Sep 1, 2017

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Noul roman istoric

 

Cel mai important text din volumul debutului cu totul remarcabil al lui M.B. Ionescu-Lupeanu, Strigoii lui Şuţu (2015) este chiar nuvela „istorică” purtînd acest titlu. Conturată destul de firav în poezia şi proza noastră, în anii ’80 ai secolului trecut, tema medievală s-a consolidat, a primit dimensiunile şi valoarea unei structuri, de­venind, iată, azi, unul dintre semnele sigure, cîte sînt, ale postmodernităţii literare. În proză, tema se identifică, mai ales, în roma­nele şi nuvelele cu subiect istoric; în acest segment al istoriei li­teraturii noastre, titlurile semnificative, pînă la Sadoveanu, au fost foarte puţine în perspectiva valorii estetice, deşi, numeric, cărţile, despre Evul Mediu românesc par să domine: în fond, doar nuvela Alexandru Lăpuşneanul a lui Costache Negruzzi rezistă pentru că, aşa cum au dovedit Paul Cornea şi Dan Mănucă, romanele de gen din a doua jumătate a secolului XIX nu se reţin decît sub regim de inventar. A urmat „campania” lui N. Iorga care cerea prozatorilor de la cumpăna veacurilor XIX şi XX să se întoarcă spre epoca marilor voievozi; ze­cile de titluri au dat, însă, ceea ce E. Lovinescu numea în Istoria sa „literatură cu haiduci”. După Sadoveanu, titluri valoroase sînt doar cîteva: Prinţul Ghica al Danei Dumitriu, Cei O Sută, cel mai întins ciclu epic din proza noastră, al lui Gheorghe Schwartz, Vornicul Ţă­rii de Sus al lui Dumitru Vacariu, romanele cu templieri şi masoni ale lui Cristian Tiberiu Popescu şi textele de o factură mai specială ale lui Ştefan Agopian, Tobit. Tache de catifea şi Sara, În rest, multele romane scrise în „cheie” sadoveniană sînt măcinate, pe dinlăuntru, de tezism şi stîngăcii evidente de construcţie narativă.

În acest context, apariţia unei cărţi precum Strigoii lui Şuţu a lui M.B. Ionescu-Lupeanu nu e doar o plăcută surpriză, cum se spune, ci şi un semn că specia îşi poate (re)dobîndi vitalitatea într-o vreme cînd poveştile horror dacă nu ar fi de tot caraghioase, cu Dracula, domină piaţa cărţii de gen. M.B. Ionescu-Lupeanu semnează, ca prozator, un pact al verosimilităţii, lasă, adică, adevărul istoric în seama celui care îl caută prin colbul arhivelor şi al cronicilor bătrîne, al Istoriei Românilor de V.A. Urechia, aici,  încercînd să afle, în trecutul îndepărtat al fanarioţilor de la sfîrşitul secolului XVIII  şi începutul secolului XIX, omul în tot adevărul firii lui, cum îi zicea J.J. Rousseau. Apoi, prozatorul învaţă că sîngele şi carnea istoriei sînt în poveste; acolo e întîmplarea, sînt locurile şi oamenii, iar cititorul de azi – o spunea, altădată, Mircea Eliade, – are nevoie de poveste. O sarabandă halucinantă de chipuri şi întîmplări, de azi înspre ieri, orchestrată foarte subtil de un prozator cu harul povestirii şi cu patima cercetării trecutului des­coperim în Strigoii lui Şuţu, o nuvelă imposibil de rezumat, care se ci­teşte pe nerăsuflate, atît de amatorii de romane „de aventuri”, „is­torice”, cît şi de cei interesaţi de modul cum azi, în postmodernitate, istoria „pierdută” prin hrisoave poate fi prezentificată fără accentele false ale retoricii goale de conţinut; altfel spus, „atitudinea” naratorului e impecabil echilibrată, dincolo de fierberea „patriotică”, de teză, dar şi dincoace de seninătatea glacială a istoricului pentru care doar adevărul contează, cît mai departe de legendă şi – horribile dictu – de structurile basmului. Astfel, lîngă personajele dintr-o istorie agitată, documentată cu toate urmele pe care le va fi lăsat, M.B. Ionescu-Lupeanu  (re)compune o lume în ceea ce are semnificativ în ordinea trăirii şi a sensului dat existenţei, de la mahalalele şi dregătorii Bucureştilor la podăresele de peste Olt şi moroii de pe comorile ascunse în munţii Gorjului: „suntem aproape ca la facerea lumii”, zice un personaj pitoresc al epocii, căpitanul de pristavi Matei Gajul. Protagonistul prozei e autorul – narator însuşi, strecurat printre personajele naraţiunii, lîngă Nikos din Theologos, pivotul prozei lui M.B Ionescu-Lupeanu. Istoria e veche, din secolul XVIII; modalitatea narativă e a timpului de azi, folosind povestirea la persoana întîi, aceea a prezentificării faptelor extrase din albia lor arhivistică: arhiva şi monologul interior al persoanei  de acolo, devenită, în fluxul mărturisirii, personaj. Strigoii lui Şuţu e, altfel, „manuscrisul găsit”, un jurnal al căpitanului Nikos din Theologos – omul lui Mihai Vodă Şuţu –, pierdut într-o poveste cu moroii gorjeni; iată un portret de epocă al căpitanului Nikos, plecat de lîngă generoasa Safta de la Podul Calicilor pentru a executa un ordin dat de stăpînul său care îl trimite la moarte: „Îmi trag potorul pe mine şi cizmele din piele neagră, cămaşa albă, şi, pe deasupra o malotcă. La brîu îmi înfig cele două pistoale turceşti, un dar de la Vodă, şi un iatagan. La carîmbul cismelor un pistolaş englezesc  cu două ţevi şi un cuţit, daʼce cuţit… dac-ar vorbi lama lui!

Ionică îmi înşeuază calul. În coburi, cornul cu praf de puşcă, plumbi, piele de căprioară, o butelcă de vin, un ulcir cu măsline, o tablă de slănină, o pîine. Iau flinta şi în urma mea, însă, fără griji, las o Saftă prinsă în lumea viselor”.

Toată această lume, care stă în arhive şi hrisoave din alt timp, ia viaţă din viaţa prozatorului; o lume de la sfîrşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX, a trădărilor, intrigilor de tot felul, uneltirilor şi peşcheşurilor, care se înscrie în paradigma spaţiului balcanic. Dincolo de întîmplările povestite, protagoniştii prozei lui M.B. Ionescu-Lupeanu conturează profilul omului balcanic, mai ales, prin „aventurierul” Nikos. În general, „homo balcanicus” este văzut ca un homo duplex sau ca un hibrid la întretăierea mai multor etnii, mai multor culturi şi credinţe. Destinul său tragic, de rob, de supus unei puteri străine (Imperiul Otoman), se întîlneşte cu simţul comicului, al ironiei şi grotescului. Ca să se sustragă vicisitudinii soartei, el îşi pune o mască de histrion, se ascunde, se preface, minte şi înşală, iar, cu timpul, masca i se lipeşte pe chip, devine a doua sa natură. De aici, structura sa bipolară. Portretul omului balcanic este adesea peiorativ, văzut dintr-o atitudine de superioritate dispreţuitoare. Trăsăturile sale morale poartă pecetea negativă a fanariotismului: superficialitate şi lene orientală (nu are simţul muncii, al ordinii şi responsabilităţii), versa­tilitate, adaptabilitate, spirit tranzacţional, ipocrizie şi cruzime rafinată. Mircea Mutu, Victor Papacostea, G. Călinescu au constituit chiar o „listă” de pe care nu lipsesc nume precum Ion Barbu, Mihail Sadoveanu, Emanoil Bucuţă, Gala Galaction, Adrian Maniu şi, desigur, Panait Istrati; le putem adăuga pe Jean Bart, Ion Pillat, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu şi, mai în urmă, Horia Stancu cu al său Fanar; la întîlnirea cu Balcanii, acum şi M.B. Ionescu-Lupeanu află o fericită coincidenţă cu sine însuşi.

Într-o altă ordine, limbajul din această nuvelă, ca şi acela din celelalte texte ale volumului, pare, cum spunea Titu Maiorescu, din „borta caldă”; dar limbajul, comportamentul şi tipologiile sunt ale epocii şi oamenilor de atunci: cum ar putea vorbi un ocnaş şi cum ar putea „acţiona” cu Marghioala, podăreasa? Limbajul e frust, comportamentul asemenea: sunt în „culoarea epocii” şi în felul oamenilor de atunci. Celelalte proze ale volumului se deschid spre alte registre pe care M.B. Ionescu-Lupeanu le stăpîneşte cu destulă abilitate; despre visul parizian şi coşmarul românesc de după al doilea război mondial e vorba în proza În întuneric; despre cum trecutul dintr-un port grecesc, cu imaginea „pinului” lui Socrate, poate deveni trecutul meu  se povesteşte în Sub pinul lui Socrate; un autoportret din Poarta – „Toată copilăria mea am fost terorizat de copiii-model ai unor colege de serviciu de-ale părinţilor mei. Ăştia făceau tot ce eu nu făceam: făceau sport la greu, dar vorbeau la perfecţie şi enş’pe mii de limbi străine, învăţau singuri şi erau premiaţi, aveau tot felul de activităţi extracuriculare, cum li se zice acum. Nu stau, ca mine, în nesfîrşite visări, cu romane ascunse între coperţile manualelor şcolare şi nici nu umblau brambura, cu bricege la ei, gata să le scoată la alţi puşti de vîrsta lor dacă se simţeau încolţiţi… Mulţi îmi prevedeau o carieră strălucită de infractor sau parlagiu” – proiectează o proză cu totul admirabilă despre poarta moroşană; despre fantasma fetei cu copită de cal din mitologia nordică, dar şi românească e vorba în Fata Pădurii; un psihopat sexual e Dănuţ din Omul nopţii; un text în registrul realismului magic citim în Tunelul, într-o „întîlnire”, peste timp, cu Mircea Eliade; în sfîrşit, în lirism se dezvoltă Tovarăşii de drum, Cimitirul tuturor lucrurilor, Douăsprezece fără cinci, Alzheimer.

Nuvela Strigoii lui Şuţu din cartea de debut, bine primită de critica de întîmpinare şi distinsă cu premiul pentru debut în proză la festivalul literar „Avangarda XXII”, anunţă temele şi timpul-epocă ale romanului „Ciumăfaia” (Editura Junimea, 2016), fixînd cel puţin două dintre părţile rezistente ale prozei lui M.B. Ionescu-Lupeanu, un povestitor pur sînge, rostogolind poveştile într-o admirabilă logică narativă şi un foarte bun creator de atmosferă, intrînd perfect în ceea ce se numeşte „culoarea epocii”, în hainele, limbajul cu parfum de „cronice bătrâne”, comportamentul şi tipologia omului din alt veac; iată primele fraze ale cărţii: „Pe cîmpia Dudescului, un vînt rece spulberă, printre buruienile uscate, zăpada. Către vest, linia şerpuită a Dîmboviţei. Vîntul aduce pînă la mine urletele ciumaţilor, în poveştile cioclilor se aud de la o jumătate de ceas depărtare. Vin şi-i lasă fără o cergă, fără un ulcior de apă, pe pământul îngheţat, semn că lazaretul de la Sfântul Pantelimon e plin ochi, la fel şi cele patruzeci de odăi ale spitalului cel nou de la Dudesci. Auzi strigătele înfiorătoare, tînguielile, apoi liniştea; uneori sfîrşesc repede între colţii haitelor de lupi sau de cîini sălbăticiţi. Liniştea de aici e nefirească, punctată de oasele rupte, crănţănite, de mîrîituri şi de scîrţîitul carelor trase de boi care mai aduc vii şi morţi”. M.B. Ionescu-Lupeanu foloseşte, ca şi în „Strigoii lui Şuţu”, naraţiunea „istorică” cu martor, textul – un manuscris găsit – e, de fapt, mărturisirea căpitanului Nikos din Theologos şi „jurnalul” lui Radu, „prea umila sa slugă”, personaje cunoscute din cartea precedentă. Romanul lui M.B. Ionescu-Lupeanu uneşte procedeele specifice romanului picaresc, de „capă şi spadă”, de aventuri, cu acelea ale naraţiunii de tip „cinematografic”: o intrigă foarte alertă care ar putea furniza un scenariu de film captivant, decoruri „telegrafice”, din cîteva linii („Nacela aerostatului, un coş de răchită ceva mai mare, a rămas să putrezească pe cîmpia Dudescilor. Acolo am găsit-o în decembrie 1813. Era-ntr-o rînă, pe cîmpul lăsat pîrloagă. Pe jumătate putrezită, ieşea dintr-o baltă lăptoasă. Vîntul şuiera printre împletiturile ei. Urletele cîinilor sălbăticiţi şi-ale ciumaţilor. Scîrţîitul osiilor de la carele cioclilor. Vîntul…”), personaje istorice folosite doar ca repere ale timpului-epocă, documentate, mai ales, din „Istoria Românilor” a lui V.A. Urechia, prozatorul vizînd reconstituirea unor evenimente precise, consemnate în arhive şi în cărţile de istorie (înscăunarea lui Ioan Vodă Caragea: „Ioan Vodă Caragea a trecut Dunărea pe la Turtucaia însoţit de cadiu şi de cheiaha-beyul din Silistra. În Olteniţa  l-au aşteptat boierii să i se-nchine; în mîna lor l-a încredinţat turcul. De acolo, pe malul drept al Argeşului, la moşia Radovanu, «Te Deum», în biserică, ospăţ în conacul Ghiculeştilor, la ziuă au trecut rîul spre Mănăstirea Negoieşti, la timp pentru Sfînta Liturghie. Mai departe ar fi trebuit să călătorească, fără oprire, pînă în buza Tîrgului Bucureştilor, la Mănăstirea Văcăreşti, unde-l aşteptau mitropolitul şi episcopii în uşa bisericii Sfînta Treime cu Evanghelia şi crucea. Un alt «Te Deum», apoi se benchetuia pînă a doua zi, cînd alaiul domnesc, în toată strălucirea lui, intra în oraş”; mazilirea cu firman a lui Vodă Hangerli, la 18 februarie 1799: „Ibrahim i-a aruncat laţul de gît lui Vodă. Speriat, omul vizirului a descărcat pistoalele în pîntecele lui Hangerli, apoi a început a-l hăcui cu hangerul. Era încă viu cînd Ibrahim i-a tăiat capul şi apoi i-a prins picioarele în laţ şi l-a tras în curte, gol puşcă, pe un morman de bălegar. Temători, cei doi servitori sloboziseră pistoalele pe coridoarele palatului, aşa încît am întîlnit o mulţime care alerga în neorînduială. Doamna lui Hangerli tremura în iatac. Beizadelele fugiseră pe ferestre. Hoitul era afară. Ibrahim, rămas în istorie ca «arapu gróznicu» ori ca «harapu gróznicu la chipu şi mare, cu îndrăznélă la ucidere, buzatu la gură», dregea capul lui Hangerli”), explorînd, însă, şi miezul unor legende istorice cum e aceea a „băşicii lui Caragea”, primul balon apărut pe cerul Bucureştilor, lansat de nişte francezi care „au pîndit momentul” înscăunării domnitorului: „Parisul a văzut primul balon tot iarna, la 1 decembrie 1783. Fizicianul Jacques Charles se ridicase în văzduh. Istoria orală a Tîrgului Bucurescilor  a consemnat evenimentul sub forma unei vorbe: de cînd cu băşica lui Caragea. După cîteva generaţii, sintagma şi-a pierdut sensul, apoi a dispărut. La Curtea Nouă, zaiafetul era în toi, iar bucureştenii au urmărit cu privirea, făcîndu-şi cruce şi scuipînd în sîn, aerostatul care a trecut pe deasupra Bucurescilor şi a căzut la Cioplea, lîngă satul Dudesci. A fost de rău augur. Aşa s-a spus, şi eu, care am fost martor al evenimentelor ulterioare, întăresc, sub jurămînt, acest crez. În acea noapte, Curtea Nouă s-a făcut scrum, a doua zi, sfînta cosea pe uliţele oraşului, în 1817 un cutremur a zguduit ţara, iar în 1818, Vodă fugea cu 20.000.000 de galbeni din visteria ţării”.

Protagonistul romanului e un picaro balcanic. Căpitanul Nikos din Theologos se (auto)prezintă astfel: „Sunt căpitanul Nikos din Theologos, ostrovul Thassos. L-am slujit pe Mihai Vodă Şuţu în toate cele patru domnii ale sale în Ţara Românească şi Moldova. Înainte de a fugi din Bucuresci, în mai 1802, stăpînul m-a trimis la Iaşi să-i slujesc, cu aceeaşi credinţă, nepotului său, Alexandru Şuţu. După patru luni, în septembrie, şi acesta pleca. Am fost lăsat în urmă cu porunca de a fi ochii şi urechile lor în tîrgul Bucurescilor. Stăpînul mi-a promis că se va întoarce şi voi fi iarăşi ceea ce am fost şi chiar mai mult decît atît. Mi-a lăsat hulubii călători şi mi l-a dăruit pe Murad. Cel mai frumos cal arab văzut vreodată pe uliţele Iaşilor”. Plecat din ostrovul Thassos, cu o copilărie petrecută pe străzile Ţarigradului, pline „de orfani fără nici un căpătîi, veniţi din toate colţurile imperiului”, unde îşi păzeşte mica moştenire, un cuţit pescăresc şi „doi bani de argint din comoara găsită de taica” şi învaţă, de la arabul Ibrahim, arta luptei cu iataganul, „arvunit” în garda personală de Mihai Vodă Şuţu, căpitanul Nikos din Theologos este prototipul lui homo balcanicus: „Sînt doar un homo balcanicus, mărturiseşte căpitanul, cu o structură bipolară des întîlnită. Este o condiţie sine qua non a supravieţuirii atît a celui mai umil rob, cît şi a boierului velit; toţi trebuie să posede această însuşire, altfel unde le stau picioarele le va sta, mai devreme sau mai tîrziu, şi capul. Nici aşa, jucînd la mai multe capete deodată, nu ai chezăşia păstrării netrebnicei vieţi?! Eu am fost un orfan, de facto un rob al imperiului otoman, a trebuit să mint, să mă prefac, să mă ascund, să înşel şi să ucid, pînă cînd am uitat cine sunt. N-aş putea spune cine sunt cu adevărat. Bănuiesc că adevărat este cel care vorbeşte, în clipa în care o face, mai tîrziu, va vorbi un altul care, şi el, la rîndul său, va fi adevărat în clipa aceea, căci doar nu este o maşinărie”.

Coaja romanului lui M.B. Ionescu-Lupeanu este în timpul-epocă, în faptele de arme nemaivăzute ale acestui picaro şi în decorul pustiit de ciumă al Ţării Româneşti; miezul său se află, însă, în sugestia permanenţei omului balcanic şi, iată, a ciumei, dincolo de istorie, pînă azi. Mai întîi, aflăm, din mărturisirile protagonistului şi ale martorilor, faptul că Nikos din Theologos este „cineva” peste care curgerea timpului nu se vede („pentru dumneata timpul nu s-a scurs”, spune, un conte ardelean), e omul de încredere al lui Şuţu, în veacul al XVIII-lea, în Bucuresci, dar vine, azi, în tîrgul Bucureştilor, „pe Dîmboviţa-n Jos” („Suntem toţi în mîinile Domnului. Am peste şaizeci de ani şi, de aproape o jumătate de veac, slujesc familiei Şuţu. Nu am casă, nici nu-mi aduc aminte să fi avut, cu adevărat, una; casa copilăriei mele este un vis pe care-l vreau uitat. La Bucuresci, am locuit mai întîi la hanul Şerban-Vodă, apoi la Hanul Grecilor. Măcar să nu uit limba în care am spus, o dată, «Te iubesc!» şi în care l-am blestemat, mai tîrziu, pe Dumnezeu. În apa lăptoasă a unei bălţi mi se reflectă chipul. Rămîn la vârsta bărbatului desăvârşit, martor al sfîrşitului lumii. Peste un veac şi jumătate, pe moşia Dudescului s-au ridicat case cu multe caturi, li se va zice blocuri, iar noii mahalale, Balta Albă. N-am văzut să se excaveze gropi comune, pesemne varul a mâncat oasele ciumaţilor. Am străbătut drum lung pentru-a ajunge la nici o poştă de târgul Bucurescilor, pe Dâmboviţa-n jos.”), mai mult încă, Nikos din Theologos pare ostaşul unei visate armate invincibile („Sunt primul din armata invincibilă visată de stăpânul meu, Mihail Vodă Şuţu, fie-ei ţărâna uşoară, pentru-a păşi pe urmele lui Alexandru Machedon. Eu singur sunt o armată!”), călăreşte pe Murad, un cal „fermecat” din mitologie („Murad îşi găsea singur drumul. Dintr-un salt a fost dincolo de îngrăditura unde-l ţineau. Nu era destul de înaltă pentru săritura unui pur sânge arab. A trecut printre ei. Necheza. Coama i se unduia în bătaia vîntului şi-n fugă. Avea ochii vii. – E-ndrăcit! a urlat unul dintre fraţi, întinzînd o cruce sculptată-n lemn de tei”); prin acest Nikos din Theologos, prozatorul construieşte dimensiunea parabolică a romanului pentru că, iată, căpitanul călătoreşte în timp, parcă într-o teleportare, rostogolind epocile şi poveştile lor ca într-un caleidoscop cu oglinzi în al căror focar cresc istoria şi omul locului, din vremea fanariotă pînă în epoca interbelică, la o întîlnire halucinantă cu Al.Sahia şi „în anii puterii populare”, e arestat în închisoarea din Cetatea Făgăraşului, interogat cu bătăi crunte administrate de „tovarăşii” timpului, care îl credeau „vreun infiltrat în rândurile partidului”, e ultimul deţinut „liberat din Cetatea Făgăraşului la desfiinţarea închisorii, în 1961”, cu experienţa „politicilor” din Bolta morţii; „Pînă prin ’55-’56 îi băgau pe politici într-o cameră mică, boltită, închisă pe trei laturi, fără ferestre, din subsolul turnului. Deţinuţii de drept comun îi zideau. Se puneau blocuri de piatră, fără mortar. Rămîneau cu o strachină de apă în tovărăşia şobolanilor. În tavanul încăperii era un puţ care se deschidea în încăperea de la nivelul superior, prin puţ lăsau un cablu electric cu un bec aprins la capăt, să vadă în ce stare erau deţinuţii. Cei mai mulţi erau descoperiţi deshidrataţi, într-o stare de prostraţie, muşcaţi de şobolani, uneori de-a dreptul în comă sau morţi, oricum n-o mai duceau prea mult şi nu erau mulţi care să fi rezistat la mai mult de două-trei astfel de sesiuni de examene”. Totul e o poveste – „sîntem în poveste”, spune un personaj –, e o parabolă pentru că Nikos e simbolul omului şi al unei istorii care se repetă: ciuma lui Caragea a fost urmată, peste timp, de ciuma roşie.

În sfîrşit, dimensiunea parabolică, esenţială în construcţia epică a lui M.B. Ionescu-Lupeanu, se dezvoltă şi într-o simbolistică pe care i-o oferă orizontul mito-poetic românesc; dacă în cartea de debut erau prezenţi strigoii, în „forma” moroilor de pe comorile ascunse în munţii Gorjului, în „Ciumăfaia”, aceiaşi strigoi „se nuntesc” şi dau naştere pricoliciului, un „lup mare şi negru” care apare mereu în momentele-cheie ale romanului; prezent în „Descriptio Moldaviae” a lui Dimitrie Cantemir („Tricolici este acelaşi lucru ca la francezi loup-garou; ei cred că oamenii se pot schimba în lupi şi în alte fiare de pradă şi că îşi însuşesc într-atîta firea acestora, încît se reped să sfîşie atît oamenii, cît şi dobitoacele”) şi în scrierile despre folclor ale lui B.P. Hasdeu (unde pricoliciul „se duce pe cîmp şi întîlneşte mai mulţi lupi, cu care se face haitîcul de 10-12 lupi, devine conducătorul şi întăritorul răutăţilor lupilor; iese în calea oamenilor, se mănîncă cu cîinii, omoară caprele şi alte vite”), pricoliciul lui M.B. Ionescu-Lupeanu adulmecă ciuma („O privire mă fixează. Simt. Printre ierburi, un chip. Încovrigată pe o blană de oaie, o copilă cu ochi albaştri şi păr bălai prins într-o coadă groasă, pe jumătate despletită. Cămaşa lungă de mătase i-e sfîrşiată. Nu mai are mult. Tremură. Văd sînul plin, rotund şi buboiul de sub braţ care supurează. Lîngă mamelonul trandafiriu, o muşcătură de om. Îi ating fruntea. Arde. Respiră aici şi priveşte, deja, dincolo. Pe interiorul coapsei, sînge încleiat. Au siluit-o cioclii. Îi ridic capul şi-i dau o gură de apă din ploscă. Lupul slăbănog se apropie şi-o amuşină, apoi se întinde lipit de ea”), însoţeşte calul „îndrăcit” Murad sau devoră un cal al unei trupe de circari, aflată într-o călătorie fantasmatică undeva, în preajma Braşovului începutului de secol XIX, lăsînd pe zăpadă „urma plantară a unui om”: „August Roland von Spiess a ridicat, de-a lungul unei cariere vînătoreşti lungi şi bogate în trofee, mulaje ale amprentelor lupilor doborîţi ulterior. Nu a întîlnit vreunul cu o labă de mărimea celei de om şi nici nu a văzut vreodată, în zăpadă, vreo amprentă care, chiar deformată de căldura soarelui sau suprapusă cu o altă urmă, să aducă cu urma plantară a unui om. Urmele trebuie că erau ale unui pricolici. Moşul meu s-o jurat. Era vînător vechi. Ştia şi cînele de stînă şi lupul şi toate cîte umblă prin munţii ăştia, de la vama Turnu şi pînă la Predeal. Pricoliciul îi un om care se transformă în cîne sau în lup. La noi în sat se zice că-n cîne şi doar în Postul Paştelui; prin alte părţi se spune că, oricînd peste an, da’ numa’ în nopţile cu lună plină”. În aceeaşi ordine a organizării textului într-o simbolistică venind dinspre orizontul mito-poetic, M.B. Ionescu-Lupeanu foloseşte ceea ce aş numi naraţiunea cu avertizori; astfel, berzele negre pe cerul Bucureştilor(„Târgul Bucurescilor se pustiise deja în septembrie 1813, când stoluri imense de berze negre au început să se rotească deasupra lui. În popor, li se zicea călugăriţe; se spunea că apar deasupra oraşelor cu puţin înaintea urgiei lui Dumnezeu. Sfânta Tradiţie semnalează prezenţa lor deasupra Sodomei şi Gomorei  în preziua ştergerii acestora de pe faţa Pământului.”), o imagine venind, parcă, din „Apocalipsa” lui Ioan Teologul („Şi-atunci i-am văzut. Veneau călări. Pe un cal alb, un om cu o cunună, pornit ca biruitor să biruiască. Pe un cal roşu ca focul, un om cu o sabie. Pe un cal negru, un om cu o balanţă în mîini. Pe un cal galben-vînăt, Moartea. Şi Iadul se ţinea după ea. Au dispărut niciunde”) ori o alta, „îngînată” în ritmul unei balade vechi, neştiute („Un car cu roţile din capete de boieri mari, cu discurile din coaste de fete mari, cu leucele din oase de flăcăi şi osiile din oase de viteji se îndepărtă pe calea Olteniţei, spre Dunăre”), dar şi descrierile de felul acelora din „Principele” lui Eugen Barbu („La vremea asta din an, muzica lăutarilor ar fi trebuit să răsune prin curţile hanurilor, în mirosul pastramei de berbecuţ şi a mustului; în loc de asta, golit de suflete, oraşul era cufundat în linişte. La începutul epidemiei se hotărâse ca intrarea în oraş să se facă prin opt bariere păzite, apoi se dase drumul oamenilor să iasă-n câmp şi nebunia începuse: fiecare ieşea şi intra în oraş după cum îi poftea inima.”) anunţă pustiirea, surparea oraşului şi a lumii sub lucrarea ciumei.

Icre negre proaspete (2017) de M.B. Ionescu-Lupeanu este cel de-al treilea roman dintr-o serie a poveştilor Orientului, avîndu-l ca protagonist pe căpitanul Nikos din Theologos, un atipic picaro balcanic, personaj bizar, care traversează epocile, într-o istorie ce începe cu Ioan Caragea şi Mihai Vodă Şuţu, părînd a sfîrşi în trecutul recent, al închisorilor comuniste. În Strigoii lui Şuţu, Ciumăfaia şi, acum în urmă, Icre negre proaspete sîntem în Orient, unde istoria e, mai întîi, poveste, legendă, (aproape) basm; puncte de pe hartă şi evenimente năruite în „negura vremii” se leagă în destinul grecului din romanele lui M.B. Ionescu-Lupeanu care caută dovezi istorice într-o fastuoasă, borgesiană bibliografie ataşată la finalul fiecărei cărţi, pentru legendele şi poveştile ce subîntind un spaţiu vast – Crimeea, Moscova, Transilva­nia, Gurile Dunării, Constantinopol, insulele greceşti, Țara Românească, Insula Şerpilor –, cu istorii din Deltă şi din cîmpie, unde se (re)compun din fragmente, ele însele confuze, (im)probabile, risipite în tot felul de cărţi, auzite din povestirile grecului, plecînd din secolul XX înapoi, spre trecut, în vremea fanarioţilor şi a Bizanţu­lui: sînt istorii amestecate, întreţesute, frînturi greu de legat, în reconstituiri cinematografice, unde logica narativă care se bizuie pe desfăşurarea cronologică a faptelor este înlocuită cu ceea ce aş numi logica suprarealistă a fragmentului, a scenariilor pentru o puz­derie de filme alb-negru şi color, de scurt şi lung metraj: iată: „S-au întîlnit la cherhanale. Îi aşteptau două lotci. Una plină ochi cu băutură şi merinde. Deasupra grămezii de provizii, un patefon. 1917, în plin război, suprarealismul se naşte la Paris şi la Sulina. Pictorii Giorgio De Chirico, Max Ernst, Salvador Dali şi Juan Miró rămîn în istorie, grecul dispare de parcă nici n-ar fi fost. Lotca umplută pînă la refuz cu provizii. Pîlnia strălucitoare a patefonului în primele raze de soare. Nepăsător, în costumul lui de vînătoare din catifea verde, pufăia o ţigară de foi, tolănit pe o cergă. Sunetul armonicii lui Alioşa. Saluta pescarii, saluta cherhanagiii care se opreau o clipă din treabă. Urmăreau convoiul. «Să nu-mi ura­ţi noroc!» şi flutura pălăria garnisită cu pene şi insigne. Tablou irepetabil. Cei prezenţi au povestit pînă şi morţilor. Prietenii grecului. O beţie în Deltă. O partidă de vînătoare. Două-trei arme, mărci ale veridicităţii”; autorul sparge canonul logicii narative din celelalte două romane pentru a propune, la Sulina, în Icre negre proaspete, „tablouri” suprarealiste ori scenarii de film, într-un experiment surprinzător, interesant, provocator, într-un anume fel, ciudat: sîntem departe de Europolis al lui Jean Bart.

M.B. Ionescu-Lupeanu încearcă să dinamiteze canonul „romanului istoric”, adresîndu-se prin fragment, frînturi de evenimente, schiţe de portret, flash-uri cît fulgerarea unui blitz, unui cititor dispus să lucreze, să construiască el în­suşi o naraţiune în jurul fragmentului oferit şi, deopotrivă, unui potenţial scenarist de film: prozatorul propune, cititorul şi scenaristul dispun – aceasta este noua regulă a noului roman istoric, pe care o vizează M.B. Ionescu-Lupeanu în Icre negre proaspete, încă mai explicit decît în cele două romane precedente. Rezumatul romanului nu poate decît un inventar al secvenţelor de istorie şi legendă, cu vagi mărci ale veridicităţii, cum se vede şi al figurilor sale – idei, simboluri, eboşe – care aşteaptă să devină personaje; în una din poveştile grecului, treizeci şi trei de turci, conduşi de Hassan sînt trimişi în Crimeea anului 1739, să-l ucidă pe hanul Mengli Giray, pun într-o suliţă capul trimisului „măritului padişah”, se întorc spre Constantinopol „prin ceţuri, pe apele unei mări neospitaliere”, naufragiază pe Insula Şerpilor, se sfîşie, înfometaţi, între ei, în scene de un canibalism fără margini, în 1740 sînt salvate „patru spectre” de pe insulă, iar căpitanul Hassan, repus în comanda unei alte nave de război, căzut în patima sodomizării ti­nerilor, sfîrşeşte sub cuţitul lui Nikos: totul pare o invenţie a grecului, o poveste ca un abur de pe apele mării sau ale Dunării, dar autorul omniscient documentează povestea citind din Istoria Im­periului Otoman de la origini pînă în prezent de Joseph von Hammer-Purgstall. Tot astfel, ieşind din cronologie şi din logica evenimenţială a romanului „clasic”, M.B. Ionescu-Lupeanu îl trimite pe grec printre lipovenii (expediaţi de „comitetul lipovenesc de emigrare”, înfiinţat la Moscova, în 1907), cazacii (aduşi prin voinţa Țarului), foştii militari ţarişti, supravieţuitori de pe vasul Potemkin (izgoniţi de revoluţia bolşevică) de la Gurile Dunării, prin cherhanale pline de „indivizi fără trecut” – un teritoriu al refugiaţilor din Est, care vor înfiinţa, în 1917, Republica Independentă a Deltei Du­nării; autorul caută documente, dar arhivele tac: „Bombardamentele de la sfîrşitul lunii august 1944 explică dispariţia arhivelor Servi­ciului Secret de Informaţii din perioada 1924-1928. Cauzele inexis­tenţei unui fond arhivistic pentru intervalul de timp cuprins între 1929 şi 1933 rămîn o enigmă; distrugerea lor de către Mihail Moruzov în orele premergătoare arestării sale este exclusă. Probabil acest fond nici nu a existat vreodată”: cînd arhivele sînt mute, istoria rămîne în povestea grecului.

M.B. Ionescu-Lupeanu rostogoleşte fragmen­tele pe care le adună în flash-uri, într-un ghem care creşte cu fie­care pagină; istorii din vremea sovieticilor care au omorît „omul vechi ca să-l facă pe ăsta nou”, cu deţinuţii din lagăre (Nazino, Ostrov Liuduedov, pe fluviul Obi, în scene de un canibalism amintind de echipajul căpitanului Hassan eşuat pe Insula Şerpilor) şi vînătoarea „duşmanilor poporului”, primul război mondial, în preajma căderii Bucureştilor, refugiul la Iaşi, leproşii de la Tichileşti, grindul Letea, închisoarea din Cetatea Făgăraşului, eşuarea unui yacht cu nobili ţarişti refugiaţi, cu averea lor legendară şi, tot pe aici, pes­te timp, Alexandru Sahia, anii ’30 ai secolului trecut, grecul „nemu­ritor”, într-un halucinant carusel din care trec prin sita istoriei cîteva dovezi, cît de relevante?, în ordinea canonului romanului is­toric, pe care M.B. Ionescu-Lupeanu îl denunţă: „Prima furtună a sfărîmat yachtul împotmolit în bancul de nisip. Nemişcată, chila de plumb. Lemnăria aruncată pe ţărm, adunată de localnici, cumpărată şi vîndută, miză într-un joc de table, a transformat-o un meşter în tej­ghea. Sprijinit de ea, în cafeneaua lui Iannis din portul Galaţi, prin ’32-’33, grecul a stat la taclale cu un ziarist venit de la Bucu­reşti. Scria despre grevele din port. Alexandru Stănescu era numele lui. A rămas în istorie sub pseudonimul Alexandru Sahia. N-a scris despre Ostara, soarta unor exploatatori nu-l interesa; a batjocorit în schimb cea mai frumoasă poveste de dragoste din repertoriul grecu­lui. Mai tîrziu, în penitenciarul Făgăraş, o vorbă despre seara plo­ioasă, într-o cafenea, alături de-un tovarăş, i-a adus grecului o por­ţie suplimentară de bătaie. Pentru el nu conta, era deja o legendă. Capacitatea lui de a rezista în bolta morţii a întrecut orice aştepta­re. Pariurile cîştigate l-au îmbogăţit pe unul dintre gardieni. Grecu­lui i se spunea nemuritorul; unii chiar credeau asta! Dovezile existenţei Ostarei: Jurnalul şi o icoană a Sfîntului Nicolae. Chila de plumb înfiptă adînc în nisip. Tejgheaua mîncată de cari. Mai tîrziu, o pla­că comemorativă, în cimitirul localităţii Sfîntu Gheorghe”.

Acestea sînt istoriile din romanul Icre negre proaspete al cărui protagonist rămîne Nikos din Theologos, un „nemuritor” care moare şi se naşte de mai multe ori, din trecutul îndepărtat pînă azi: portretul său e acelaşi ca în Strigoii lui Şuţu şi Ciumăfaia: „Nici o armată din lume nu-l putea învinge. El, în sine, era o legiune”. Atît şi astfel sînt întîmplările şi personajele din Icre negre proaspete, un experiment romanesc original, singular în proza noastră contemporană.

Revista indexata EBSCO