celorlalţi.

Dacă ar fi să ţin cuvintele strict în registru confesiv, deşi autorul „Vocilor nopţii” nu are nevoie nici măcar de atît – Augustin Buzura rămîne marele absent al carierei mele de jurnalist. Din 1999, după ce am devenit nora familiei, ne-am reţinut şi ne-am jenat totdeauna să realizăm împreună un interviu sau un documentar memorabil, aşa cum îmi place să cred că am reuşit să fac cu alte cîteva nume mari ale României.

Lucrurile se compensează însă în ordine profund umană, a interiorităţii mele, unde vibrează, bezmetice încă, amintiri de nepreţuit, care, în timp, se vor filtra. Aici, acum, nu sînt în stare să adaug decît că era un om fundamental bun, poate singurul a cărui generozitate a rămas integrală şi nu s-a dezis vreodată în ochii mei. Un frenetic dezlănţuit doar în scris şi în singurătatea nopţilor de suferinţă, un spirit care nu negocia principii şi care nu cunoştea ura.

L-am întrebat, ţin minte, odată, într-un moment al meu de descumpănire ce crede că ar putea ţine răul lumii pe loc şi mi-a răspuns: „inteligenţa dublată de bunătate…”

Nu am cum să umplu sub niciun chip tăcerile atît de adînci pe care care le-am lăsat să treacă, în timpul cînd i-am fost alături. Cu un an înaintea dispariţiei, cînd era deja orb şi obosea tot mai uşor, am reuşit să îl conving să rămînă din cînd în cînd cu fiul său, Mihai Adrian Buzura, în faţa camerei de filmat şi să povestească. Doar aşa s-au păstrat scurte secvenţe inedite dintr-o serie de destăinuiri care ar fi putut fi mai lungă, dacă glasuri din cer nu l-ar fi chemat atît de ademenitor.

Am transcris mai jos, în exclusivitate, respectînd întocmai fluxul rememorării şi al vorbirii, o confesiune din vremea anilor săi de studenţie de la Cluj.

Cu o ultimă şi îndurerată reverenţă,

Daniela Zeca Buzura

 

            Era o perioadă foarte ciudată, Blaga era interzis. Noi îl cunoşteam pentru că, pe vremea aceea, lucra la Biblioteca Universitară din Cluj şi bea cafeaua la o cofetărie, noi îi ziceam „La Croco”, şi, evident, mergeam să-l vedem. Am mers de mai multe ori la el acasă cu un grup de prieteni, dar n-aş spune că am vorbit vreodată, pentru că el se uita la noi, noi la el şi lua pe unul dintre noi să-l trimită să plătească diverse impozite sau diverse taxe, cam atîta. Nu ştiu, ne uitam aşa la el aşa, ca la un monument. Pe atunci culegeam poeziile apărute prin ziare şi adunam poezii de Blaga, în diverse caiete, le scriam cu mîna, că n-aveam maşini de scris şi astea circulau de la unul la altul pe vremea aceea. Şi nu numai poezie de Blaga, erau şi de Arghezi, mai ales Blestemele, aşa, şi erau poeţii americani, Whitman – care abia atunci apăruse şi copiam cu mîna poeziile şi făceam volume care circulau de la unul la altul, aşa am scris cred că… cel puţin un caiet copiat cu mîna din poezia lui Blaga. Şi, dacă ţin bine minte, erau cugetările lui, pe care le adunam de pe unde le găseam. Îl urmăream şi pe Agîrbiceanu care…, era cu sutana lui de popă, şi avea o ceremonie… şi pe stradă, şi în redacţie la Tribuna, mai tîrziu, erau ţigările: tăia ţigara în două, o punea într-un portţigaret şi iar, tăia şi iar fuma… asta ne distra cînd vedeam aşa toată ceremonia fumatului la Agîrbiceanu. Da! Cu Blaga, umblam după el pe stradă şi cam atîta şi mai ţinea cîte o conferinţă la Biblioteca Universitară din Cluj, dar nu era un bun conferenţiar, era foarte monoton în exprimare, aşa fără nuanţe şi încet. Ca medicinist, eu l-am urmărit în spital, el era bolnav, avea cancer, era la Medicala Unu, la profesorul Moga, salonul 13, de la Medicala Unu, ştiu că ne interzisese să mergem la etajul, nu mai ştiu, era doi sau trei, să-l vedem, ca să nu-l deranjăm. Şi l-am văzut de multe ori acolo, în salon, că erau vizitele profesorului care trecea prin toate saloanele, noi îl urmam, dar niciodată nu ne-a lăsat să intrăm în salonul 13 de la Medicala Unu. Pe urmă, cum să zic, l-am văzut cînd a murit, la Capela Clinicilor. Era singur înăuntru  şi atunci am făcut un pic de agitaţie că ziceam că uite, era singur pe catafalc cu cineva la cap, nu ştiu, poate doamna Blaga, poate Dorli, nu ştiu, pentru că nu puteam intra, iar în ziua în care era înmormîntarea, la Lancrăm, eram cîţiva care ne chinuiam să ajungem la Lancrăm, printre care se afla  şi Ion Alexandru, ţin minte. Căutam un camion pe care să-l închiriem, dar eu unul n-am mai ajuns, că m-a luat dimineaţa pe la cinci Securitatea şi m-au ţinut la ei toată ziua în care a fost înmormîntarea. Nu, adică, n-am mîncat nimic, adică nu aveam ce, nu mi-au dat nimic, dar în schimb puteam fuma, ceea ce a fost un mare, mare noroc şi… nu mă lăsau să mă mişc de pe scaunul pe care mă puseseră, nu îmi dădeau apă, deşi muream de sete… Dar o ţineau că dacă am văzut filme sovietice, ce părere am despre, dar niciun cuvînt despre Blaga sau din ce cauză eram ţinut acolo. Da… Ceilalţi cu care eram, vreo trei sau patru, au ajuns la Lancrăm la înmormîntare. Eu cred că am fost singurul pe care l-au ţinut la securitate toată ziua.

            Pe Agîrbiceanu l-am cunoscut mai bine, Blaga nu vorbea, el se uita la  noi şi pe unul dintre noi, Andraşoni îl chema, îl trimitea să-i îndeplinească  diverse comisioane: să trimită la poştă diverse scrisori, chestii de astea. Agîrbiceanu venea… mă învăţasem să merg la redacţie la „Tribuna” înainte de a fi fost angajat şi venea acolo periodic, eram curios, mă ţineam pe stradă după el şi eram curios ce face, cum e. Mergea la „Tribuna” cu cîteva fragmente de roman pe care le dădea spre publicare, ţin minte că a citit, ne-a citit un fragment dintr-un roman care se numea Prăbuşirea, azi nu mai ştiu dacă a apărut… n-a apărut, dar ţin minte numele fragmentului şi avea aşa un obicei, îşi tăia ţigara în două, o băga în ţigaretă şi întîrzia mult cu ţigareta în mînă… pe atunci fumam… erau ţigările pe care le fumasem şi eu, se numeau Carpaţi.

Augustin Buzura – mai 2016

Revista indexata EBSCO