Sep 1, 2017

Posted by in EDITORIAL

Basarab NICOLESCU – Documente excepționale pentrru cultura română: corespondența între Nichifor Crainic și Vintilă Horia în 1972

 

Clasând bogata corespondenţa lui Vintilă Horia, donată Bibliotecii Aman din Craiova de fiica scriitorului, Doamna Cristina Horia, am avut şansa de a descoperi două scrisori capitale pe care doresc să le aduc la cunoştinţa universitarilor şi cercetătorilor români. Dată fiind importanţa lor, le voi reproduce in extenso în prezentul articol.

Prima scrisoare este cea a lui Nichifor Crainic (1889-1972), adresată lui Vintilă Horia la data de 14 mai 1972 şi expediată la data de 26 mai 1972.  Adresa lui Nichifor Crainic marcată pe plic este „Bulevardul Dinicu Golescu 43, Bucureşti 7, România”. Adresa lui Vintilă Horia: „67 Breton de los Herreras, Madrid 3, España”. Am respectat în transcrierea scrisorilor normele gramaticale ale autorilor.

„Dragă Vintilă Horia,

Te vor mira aceste rînduri, scrise din consideraţia ce ţi-o port şi numai din asta. Ştiu toată povestea ta cu ţara. Cînd am fost scos din închisoare după 15 ani de huzur, am fost numit redactor la Glasul Patriei. Am căzut tocmai pe campania împotriva ta. Cînd m-am lămurit despre ce e vorba am spus imediat responsabilului politic al epocii că eu nu pot să scriu şi să particip la această infamie. I-am explicat cinstit şi ce însemnează pentru un român premiul ce ţi s-a dat. M-a înţeles şi campania a încetat. N-am avut nici un profit. Tu fuseseşi forţat să renunţi la premiu.

Mai tîrziu a venit din Germania o revistă oarecare dedicată României. Articolul tău, publicat acolo despre dorul de ţară l-am arătat responsabilului, om de vechea cultură universitară. L-a emoţionat şi i-a părut rău. Fusese dus în eroare cînd a condus campania infamă.

Peste cîţiva ani, arheologul Dinu Adameşteanu, care mi-a fost student, venind prin ţară, dacă eşti supărat de nedreptatea ce ţi s-a făcut. Mi-a spus că scandalul în jurul romanului premiat l-a făcut să fie tradus în limbi străine şi ai fost răsplătit considerabil. M-am bucurat şi pentru aceste motive îţi scriu următoarele :

Dela scandalul cu tine, în România mentalitatea s-a schimbat aproape fundamental. Aceasta mai ales şefului Statului, care vede lucrurile mult mai larg şi mai realist, adică mai româneşte.

În consecinţă, de curînd a luat fiinţă în Bucureşti o mare « Asociaţia România » ai cărei membri fondatori sînt un rezumat a tot ce are ţara mai de valoare, de la savanţi la artişti, la şefii cultelor religioase, la muncitori şi ţărani.

Scopul ei este, pe cît se poate, împăcarea unanimă cu toţi românii împrăştiaţi în lume care sânt peste un milion şi jumătate. Nu le cere nimeni să fie comunişti.

Dar dat fiind prestigiul de care azi România se bucură în lume, mai ales datorită politicii lui Ceauşescu şi realizărilor magnifice din ţară, se crede că tot ce e român sau s-a născut în România poate fi mândru de maternitatea ei. Patria oferă tuturor bucuria împăcării şi aderării la fiinţa ei spirituală prin această Asociaţie, iar cine poate e binevenit să colaboreze fie economic fie cultural, înlesnind relaţii de prietenie cu ţara unde şi-a făcut un rost în viaţă.

Sânt foarte mulţi români înfipţi în viaţa internaţională care pot juca acest rol mijlocitor, fără obligaţii, fireşte.

Trebuie să-ţi spun, dragă Vintilă Horia, că polonezii şi mai ales ungurii au înfiinţat asemenea asociaţii înaintea noastră.

Trebuie să-ţi mai spun că asociaţia România va avea un organ special al ei care, în locul simplului Glasul Patriei, va apărea săptămânal în străinătate şi în ţară în 16 pagini şi se va numi Tribuna României, cu un program bogat şi variat. Vor  colabora nu numai specialişti din ţară dar şi membrii din afară, amplificîndu-i aprecierea. Ai avea, dragă Vintilă, prilejul să afle ţara că exişti şi mulţi să se bucure citindu-te acum când ai ajuns un nume celebru peste hotare.

Te opreşte ceva să devii membru principal al Asociaţiei România?

Îţi scriu eu, care am făcut 15 ani de închisoare, care am lucrat 10 ani după aceea la Glasul Patriei ca să-mi cîştig existenţa, care n-am fost considerat scriitor decît în ultimele zile cînd am 83 de ani şi altele şi altele. Tu ştii mai bine ca oricine că nu sînt plătit pentru a îţi scrie, ci pentru dragostea mea dintotdeauna, pentru care mi-am cheltuit toată viaţa, dragostea mea pentru această ţară acum mai considerată ca oricând în lume .

Pentru asta am trecut peste tot ce-am suferit şi crede-mă că am suferit mai mult decît tine, ca să nu mă mai despart de ea.

Talentele noastre azi sînt în străinătate şi pe cît ştiu mai toate pornite de la „Gândirea”. Mi-ar plăcea ca înainte moarte să vă văd pe toţi împăcaţi cu Patria voastră care ea însăşi vă întinde braţele şi ştie că are ce să vedem ca s-o admiraţi şi s-o iubiţi ca pe mama noastră.

Poţi să-ţi trimeţi adeziunea la d. Preşedinte Athanase Joja, filosoful şi vice-preşedinte al Academiei sau, dacă vrei, la mine pentru a o publica în Tribuna României care, deocamdată, are un sediu provizoriu.

Directorul ei este distinsul eseist şi marele dramaturg Paul Anghel.

Cu dragoste şi succese în toate,

Nichifor Crainic

14 mai 1972

Bucureşti”

„Cînd am fost scos din închisoare după 15 ani de huzur, am fost numit redactor la Glasul Patriei[1]. Am căzut tocmai pe campania împotriva ta.” – scrie Nichifor Crainic. « Glasul Patriei » era o fiţuică de propagandă comunistă adresată exilului, de inspiraţie sovietică, condusă de George Ivaşcu. Ea « era redactată aproape în exclusivitate de foşti deţinuţi sau de intelectuali care aveau interdicţia de a semna în presa literară curentă.[2]». Alături de Nichifor Crainic şi George Ivaşcu, îi găsim pe Constantin G. Giurescu, Ion Vinea, Henriette Yvonne Stahl, Păstorel Teodoreanu, Şerban Cioculescu, Radu Gyr, Vladimir Streinu, Athanase Joja, Constantin Noica. Nichifor Crainic îi scrie în mod patetic lui Vintilă Horia: „Îţi scriu eu, care am făcut 15 ani de închisoare, care am lucrat 10 ani după aceea la Glasul Patriei ca să-mi cîştig existenţa, care n-am fost considerat scriitor decît în ultimele zile cînd am 83 de ani şi altele şi altele. Tu ştii mai bine ca oricine că nu sînt plătit pentru a îţi scrie, ci pentru dragostea mea dintotdeauna, pentru care mi-am cheltuit toată viaţa, dragostea mea pentru această ţară acum mai considerată ca oricând în lume.” Biete cuvinte care ne stârnesc astăzi dezgust şi milă.

„Campania” evocată de Nichifor Crainic este, bine înţeles, campania lansată de autorităţile din România contra lui Vintilă Horia cu ocazia primirii premiului Goncourt. „Cînd m-am lămurit despre ce e vorba am spus imediat responsabilului politic al epocii că eu nu pot să scriu şi să particip la această infamie. I-am explicat cinstit şi ce însemnează pentru un român premiul ce ţi s-a dat. M-a înţeles şi campania a încetat. N-am avut nici un profit. Tu fuseseşi forţat să renunţi la premiu.” Aşa a fost oare? Cu am putea verifica pe bază de documente că Nichifor Crainic l-a apărat pe Vintilă Horia? Şi cine era acel „responsabil politic al epocii” căruia i s-a adresat Nichifor Crainic? Gheorghiu Dej? „Dela scandalul cu tine, în România mentalitatea s-a schimbat aproape fundamental. Aceasta mai ales şefului Statului, care vede lucrurile mult mai larg şi mai realist, adică mai româneşte.” Ce schimbare de la Gheorghiu Dej la Nicolae Ceauşescu!

Care este obiectul scrisorii lui Nichifor Crainic? El îi cere lui Vintilă Horia să adere la Asociaţia România „ai cărei membri fondatori sînt un rezumat a tot ce are ţara mai de valoare, de la savanţi la artişti, la şefii cultelor religioase, la muncitori şi ţărani. Scopul ei este, pe cît se poate, împăcarea unanimă cu toţi românii împrăştiaţi în lume care sânt peste un milion şi jumătate. Nu le cere nimeni să fie comunişti. Dar dat fiind prestigiul de care azi România se bucură în lume, mai ales datorită politicii lui Ceauşescu şi realizărilor magnifice din ţară, se crede că tot ce e român sau s-a născut în România poate fi mândru de maternitatea ei.” El îi cere, de asemenea, să colaboreze la revista asociaţiei „Tribuna României”, directorul revistei fiind „distinsul eseist şi marele dramaturg Paul Anghel”…

Vintilă Horia îi răspunde la data de 18 iunie 1972. Tonul este plin de curtoazie faţă de cel care i-a fost, în tinereţe, maestru, dar conţinutul scrisorii este biciuitor.

„Madrid, 18 VI 1972

Iubite Domnule Profesor,

Mi-au făcut mare plăcere rândurile Dv., cu atât mai mult cu cât, timp de ani la rând, v’am urmărit cumplitul itinerariu prin închisori, iar în 1948 am scris şi am publicat (într’o revistă italiană) o nuvelă inspirată de ceea ce vi se întâmplase, purtat totul la un numitor literar şi la o valoare de simbol, iar mai târziu am republicat acel text într-un volum de nuvele apărut la Madrid în 1967. Volum pe care vi l-aş trimite, dacă aş fi sigur că ar ajunge la destinaţie.

Povestea e lungă. A Dv. ca şi a mea. Şi suferinţa la fel. A fi fost rupt de Ţară şi de familie, condamnat şi calomniat, interzis şi aruncat în exil, e tot atât de grav pentru un om ca şi a face închisoare. Vă răspund mai pe larg decât altcuiva, pentru că v’am simţit în totdeauna drept mai marele meu, maestrul, în sensul vechiu al cuvântului, drept cel care mi-a lămurit în tinereţe anumite nedumeriri, a crezut în mine şi m’a ajutat, într-un fel, să fiu ceea ce sunt. Iată dece vă adresez aceste rânduri, care nu sunt o justificare – nu am să mă justific faţă de nimeni aici pe pământ, fiind ceea ce se cheamă un om liber, conştient de preţul infinit  al propriei lui libertăţi – ci, dacă vreţi, o „scrisoare către maestru”.

Iată deci câteva din motivele care mă împiedică deocamdată să ader  la asociaţia de care-mi vorbiţi.

  • În 1946 am fost condamnat de un aşa zis tribunal al poporului la muncă silnică pe viaţă pentru păcate pe care nu le-am comis niciodată, printre ele acelea de a fi fost legionar şi… senator. Nu ştiu ca cineva vreodată să fi scuzat acea mârşăvie, sau să fi încercat a repara în vreun fel răul definitiv care mi s’a făcut atunci.
  • Istoria cu Premiul Goncourt (la care eu am renunţat, însă nu el la mine, păstrându-mi fără voe titlul de Prix Goncourt 1960), cel mai însemnat premiu literar obţinut vreodată de un Român şi răsplătit de reprezentanţii oficiali ai României de atunci cu scandalul cel mai mişelesc şi absurd montat cândva împotriva unui scriitor. E adevărat, cum vă spunea Adameşteanu, că acea campanie s’a soldat cu beneficii materiale pentru mine, însă rana a rămas deschisă, şi deschisă va rămâne, probabil pentru totdeauna. Nimeni n’a dat, de atunci şi până azi, vreo dezminţire, nimeni din partea ţării schimbate „aproape fundamental”, cum îmi scrieţi, n’a încercat în doisprezece ani să corecteze acea inexplicabilă injustiţie. A doua deci în raporturile mele involuntare cu ţara după război.
  • Îmi propuneţi nu numai să ader la asociaţia „România”, dar şi să colaborez la o revistă. În ce calitate? Ca scriitor interzis în România? Ştiţi bine că nu numai cărţile mele nu au fost publicate în româneşte, dar nici măcar nu e permis importul şi vânzarea cărţilor mele originale în librăriile dela noi. Ca şi cum ar fi scrise de duşmanul cel mai periculos. Ce rost are deci apariţia numelui meu într-o revistă (care din cele două ediţii: cea pentru România sau cea pentru românii din străinătate?) ai cărui cetitori nu ştiu nimic despre mine? În realitate multă lume din Ţară m’a cetit, malgré tout, sau ştie de mine, şi se miră dece numele meu continuă a fi urgisit, azi, în situaţia aproape fundamental schimbată de care–mi scrieţi, ca şi ieri; în 1972 ca şi în 1960, ce s-a schimbat deci? Prin prisma condiţiei mele de scriitor român, premiat (luna trecută mi s-a acordat un nou premiu la Madrid, în 1961 am avut altul la Milano), tradus, comentat, subiect de teze de licenţă şi doctorat la universităţile din Statele Unite, Franţa, Spania, Italia, etc., dar hulit şi surghiunit în propria lui Ţară, prin această prismă, repet, eu nu văd nicio schimbare. Schimbarea ar trebui, deci, să vină dela mine, cel fără vină, după câte înţeleg. Nu văd dece. Ar fi nelogic şi cum spun spaniolii, „contraproducende” pentru ambele părţi.

Îmi vorbiţi de marele prestigiu pe care azi îl are România peste hotare. Prestigiu politic, datorit, cum spuneţi, actualului Şef al Statului. E un lucru de netăgăduit. (Într-o revistă de arhitectură dela Madrid a apărut zilele trecute un lung comentariu dedicat revistei „Futuro presente” (revistă întemeiată şi condusă de mine aici şi la care colaborează numele ce le mai celebre din întreaga lume occidentală; în acel comentariu autorul aduce un curios omagiu României reprezentată, pentru el, de Brâncuşi, Enescu, Eugen Ionescu, M. Eliade, Vintilă Horia şi N. Ceauşescu; vedeţi cum ne judecă lumea: cultura e o mare sferă, plină cu multe nume, politica e un singur nume.) Însă cultura românească actuală e  o reuşită, o contribuţie la cultura occidentală prin Românii din exil. Ţinuţi mai departe în exil, ca nişte iluştri ciumaţi. Cele două prestigii nu au, din păcate, nimic de a face unul cu altul. La asociaţia de care-mi vorbiţi  nu va adera niciunul  din numele care azi fac cultură românească în străinătate. Şi e trist că  e aşa, trist pentru toţi, căci politicul fără cultură e ca o Lună fără Soare, în timp ce cultura poate trăi, tristă dar cu atât mai umană, şi dincolo de politic.

Atâta timp cât aceste lucruri esenţiale – toate cele spuse mai sus – nu vor fi înţelese sau cel puţin  intuite, nu va fi posibil un proces de complementaritate, cum se spune în fizică, deci nici de normală fuziune. Vom continua a trăi mai departe  pe meridiane separate, politica cu prestigiul ei, cultura cu eternităţile ei într-un talger al balanţei care, la făcutul socotelilor, îi e întotdeauna favorabil. Asociaţiei de care-mi scrieţi va convinge pe câţiva scribi neînsemnaţi  de peste hotare, câţiva grăbiţi să-şi vadă numele tipărite oricum şi oriunde, însă nu se va bucura de adeziunea celor care fac cultură  românească în străinătate. Aş vrea să mă înşel în prezicerea mea. Însă cazul lui Mircea Eliade e recent în mintea tuturor. Ca şi cazul meu.

În ceea ce priveşte sentimentele mele faţă de Ţară, ştiţi bine că nu s-au schimbat. Ea este legătura mea cu lumea, contactul primordial, care niciodată nu poate înceta de a fi ceea ce a fost. O esenţă pe de-asupra existenţei, cum ar fi zis Heidegger. Şi cu atât mai mult tind spre esenţă, de-a-lungul existenţei mele de om condamnat, ca Ovidiu şi Dante, la un exil creator, cumplit dar creator, cu atât mai mult, într-un fel aproape esoteric, mă integrez Ţării, ca într-o salvare ultimă. România are azi sute de reprezentanţi în străinătate şi prestigiul ei e mare, din punct de vedere politic. E un fel de discretă speranţă, poate nejustificată, ca orice traiectorie înscrisă în efemerul politic. Însă când un străin, aici sau oriunde, dă peste numele de Român, are imediat în minte numele unui scriitor sau al unui artist: Brâncuşi sau cei câţiva citaţi mai sus. Acum câţiva ani, într-o vară, am intrat într’o primărie de ţară, nu departe de Alicante, ca să cer o informaţie. Era cald şi pustiu. Traversam săli goale, chemam în van. În fund de tot, aplecat peste o maşină de scris, un funcţionar.

– Cine sunteţi? mă întreabă răstit, vădit deranjat din treabă sau din somn.

– Sunt Vintilă Horia.

– El rumano? Şi sări în sus de la masa lui, serviabil dintr’odată şi surâzător. Scene ca asta mi s-au întâmplat de nenumărate ori, în multe locuri din Europa.

Exilul nostru, împotriva cruzimii lui şi a tentativelor de distrugere la care am fost supuşi, a avut consolările lui, pe această dimensiune apolitică din care e făcută fibra noastră şi care ne indică rostul pe lume, cu o rigoare aproape cibernetică.

Mi-ar fi făcut plăcere să vă revăd, să revăd locurile pe care m-am născut şi pe care le-am descris în romanele mele, însă cred că lucrul nu e posibil, nu va fi îndelung posibil, surghiunit cum sunt în trup şi în cărţi, în trup peste hotare, în cărţi în propria mea matrice stilistică.

Sunt sigur că mă veţi fi înţeles.

Îmi spuneţi că mi-aţi luat apărarea în 1960. Şi eu v-am apărat la multe congrese şi reuniuni. Căci aţi fost pentru mine omul care m’a înţeles în tinereţe şi care m’a ajutat să mă definesc, dar şi ilustrarea cuvintelor cronicarului „îi bietul om sub vremi.” V-am imaginat viaţa prin codri, prin vale, prin închisori, v-am visat de multe ori, v’am fost mereu aproape. Destinul ne-a pus pe acelaş drum, în acelaş timp de teribile încercări. Aşa cum nu mi-am uitat Ţara, pe care am apărat-o totdeauna şi din a cărei problematică majoră am făcut propria mea problematică, tot aşa nu mi-am uitat nici maestrul. Dumnezeu să vă răsplătească pentru binele pe care mi l-aţi făcut, un bine socratic, care e naştere prin spirit.

Cu sentimentele din totdeauna, al Dv.

Vintilă Horia”

Refuzul lui Vintilă Horia de a accepta propunerea de colaborare formulată de Nichifor Crainic este categoric şi el este fundat pe trei argumente esenţiale, care merită să fie îndelung meditate în condiţiile României de astăzi.

Primul argument este absenţa oricărei scuze a Statului Român faţă de condamnarea sa drept criminal de război: „În 1946 am fost condamnat de un aşa zis tribunal al poporului la muncă silnică pe viaţă pentru păcate pe care nu le-am comis niciodată, printre ele acelea de a fi fost legionar şi… senator. Nu ştiu ca cineva vreodată să fi scuzat acea mârşăvie, sau să fi încercat a repara în vreun fel răul definitiv care mi s’a făcut atunci.”

Dacă Nicolae Ceauşescu dorea să atragă intelectuali de talia lui Vintilă Horia de ce nu dispus anularea sentinţei monstruoase şi mincinoase din 1946, emisă sub presiunea ocupantului sovietic? Am în arhiva mea textul complet al Hotărârii nr. 11 din 21 februarie 1946 a Completului II de Judecată al Tribunalului Poporului Bucureşti (prezidat de Al. Voitinovici, delegat procuror la Parchetul Tribunalului Ilfov) în ceea ce îl priveşte pe Vintilă Horia, din care se poate constata că, dintre cei unsprezece membrii ai Completului de judecată, doi sunt judecători ai Poporului, unul este judecător delegat, unul este grefier, unul este acuzator public si unul singur (Ion Pora) este magistrat, cinci dintre « judecătorii asesori » fiind: Ispas Stoica (învăţător), Marin Teodorescu (muncitor CFR), Sulică Main, (învăţător), Gheorghe Cristescu (comerciant), Vasile Ionescu (fost consilier la Camera de Muncă). De fapt, Vintilă Horia a fost condamnat pentru că era antisovietic, fapt care nu ar  fi trebuit să îi displacă lui Nicolae Ceauşescu.

Al doilea argument al lui Vintilă Horia este, şi el, necruţător: „Istoria cu Premiul Goncourt (la care eu am renunţat, însă nu el la mine, păstrându-mi fără voe titlul de Prix Goncourt 1960), cel mai însemnat premiu literar obţinut vreodată de un Român şi răsplătit de reprezentanţii oficiali ai României de atunci cu scandalul cel mai mişelesc şi absurd montat cândva împotriva unui scriitor. [..] Nimeni n’a dat, de atunci şi până azi, vreo dezminţire, nimeni din partea ţării schimbate „aproape fundamental”, cum îmi scrieţi, n’a încercat în doisprezece ani să corecteze acea inexplicabilă injustiţie.” Aluzia la complicitatea lui Nichifor Crainic este evidentă: nici el n-a dat vreo dezminţire.

În fine, al treilea argument este, şi el, de o deplină claritate: „Îmi propuneţi nu numai să ader la asociaţia „România”, dar şi să colaborez la o revistă. În ce calitate? Ca scriitor interzis în România? […] Schimbarea ar trebui, deci, să vină dela mine, cel fără vină, după câte înţeleg. Nu văd dece.” Vintilă Horia scrie: „Asociaţiei de care-mi scrieţi va convinge pe câţiva scribi neînsemnaţi  de peste hotare, câţiva grăbiţi să-şi vadă numele tipărite oricum şi oriunde, însă nu se va bucura de adeziunea celor care fac cultură  românească în străinătate. Aş vrea să mă înşel în prezicerea mea. Însă cazul lui Mircea Eliade e recent în mintea tuturor. Ca şi cazul meu.”

Vintilă Horia conclude: „Mi-ar fi făcut plăcere să vă revăd, să revăd locurile pe care m-am născut şi pe care le-am descris în romanele mele, însă cred că lucrul nu e posibil, nu va fi îndelung posibil, surghiunit cum sunt în trup şi în cărţi, în trup peste hotare, în cărţi în propria mea matrice stilistică. […] Dumnezeu să vă răsplătească pentru binele pe care mi l-aţi făcut, un bine socratic, care e naştere prin spirit.” Cuvinte profetice: Nichifor Crainic moare după câteva luni (la 20 august 1972), iar Vintilă Horia nu şi-a revăzut niciodată ţara.

Rolurile, aşa cum le vedem în cele două scrisori,  s-au schimbat: Nichifor Crainic nu mai era, de fapt, maestrul său. Sub presiunea suferinţelor el s-a transformat într-un jalnic servitor al puterii comuniste.  Adevăratul maestru devenise Vintilă Horia, în lecţia de demnitate pe care i-o dă lui Nichifor Crainic.

Documentele analizate[3] sunt de mare însemnătate pentru cultura română contemporană.

Este clar că dacă Vintilă Horia ar fi făcut cea mai mică concesie puterii comuniste, el ar fi fost astăzi Membru de Onoare al Academiei Române şi ar fi adulat ca mare scriitor de criticii literari din România. Dar el a preferat să rămână un om liber: „Iată dece vă adresez aceste rânduri, care nu sunt o justificare – nu am să mă justific faţă de nimeni aici pe pământ, fiind ceea ce se cheamă un om liber, conştient de preţul infinit  al propriei lui libertăţi […]”

Încheind această scurtă analiză, este imposibil să nu observăm că, în mod straniu, istoria se repetă prin aplicarea mecanică a sentinţei din 1946: grotesca retragere a diplomei de Cetăţean de Onoare al oraşului Segarcea, schimbarea numelui liceului din Segarcea, distrugerea statuii lui Vintilă Horia din curtea liceului din Segarcea şi schimbarea numelui străzii „Vintilă Horia” din Mangalia.

Cum se poate ca, în  România secolului 21, ţară democratică şi aparţinând Comunităţii Europene, să fie menţinută aberanta sentinţă din 1946? Guvernul României ar putea găsi modalitatea de anulare a sentinţei.

Cum se poate că nici Ministerul Culturii şi nici Academia Română nu au dezvăluit infernalul mecanism al scandalului Premiului Goncourt, în vederea repunerii portretului lui Vintilă Horia la sediul Academiei Goncourt din Paris, ceea ce ar fi, pentru prestigiul României, un aspect important?

Sper că aceste două aspecte vor fi rezolvate în viitorul apropiat.

 

 

 

[1] « Glasul Patriei », fiţuică de propagandă comunistă adresată exilului, a apărut între decembrie 1955 şi septembrie 1972 (606 de numere) – a se vedea Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989 – Scriitori, reviste, instituții, organizaţii, editura „Compania“, 2010, ediţia a doua revizuită şi adăugită, p. 360-365.

[2] Idem, p. 361.

[3] Florin Manolescu menţionează, în trecere, aceste două scrisori (cu o eroare de transcriere : « matcă » în loc de « matrice »), dar nu indică nici o sursă bibliografică. A se vedea Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989, op. cit., p. 389.

Revista indexata EBSCO