Sep 1, 2017

Posted by in EDITORIAL

Alexandru ZUB – V. Pârvan și „datoria vieții noastre”

 

Un asemenea titlu de prelecţiune academică impune o mică explicaţie liminară. Se împlinesc, chiar în această zi, la 26 iunie, nouă decenii de la stingerea lui Vasile Pârvan şi tot atîţia de posteritate fecundă în cultura română. Peste ceva timp, la 28 septembrie, se vor împlini 135 de ani de la naşterea aceluiaşi eminent arheolog, istoric, literat, filosof, anul în curs aflîndu-se, astfel, sub semnul unei duble pomeniri. Cea de acum, desfăşurată sub egida Academiei Române, evocă prin însuşi titlul propus o sintagmă folosită de Pârvan în lecţia inaugurală de la Universitatea Naţională a Daciei Superioare, din Cluj, la 3 noiembrie 1919, text de mare însemnătate istorico-culturală, pus în circulaţie autonom, apoi în volumul de autor, nu mai puţin notabil, Idei şi forme istorice, 1920 şi alte ediţii, inclusiv cea îngrijită de subsemnatul (2003) la Cartea Românească.

Datoria vieţii noastre i-a sensibilizat pe unii contemporani şi a devenit un reper de seamă în secolul scurs de atunci. E un text cu finalitate preponderent paideică, însă depăşind anume acest orizont, spre a deveni un mesaj de neocolit, o reflecţie sistematică asupra destinului uman şi a problematicii noastre etnoculturale.

Unele demersuri mai vechi, începînd chiar cu anii de studii, la Bîrlad şi în Bucureşti, anunţau o asemenea propensiune intelectuală şi deontologică, una ale cărei modalităţi de expresie se cunosc acum destul de bine. Eseul despre Bălcescu şi Cîntarea României (1899), conferinţa Unire (1906), biografia filosofică a împăratului Marc Aureliu (1909), conferinţa Pregătirea războiului pentru unitatea naţională şi eseul polemic Părerile unui trădător de neam (1914), proiectul paideic Universitatea Naţională a Daciei Superioare (1919), studiul socio-filosofic privind Ideile fundamentale ale culturii sociale contemporane (1919) sînt repere semnificative în „literatura” temei alese. Datoria vieţii noastre, text rostit la deschiderea cursurilor Universităţii nou create de la Cluj, în ziua de 3 noiembrie 1919, trebuie plasat în acest cadru, ca sistematizare legitimă a unui corp de idei şi sugestii, elaborat îndelung şi perseverent.

Punctul de pornire, în acest episod paideic, nu putea fi decît unul specific gîndirii sale, ca istoric şi filosof al domeniului. Iată cum sună chiar începutul acelui text: „De la o zi la alta popoarele trăiesc prin munca, mereu aceeaşi, a celor mulţi. Singura oboseală ce şi-o dă sufletul omului simplu e de a păstra cît mai neschimbat meşteşugul din bătrîni, care îi dă – după meseria ce-o are – hrana. Şi memoria populară e foarte precisă, unele procedee îşi au începutul lor identic cu forma de azi, în epoca preistorică”[2]. Arheologul avea în minte, desigur, unele exemple care să-i susţină concluzia că „istoric, adică evolutiv-uman, popoarele trăiesc numai prin fapta precursorilor şi revoltaţilor. Aceştia turbură ca nişte demoni, perpetuu nemulţumiţi, beatitudinea lumii spirituale a contemporanilor”[3].

Elitele îşi au rostul lor la orice nivel şi se cuvin formate, susţinute, folosite pentru binele obştesc. Îndelunga criză din care lumea se silea tocmai să iasă impunea şi o regîndire a sistemului de formare a elitelor. O nouă universitate, pe care Pârvan căuta să o definească ţinînd seama de marile tradiţii de pe continent, dar şi ale sistemului american, se impunea deci ca o creaţie adecvată. Misiunea ei, deloc simplă şi deloc comodă, era să formeze oameni superiori, capabili de muncă ordonată şi de jertfă pentru comunitatea apartenentă, naţiunea română.

Modelatoare de oameni pentru diverse trebuinţe sociale, depozitară a unui complex inextricabil de valori, noua universitate de la Cluj, creată în inima „Daciei Superioare”, trebuia să caute din capul locului soluţiile cele mai eficace, ca instrument de autocunoaştere şi de continuă depăşire de sine. Un atare aşezămînt, întemeiat pe valori naţionale, însă şi pe cele produse în alte zone ale lumii, implica în mod firesc asumarea nevoii de sacrificii, individuale şi de grup, o „tărie de caracter” excepţională[4]. Condiţia de mesageri ai viitorului, de agenţi ai unei schimbări radicale la orice nivel, scopul suprem al luptei comune fiind „spiritualizarea vieţii marelui organism social-politic şi cultural creator care e naţiunea”[5]. Aceasta voia să însemne, ca peste tot în lumea evoluată, o depăşire a etnograficului pe linia spiritualului de „inspiraţie transcendentală”[6].

Împreună cu autorul Datoriei vieţii noastre, am putea conchide că „ideea-mamă a întregii culturi româneşti e ideea romană. Cultura noastră naţională, creatoare, spre deosebire de străvechea civilizaţie vegetativă etnografică, daco-romană, populară, începe cu descoperirea Romei”[7], mai cu seamă prin istoricii din secolele XVII-XIX, cînd s-a forjat discursul naţional. În acest spirit, cu ochii deschişi spre toate zările, să ne propunem a realiza „nu românizarea noastră feroce, întru vegetativul etnografic, ci continua noastră umanizare întru sublimul uman”, din care să rezulte, în fond, „suprema splendoare a culturii creatoare româneşti”[8].

Cultivînd cu frenezie primatul ideii, Pârvan se socotea în drept să condamne „alexandrinismul  acesta contemporan, care nu mai vede în lume decît probleme de forme şi metode”[9], cum fac epigonii din orice timp şi din orice loc. În domeniul istoriografiei, acest spirit reducea munca la „a strînge materiale”, cu toate că o asemenea operaţie nu e valabilă fără o anume înţelegere superioară[10].

Bazat pe un text lesne identificabil, Pârvan echivala discursul istoric cu „o luptă pentru mai mult gînd”[11], finalmente la acel Logos a toate creator. „Întru început era raţiunea supremă. Şi raţiunea supremă era la Dumnezeu şi Dumnezeu era raţiunea supremă. Socrates, Platon, Zenon, Ioan şi Kant n-au putut găsi altă înţelepciune decît aceasta. Dar în viaţa-spirit, în viaţa-nemoarte e cuprinsă însăşi legea de existenţă a Cosmosului şi ridicîndu-ne din ţărîna care ne trage la dînsa, proclamîndu-ne una cu spiritul viu al lumii, noi împlinim comandamentul legii vieţii pe pămînt: de la sub-om la om, de la om la zeu”[12]. Excelsior!

Un îndemn generos şi eroic se degaja din această ridicare a corpului social la suprema ipostază: „Desfă-ţi dară aripile, suflet al naţiunii mele, loveşte cu ele puternic şi larg aerul lumii de jos şi ia-ţi ca un vultur zborul în tăriile senine şi curate. De acolo, ochii tăi vor vedea încă mai limpede întreaga icoană a lumii şi vieţii, dar nu vei mai respira miasmele aducătoare de somn, inerţie şi moarte ale putreziciunii materiei care dospeşte în adîncuri. Şi solitudinea calmă a cerului te va reînvăţa olimpicul ritm constant al eternului, neturburat de moarte, al legilor veşnice după care trăieşte infinitul, din care, ca lumina eternă, răsfrîntă în spaţiile interastrale, se răsfrîng în sufletul nostru ideile, spiritul, viaţa”[13].

Să notăm şi un alt fragment din aceeaşi lecţie, nu mai puţin demn de reprodus antologic: „Supremul scop al luptei noastre e spiritualizarea vieţii marelui organism social-politic şi cultural creator, care e naţiunea. Mijloacele întrebuinţate de noi sînt exclusiv de caracter social-cultural şi pleacă din izvorul unic al idealis­mului naţional. Metoda noastră e aceea a cultivării şi selecţiunii sufletelor superioare, prin punerea la probă a fiecărui individ, care ne este încredinţat, cu piatra de încercare a Cultului Ideei. Cine rezistă şi dă scîntei e vrednic să intre în confraternitatea Universităţii naţionale. Cine e un simplu pietroi brut e dat înapoi în grămadă, spre a servi ca pavaj de şosea pentru construirea drumului nou către sferele cele de sus. Oportunisme, tocmeli, reductibilităţi nouă nu ne sînt permise. Noi sîntem preoţii aspri ai unei religii de purificare. Sîntem profeţii unui timp, cu mult prea îndepărtat pentru poftele grăbite ale hămesiţilor contemporani, dar nouă imediat accesibil prin largul orizont al vederii istoric-filosofice. Noi sîntem condamnaţi să fim ireductibili sau să ne retragem din luptă. Căci asupra noastră apasă răspunderea întregii vieţi a naţiunei. Sănătatea sufletului ei ne e încredinţată nouă. Iar noi sîntem datori să luptăm pentru a-i păstra întru eternitate această imunitate faţă de decădere şi moarte. Cum am putea o clipă să facem vreo concesie răului cînd ştim că puterile lui, chiar cu cea mai îndîrjită luptă a noastră, tot uriaşe rămîn, avîndu-şi izvorul în eterna inerţie cosmică? Noi trebuie să fim oracolul, la care să alerge mulţimea în ceasurile de cumpănire a destinului, spre a-i da lămurire asupra viitorului; căci numai noi gîndim mai presus de meschinul timp şi spaţiu politic-social”[14].

Nu s-ar înţelege cum trebuie valoarea acestui legat academic fără a aminti că, îndată după dispariţia marelui savant şi pedagog, un vechi prieten, Onisifor Ghibu, iniţia o asociaţie Vasile Pârvan şi o serie de cursuri menite a pune în valoare, pe cît posibil, ideea propusă a sta la baza Universităţii Naţionale a Daciei Superioare. Seria menită a-i purta numele, Biblioteca Vasile Pîrvan, a şi debutat, în 1928, cu un text scris de Ion Seracin şi prefaţat anume de Onisifor Ghibu[15].

Unul dintre cei mai apropiaţi elevi ai Magistrului, Radu Vulpe, arheolog şi preistorician, definea astfel, sintetic, dimensiunea morală a legatului  pîrvanian: „Conştiinţa sa stoică îşi găsea mulţumire, mai înainte de orice, în principiul muncii, socotind munca o virtute de căpetenie, suprema condiţie a progresului omenirii şi adevăratul izvor de fericire a fiinţei omeneşti”[16].

Asemenea reflecţii, splendid armonizate retoric, constituie nota dominantă a lecţiei Datoria vieţii noastre, rostită de Pârvan la Universitatea din Cluj cu aproape un secol în urmă şi rămasă de atunci un reper de neocolit în istoria gîndirii şi pedagogiei româneşti. A insista asupra lui, sub diverse unghiuri, nu e nicicînd inutil.

 

[1] Conferinţă în aula Academiei Române − Filiala Iaşi, 26 iunie 2017, la nouă decenii de la dispariţia lui Vasile Pîrvan.

[2] Vasile Pîrvan, Scrieri alese, ed. Alexandru Zub, Bucureşti, 2006, p. 483.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem, p. 486.

[5] Ibidem, p. 487.

[6] Ibidem, p. 491.

[7] Ibidem, p. 493.

[8] Ibidem, p. 494.

[9] Ibidem, p. 496.

[10] Ibidem, p. 497.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem, p. 487-488.

[15] Ion Seracin, În ce măsură se poate realiza Universitatea Daciei Superioare conform ideilor lui Vasile Pârvan şi ce poate face studenţimea în acest scop, Cluj, 1930.

[16] Radu Vulpe, Vasile Pârvan savantul, în Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice, s. IV, t. 2, 1977, p. 135-143.

Revista indexata EBSCO