Sep 1, 2017

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – Se mai scrie roman-fluviu

Într-un timp în care la modă e romanul scurt, comercial, à la Paulo Coelho sau Amélie Nothombe, se mai scrie un roman fluviu, posibil a fi şi atractiv, deci cu şansa de a fi citit din curiozitate. Din fericire, romanul încă se citeşte, puţin, dar se citeşte. El nu mai e primejduit astăzi de cinematograf care, se ştie, şi-a tras din el momente faste ale existenţei sale, ci de internetul cu mutilantele lui căi de comunicare. Am avut răbdarea şi profitul de a citi din tetralogia misterioasei prozatoare italiene cu pseudonimul Elena Ferrante, primele trei volume, serie începută cu Prietena mea genială. Este o lectură suficientă (peste o mie două sute de pagini) pentru o evaluare a acestei proze insistent susţinută de curajul autoarei de a sfida moda, preferînd riscul reînnoirii unei vechi experienţe romaneşti. Ea a reuşit să refacă nu numai o lume italiană cvasicontemporană, animată şi reprezentată de o tipologie umană cu o psihologie aparte, dar o şi proiectează, în principal, în atmosfera napolitană a vechiului oraş de la poalele Vezuviului, oraş mare, cu edificii, bulevarde şi parcuri. Ca atmosferă a unui oraş cu specificul lui, scriitoarea îi dă o replică italică ibericului Ruiz Zafon, îndrăgostitul de Barcelona veche şi nouă. Am parcurs acest roman italian cu titlu generic L’amica geniale, împărţit, cum altfel decît pe cicluri succesive de viaţă (Copilăria, Adolescenţa, Tinereţea, Maturitatea şi Bătrîneţea), structură şi amploare ce îi revendică, de la sine, încadrarea între romanele-fluviu. Nu se poate spune nimic despre, fără să precizezi titlurile de sub cel generic. Volumul I, apărut în italiană în 2011 păstrează titlul generic. În 2012 a apărut volumul II, Povestea noului nume, iar al treilea, Cei care pleacă cei care rămîn, în 2013. Toate au fost traduse la noi în 2015 şi 2016. Al patrulea volum, Storia della bambina perduta, publicat în italiană în 2015, nu e încă tradus în română. Romane voluminoase scrise recent am mai citit, dar roman-fluviu, care să te introducă într-o lume specifică, dar normală, nu. Pentru cronicarul literar romanul-fluviu e o tortură determinată de interzicerea dorinţei de a-l comenta mai complet.

Cred că, în lumea americană grăbită şi pragmatică, numai calitatea profund umană şi oarecum exotică a cărţii a făcut vîlvă, cum se spune, şi nu propaganda organizată de edituri prin condeiele criticii, cum se întîmplă astăzi pretutindeni. Nu structura clasică a romanului biografic e atractivă, ci povestirea de caligraf literar minuţios al unor structuri psihice unicat te îndeamnă să continui lectura şi s-o reiei cu interes sporit şi curiozitate aţîţată cu artă de povestitoare, un fel de Șeherezadă modernă. Elena Ferrante, al cărei nume adevărat se zice că ar fi fost identificat, vrea să se ascundă în spatele ei, dar un amănunt o trădează. Numele povestitoarei este Lenu, hipocoristicul de la Elena, care devine scriitoare, asemenea autoarei. E ceea ce se cheamă o lectură solicitantă, fără să poţi spune că ai citit pe nerăsuflate cele peste o mie de pagini. Plăcerea lecturii vine din faptul că valoarea de „breviar psihologic” a povestirii creşte odată cu devenirea celor două personaje protagoniste legate de o paradoxală prietenie, una relevînd, prin contrast, structura realistă a celeilalte. Ceea ce ni se oferă e o literatură psihologică, evident contrastivă, simultan construită pe două caractere diferenţiate şi mental şi comportamental. Nu e un procedeu obişnuit de reliefare a unui personaj care povesteşte, la persoana întîi,şi care spune că simte a fi doar reverberaţia inteligenţei unei prietene. Relaţia intersubiectivă neobişnuită este chiar materia romanului ce poate fi cotat ca roman psihologic de o mare bogăţie instructivă. De observat intenţia şi ideea sugerate de moto-ul din Faust, despre existenţa unui „diavol” care aţîţă creativitatea povestitoarei. La încheierea lecturii ştii că acest daimon este inteligenţa rea a prietenei naratoarei. Aceasta din urmă e prezentă în acţiune la persoana întîi, autobiografic, cealaltă, despre care se spun multe, e prezentă direct numai în dialog, din partea ei nu întotdeauna armonios în felul cum îşi tratează interlocutorii. Adesea e violent şi colorat cu vulgarităţi. Despre dialogul care intersectează scurt povestirea secţionată în mici fragmente numerotate, dar strîns legate ca fluenţă a acţiunii, e important de spus că, în mod studiat, invariabil, fiecare fragment are în centru un episod dialogat, cînd se odihneşte povestitoarea şi, odată cu ea, cititorul resimte o înviorare a lecturii.

Spaţiul tipografic excepţional al textului obligă la un comentariu sistematizat, plecînd de la prima lui pagină, urmărind esenţa valorică, dincolo de amănuntele ce se repetă. Deschiderea, un insolit „Index de personaje” pare să anunţe o monografie ştiinţifică a unei umanităţi şi nu o operă ficţională. În fapt, ca în teatru, sînt enumerate figurile umane ce vor intra în rama povestirii, părinţi şi copii, reprezentînd meseriile cartierului de margine a oraşului Napoli: cizmari, tîmplari, portari, feroviari, cofetari, învăţători etc. În volumele următoare indexul e completat cu nume noi, deşi unele numesc personaje compars, care fac figuraţie completivă, de decor, un fel de sateliţi ai personajelor de prim plan. Vrînd-nevrînd, personajele se înmulţesc şi se diversifică din punct de vedere calitativ, pe măsură ce povestitoarea iese din universul strîmt al cartierului copilăriei, atunci cînd pleacă, pentru studii, la Pisa şi Florenţa. Cu toţi aceştia se recompune „felia de viaţă” a periferiei napolitane din Italia mijlocului de secol XX. Chiar dacă povestitoarea, după studii, intră în mediul cultural al Florenţei, ea se întoarce mereu acasă, regăsind mediul şi dialectul locului. Cum am amintit deja, printre neobişnuitele elemente de structură romanescă intră „prologul”. De finalul acestui mini-text dialogat se va înnădi începutul istorisirii. Intrigată de dispariţia prietenei, numită Lila sau Lina (de la Raffaella), Lenu (de la Elena) cea care scrie prezenta carte, începe să recompună povestea prieteniei lor. „Am deschis computerul – se introduce ea – şi am început să scriu fiecare detaliu al poveştii noastre, tot ce mi-am amintit”. Se vede că asta înseamnă mult. Retorica afectivă a autoanalizei, dezvoltată de naratoare, poate crea impresia că citeşti o autobiografie ficţionalizată a autoarei înseşi. Sînt golite cele mai tainice buzunare ale sufletului în acest roman-confesiune. Este deci o povestire evocatoare dilatată la maximum, stoarsă din memorie, reactualizînd evenimente unice, irepetabile, inserate într-un context istorizat, cum şi evenimentele politice amintite o atestă.

Elena Ferrante confirmă teoria lui Matei Vişnec, despre incipit, din cartea sa, Negustorul de începuturi de roman: „Prima frază a unui roman trebuie să conţină ceva din energia unui strigăt inconştient care provoacă o avalanşă… o scînteie… un germene” al întregii povestiri. Prima frază a romanului italian este mai mult, e absolut simbolică, prefigurînd treptele vîrstelor: „Atunci cînd Lila şi cu mine am decis să urcăm pe scara întunecată care ducea, treaptă cu treaptă, rampă cu rampă, pînă la apartamentul lui don Achille, a început prietenia noastră. Îmi amintesc…”, aşa începe Lenu să spună povestea ce va rememora două vieţi pe durata a şase decenii, dacă trebuie amintit şi spaţiul temporal al acestui roman-fluviu. De multe ori, în cursul lecturii ai impresia că parcurgi un jurnal intim recompus din amintiri. Trăirile psihice ale povestitoarei sînt, în genere, monolog interior, de aspect autoanalitic, meditativ. Astfel îşi mărturiseşte o imagine despre sine, pe care n-o trădează pe parcurs, percepută de cititor ca autocaracterizare gîndită şi niciodată rostită. Sinceritatea spulberă orice urmă de mister. Discursul interior neverbalizat e inima povestirii. Lenu îşi construieşte mental replici despre sine şi despre cei cu care vine în contact, dar îşi interzice discret să le comunice. Adesea, ceea ce spune e altceva decît ceea ce gîndeşte, din grija de a nu răni pe celălalt cu adevăruri constatate. E mai crudă cu defectele ei. Păstrează pentru ea gîndul cu o modestie ce intră în natura ei, deşi suferă că n-a avut curajul să spună ceva, să reacţioneze spontan. Deşi mediul reconstituit era propice, povestitoarea, care vrea să nu fie totuna cu autoarea, nu este moralistă decît în forme gîndite, lăsînd foarte puţin să coboare în cuvînt. Îşi face adevărate procese pentru reticenţele în verbalizarea gîndului, o încearcă stări de deprimare şi nesiguranţă de sine. Este intimidată şi retractilă în faţa manifestărilor umorale ale Lilei, care e flegmatică şi lipsită de emoţii. Această exagerată modalitate de autocaracterizare, transformată în povestirea gîndului, este o calitate dominantă şi particulară a romanului care se împarte între modul naratoarei de a gîndi despre sine şi modul de a gîndi despre ceilalţi, dominantă ce, în mod obligatoriu, clasifică romanul între prozele psihologice. Dar, această clasificare n-o poate recunoaşte şi accepta decît lectura integrală a textului. Relatarea mea nu face decît s-o recomande ca atare, spre a n-o trunchia ilustrînd-o doar cu cîteva citate. Se remarcă şi o complexă autobiografie a naratoarei ca evoluţie faptică şi structură interioară; un tip uman plauzibil.

Într-un stîns rezumat concluziv, romanul tetralogic ar putea fi luat ca studiu de caz; evoluţia prieteniei între două femei, nu total opuse comportamental, însă complementare ca temperament şi reacţii în context. Numeroasele peripeţii ala vieţii lor, care nu se pot rezuma, fac materia densă a povestirii. De aici decurge şi ceea ce s-ar numi intriga creată de evoluţia celor două, a destinului diferit care, totuşi, nu le desparte, prin voinţa Elenei. Ea e cea care vrea să învingă afectiv relativa indiferenţă egoistă a Lilei, pe care într-un fel o ocroteşte. Cum se deduce, Lenu (Elena) e o fiinţă mai fragilă, repede impresionabilă, încît, cum şi spune, are nevoie de fermentul activ al celeilalte, drept care, o alege ca prietenă, încă din copilărie, imitînd-o şi ascultînd-o în toate. Ea decide, ea întreţine legătura şi direct şi telefonic, cu o condiţie, aceea de a fi mereu concesivă cu reacţiile violente ale Lilei. Prietenia devine pentru Lenu o necesitate, o formă de completare a sinelui nerealizat, nevoie dictată de conştiinţa latentă. Suportă capriciile şi atitudinea poruncitoare a Lilei care, mereu interesată, profită de slăbiciunea Elenei pentru ea, cerîndu-i tot felul de servicii în numele prieteniei. Sentimentul este unilateral, de aceea disproporţionat, dar real în măsura în care povestirea situaţiilor îl dovedeşte a fi plauzibil. Elena ştie, uneori vrea să răspundă cu personalitate, dar nu se poate vindeca de propria ei natură, cu toată devenirea de la copilărie la maturitate. Pe aceeaşi durată, Lila continuă să fie pasionată,violentă, schimbătoare, uneori crezută a fi malefică, totuşi magnetică şi dominatoare. Despre inteligenţa ei se vorbeşte mult, fără a fi o calitate confirmată prin ceea ce spune şi face. Ea recunoaşte, doar în treacăt, inteligenţa Elenei. Evoluţia sentimentului problematizat intens, trăit puternic şi continuu de Lenu, pînă la a-i organiza viaţa, este ideea, care, dincolo de accidentele de amănunt, dă conţinut discursului romanului, făcîndu-l atractiv. Fiecare dintre cele două protagoniste este o individualitate consecvent construită de-a lungul celor peste o mie de pagini. Coerentă şi consecventă e şi descrierea mediului de mahala napolitană din care nu lipseşte vulgaritatea, conflictele sociale şi politice ce duc la crime. Don Achille, „căpcăunul” bogat şi spaima copiilor este ucis din resentiment social, alţii sînt împuşcaţi fie de comunişti, fie de fascişti, care, spune naratoarea, se confruntau în toate marile oraşe italiene din a doua jumătate a secolului trecut. Într-un astfel de climat, nelipsit de diferenţe sociale între negustori şi muncitori, în condiţii materiale precare, cresc cele două fete, Lenu şi Lila.

Copilăria şi, mai ales, adolescenţa constituie materia primului volum. Atmosfera de cartier sărac, joc cu păpuşi, şcoală: „Lila a apărut în viaţa mea în clasa întîi şi m-a impresionat imediat pentru că era foarte rea”, povesteşte Lenu, amintind gesturi drept probă. O subtilă dorinţă de a reacţiona la răutate „pentru a o înăbuşi” decide dintru început prietenia: „Am hotărît că trebuie să mă ţin după copila aceea -îşi aminteşte Lenu scriind -să n-o pierd niciodată din vedere, chiar dacă s-ar fi înfuriat şi m-ar fi jignit.” În timp ce „pentru mine era sclipitoare”, pentru ceilalţi elevi „era doar groaznică”. Se creează o dependenţă, o supunere şi participare la fapte reale dictate de Lila, la aventura evaziunii din cartier etc. Lila nu era iubită de nimeni, era mai curînd temută. Diferenţierea de destin apare la absolvirea şcolii primare, cînd Lenu iese prima şi, sfidată de Lila, face ore speciale de latină pentru admitere la liceu. Ceea ce se şi întîmplă.

Adolescenţa, în acelaşi mediu napolitan, e marcată, fiziologic şi psihic adecvat psihologiei vîrstei şi cutumelor colectivităţii de meseriaşi modeşti. Subtitlul părţii a doua a volumului prim „Povestea pantofilor”, anunţă preocuparea familiei Lilei, tată şi frate, cizmari cîrpaci, de a-şi asigura existenţa prin crearea unui model nou de pantof. Fără să fie cu totul plictisitor de migăloasă pe această temă, povestirea urmăreşte, pe fond, evoluţia protagonistelor, obiceiul particular al logodnelor adolescentine între tinerii cartierului, un fel de contracte verbale idilice, oricînd anulate. Cu fineţe analitică sînt urmărite complexele psihologice ale celor două personaje de prim plan,      stări cu motivaţii diferite şi răscumpărate diferit. Elena Ferrante, iniţiată în psihologie, ştie că aceasta este vîrsta la care se instalează complexele şi o lasă pe Linu să le povestească, analitic cînd e vorba de Lila şi autoanalitic cînd e vorba de ea însăşi, o structură mai labilă. Intriga psihologică e între ea şi eu: „Lila a ştiut întotdeauna ce voia şi a avut; eu nu vreau numic, eu sînt făcută din nimic”. Sînt zeci de pagini pe temă, care întreţin interesul lecturii, întrucît aceste trăiri particulare determină un algoritm comportamental al fiecărui personaj. Logodită cu un băiat sărac şi incult, care o şi părăseşte complexat, Lenu nu-şi poate reprima trăirile puternic afective faţă de Lila, care, abandonînd şcoala se consolează ostentativ în relaţia de logodnă cu un mezelar bogat, un sclav sentimental care o răsfaţă în lux. Interogativă, Lenu îşi răscumpără complexul de inferioritate materială, cu motive compensatorii eficace pentru moment. Cînd i se strică ochelarii, reparaţi rapid la intervenţia prietenei, povestitoarea se întreabă şi îşi răspunde: „Ea îl are pe Stefano, pocneşte din degete şi ochelarii îmi sînt reparaţi. Eu ce am? m-am întrebat… Mi-am răspuns că aveam şcoala, privilegiu pe care ea îl pierduse pentru totdeauna. Aceea e bogăţia mea, am încercat să mă conving.” Acesta e punctul nodal al celui de al doilea episod din primul volum. Detaliile numeroase sînt mijloace de caracterizare a comportamentului cinic şi sfidător al Lilei, ifose de cartier care stîrnesc discuţii. Lenu o apără cînd alţii o condamnă, mărturisind consecvent , ca principiu psihologic de voinţă şi caracter: „aş fi făcut orice pentru ea”, ceea ce a şi făcut, decenii în şir, cu o devoţiune ieşită din comun. Se speculează repetat şi îndeajuns pe o formulă care rezumă conduita Lilei, „tăierea marginilor”, ceea ce ar însemna o depăşire voită a limitelor decenţei în relaţia de prietenie, dar şi în raport cu moravurile şi stilul de viaţă al cartierului sărac. Deşi frumoasă, modesta Lenu nu poate intra în competiţie cu frumuseţea studiat mondenă a Lilei, seducătoare pentru bărbaţi, temută de femei. Nu-i pasă de nimic şi de nimeni.  Sub titlul Povestea noului nume al celui de al doilea volum, povestirea analizează o altă treaptă de vîrstă pe care păşesc protagonistele. „Tinereţea”. Dintru început este inserat un artificiu narativ de anticipare a viitorului, asemănător cu cel care deschide primul volum. Încălcările temporale sînt admise, dacă ţinem seama că romanul e scris din amintire, atunci cînd Lenu află că Lila a dispărut fără urmă. Ni se spune că naratoarea a primit de la Lila, cînd aceasta avea 66 de ani, un set de caiete-jurnal. Refuză să afle conţinutul, bănuindu-l fie veninos, fie într-atît de impresionant încît să-i influenţeze reparator povestirea retrospectivă. Se eliberează de ele, protejîndu-se, cu gestul de a arunca în Arno (atunci Lenu trăia la Florenţa) caietele, împingîndu-le cîte puţin de pe parapetul podului „pînă cînd au căzut în rîu, de parcă era ea, Lila în persoană, căzînd, cu gîndurile ei, cuvintele, răutatea cu care reacţiona cu violenţă, modul ei de a pune stăpînire pe mine, cum făcea cu orice persoană sau lucru sau eveniment.” Naratoarea uită un amănunt atunci cînd , în acest episod, mărturiseşte că le-a citit totuşi. Asta se poate întîmpla autorului din zilele noastre care scrie direct pe computer. Mai departe povestirea se înnădeşte cu momentele ultime ale primului volum. După ce fusese insistent curtată de insipidul fiu al cofetarului, voluntara Lila hotărăşte brusc să se mărite cu mezelarul bogat, fără să-l iubească, dar care îi organizează o nuntă fastuoasă, umilitoare pentru Lenu sărăcăcios îmbrăcată şi neglijată. Schimbarea numelui Lilei dă titlul volumului secund, un nume pe care ea îl va renega cu ură ca şi pe cel care i l-a dăruit, părăsindu-l în cele din urmă. Duritatea caracterului Lilei, care nu se lasă posedată de soţ decît pălmuită, cu incredibile violenţe, împrumută povestirii o anumită coloratură a limbajului, un stil mai verde care se va repeta în escapadele erotice ale eroinelor. Ele vor fi legate, la distanţă în timp şi spre furia Lilei, de acelaşi amant, un tînăr plecat din Napoli şi reîntîlnit pe plajă, iar mai apoi la Florenţa, unde locuia Elena, devenită autoare de roman. De remarcat că Elena Ferrante nu face exces de scene erotice comerciale, fără să le elimine, totuşi, din ordinea naturii umane. Căsătoria Lilei duce la o distanţare de Lenu, fără ca aceasta , fiind personaj-povestitor al romanului, să înceteze analiza prieteniei lor paradoxale, acceptînd ciudăţenia de a se simţi „înlănţuită de acest pact insuportabil”. Sînt atît de copleşitoare ca număr analizele acestei relaţii pline de contradicţii, inexplicabilă ca mister psihologic, încît ele nu pot fi gustate decît citind romanul. Totuşi, un exemplu poate fi reveletor. Lenu, povestitoarea, se lamentează că, amestecată adînc în viaţa ei, „Lila e cea care face greoaie scriitura”. De aici şi analiza balast a integrării completive, prin contra transfer, rezumată scurt: „mai puţinul meu care e astfel din cauza unui mai mult al ei, în mai mult-ul meu care e forţarea mai puţin-ului ei”. Asta ar însemna o nivelare valorică, mereu contrazisă de detaliile analizei şi autoanalizei.

Marea despărţire, numai spaţială, se produce atunci cînd Lenu pleacă la Pisa pentru studii superioare, ceea ce va stîrni valul de resentimente afişate de Lila cu sarcasm. La Pisa ea e forţată să renunţe la dialectul napolitan, supărător pentru colegi, şi să înveţe italiana literară a Toscanei. Ca noutate pentru viaţa personală, ea leagă o prietenie intimă, stimulativă, cu un student inteligent şi bogat, o legătură doar temporară ce va contribui la emanciparea ei radicală. Întoarcerea, în vacanţă, la Napoli, motivează o lungă paranteză narativă despre Lila, cu aventurile şi copilul ei. Un scurt exerciţiu memorialistic al Elenei aminteşte momentul pierderii virginităţii, spre a putea povesti, destul de grăbit, despre cunoştinţa cu universitarul Pietro, despre încheierea studiilor şi scrierea unui roman, apărut la o editură din Milano. Calitatea romanului îi va aduce notorietate şi în oraşul natal, lung şi variat prilej de opinii. Realizarea, scrie ea, „m-a redat definitiv mie însămi”, un început al înstrăinării de Napoli şi de problemele personale ale prietenei altfel tratată cînd îi descoperă resentimentele. De aici mai departe, povestitoarea, acum emancipată de complexe, se va concentra pe propria ei viaţă. Restul vor fi paranteze completive şi amintiri reîmprospătate, peste care cititorul agasat poate să sară. De aceea presupun că un al patrulea volum ar plictisi prin diluţia subiectului, cu tot interesul lui psihologic.

Volumul Cei care pleacă şi cei care rămîn ar fi putut să încheie romanul, avînd ca subtitlu „Maturitatea”. Se introduce chiar cu o frază care anunţă şi rezumă conţinutul ultimei secvenţe ce ar încheia tetralogia. Povestitoarea datează, în 2005, ultima întîlnire cu Lila bătrînă, decăzută fizic, vorbind ca străină de sine. „Bătrîneţea de acum ne biruise pe amîndouă”, scrie Lenu cu melancolie, observînd că în oraşul natal totul se schimbase, personajele, dacă n-au plecat de acolo, încep să dispară, iar conflictele politice fac victime. Cum spuneam, e o anticipare suficientă pentru încheierea romanului cu final deschis imaginaţiei cititorului, de preferat unui întreg volum, al patrulea, care, sigur se va traduce curînd, plictisind, poate, cu infinite reluări de amintiri. Neştiind dacă dispăruta sa prietenă mai este în viaţă, Lenu se aşează la computer şi continuă să scrie prezentul roman povestind viaţa ei la Florenţa, fără să renunţe la excesive şi repetitive analize ale acestei paradoxale prietenii întreţinute acum mai mult telefonic. Îşi istoriseşte prietenia şi logodna cu universitarul Pietro, timp în care îşi publică primul roman. Pagini întregi sînt umplute cu starea de fericire trăită la lansarea romanului de mare succes, al cărui ecou a ajuns la Napoli, stîrnind comentarii de tot felul, interesant spectacol de critică provincială. Succesul şi căsătoria cu Pietro îi asigură Elenei (Lenu) un nou statut social, o introduce într-n mediu intelectual de stînga, cu participări la acţiunile studenţilor răzvrătiţi. Povestirea evoluţiei ei în noul mediu este intersectată, aproape pe spaţii egale, cu lungi paranteze despre ceea ce devenise prietena ei şi sprijinul dat în momente critice. Întorcîndu-se, într-o vizită, la Napoli, împreună cu Pietro, în sufletul Elenei apare temerea că şi el va fi sedus de Lila. Speriat, şi ca să se apere în faţa Elenei, Pietro îşi reneagă slăbiciunea, compunînd o succintă fişă caracterologică a Lilei. Este un portret psihologic total negativ care se dizolvă în miile de pagini ale romanului lipsit, aproape cu desăvîrşire, de clasice portrete fizice. Pietro n-o crede pe Lila prietenă a Elenei, însă spune că „era extraordinar de inteligentă, foarte captivantă, dar inteligenţa ei era una prost utilizată – inteligenţă malignă care seamănă discordie şi urăşte viaţa – şi farmecul ei era cel mai insuportabil, farmecul care supune şi împinge la ruină.” După care, spune ceva esenţial pentru neînţelesurile acestei prietenii ce frizează absurdul: „nu înţeleg cum relaţia asta a voastră a putut să reziste atît”. Scriitoarea, conştientă că a dezvoltat şi întreţinut o enigmă, lasă astfel unui personaj rolul de a contesta ceva şi, în primul rînd dilatarea temporală a unui sentiment.

De unde într-un volum anterior Elena povestise cu detalii nunta fastuoasă a Lilei, propria nuntă o expediază în cîteva rînduri. Maternitatea îi va complica existenţa bîntuită de crize sentimentale, de dorinţa de a evada din colivia căsătoriei. În familie se infiltrează, la început nevinovat, prietenul din copilăria napolitană, intelectual de marcă acum, fost amant al Lilei. Lenu se lasă sedusă de el şi, după întîlniri clandestine, care îi procură sentimentul că, în fine, prin această aventură o concurează dominator pe Lila, îşi anunţă soţul şi fiicele că îi va părăsi. O va face sau nu, e momentul de suspens, singurul care ar satisface curiozitatea cititorului de a parcurge, fie şi în zig-zag, volumul ultim, aşteptat. De amintit că volumul al treilea se încheie cu strigătul furios al Lilei: „eşti o cretină!” cînd află, telefonic, de hotărîrea Elenei, neaşteptată nici de cititor.

La sfîrşitul lecturii nu mai sînt sigură că voi citi cu aceeaşi răbdare volumul ultim al tetralogiei şi, oarecum saturată de minuţia unei autobiografii ce n-a putut fi reliefată decît prin contrast, nici nu mai cred că romanul-fluviu poate avea succesul unui best-seller.

Revista indexata EBSCO