Sep 1, 2017

Posted by in Interviu

„De la prepelițe împăiate la îngeri” – interviu cu Gabriela SZILAGI

Am cunoscut-o pe Gabriela Szilagi în Franţa, la ediţia din iunie-iulie a Festivalului Internaţional de Artă Marginală, Le Grand Baz’Art, unde a expus o serie de picturi. Întâmplarea a făcut ca, dintr-o eroare a hotelierilor francezi, să împărţim și camera în care am fost cazate. Am descoperit cu încântare incredibila poveste de viaţă a unei artiste interesante, pline de farmec și umor.

Îţi știu de ceva vreme lucrările, dar nu am putut afla mare lucru despre tine, ca artist. Doar texte despre tine ca fotomodel… Așadar, cine ești?

Sunt o bucureșteancă născută undeva prin februarie 1969 din doi părinţi ardeleni. De când mă știu, desenez sau pictez fără a considera că sunt artist plastic. Este pur și simplu o necesitate, o poftă comparabilă cu cea a femeilor însărcinate, nu mă pot abţine. Îmi aduc aminte că în perioada de gimnaziu eram „urecheată” destul de des în timpul orelor pentru faptul că în loc să fiu atentă la lecţii intram în transă desenând pe ultimele pagini ale caietelor. Toate aveau câte o schiţă, un desen… Cred ca ăsta este unul din talanţii pe care Dumnezeu mi i-a dat ca să îi înmulţesc. Înăltuţă fiind, veneau antrenori să mă recruteze din curtea scolii pentru baschet, handbal, volei… dar profesoara mea de sport îi lămurea repede „asta-i artistă, nu vrea să facă sport, dar la cercul de pictură merge de trei ori pe săptămână fără să o trimită nimeni. Nu o să faceţi treabă cu ea”. Mare dreptate avea. Timp de cinci ani am mers Casa Pionierului la cercul de pictură fără să dau prea multe explicaţi acasă. Odată am venit cu o prepeliţă împăiată, un album de Grigorescu și o diplomă sub braţ și i-am spus tatălui meu că am luat premiu pe ţară la un concurs de pictură organizat la Muzeul „Antipa”. A râs cu poftă. Considera că notele de 10 la desen, muzică sau sport sunt treburi „neserioase”. După trendul vremii, matematica și fizica erau chestiunile serioase. La matematică am fost și am rămas la nivel de copil întârziat mintal. Nu reușesc nici acum să calculez dacă vânzătoarea mi-a dat restul bine sau nu. Nu e un handicap, e o realitate care nu mă deranjează, chiar mi-o asum. Părinţii mei mi-au pus meditator la matematică în perioada premergătoare admiterii la liceu și mi-au ales un domeniu minunat: aviaţie. În casă aveam deja o planoristă de performanţă – soră-mea – și un deltaplanist îndârjit – tata. Ulterior s-a adăugat și un cumnat parașutist… doar că eu, odată ce m-am văzut cu dosarul pentru înscriere la treapta I în mână, am fugit cu el la Liceul de Arte Plastice „N. Tonitza”. Cu doar trei zile de pregătire, prin bunăvoinţa unui student la Arhitectură și explicaţiile sumare ale unui vecin pictor consacrat, am trecut examenul de admitere și am intrat la secţia de Ceramică-Stucatură, apoi am virat către Sculptură. De atunci nu am mai atins culorile și pensulele. Rebelă fiind, după 15 ani, am reînceput să pictez încălcând toate normele. Astăzi, pictura mea, pe care iniţial o numisem „nevrotică”, se înscrie într-un gen foarte căutat, numit Artă Singulară.

Între timp am experimentat multe domenii de activitate: cinci ani ca desenator tehnic la Ministerul Transporturilor, patru ani de facultate de Psihologie, fotomodel și manechin de podium timp de 20 de ani, prezentator de televiziune timp de șapte ani (TVR), redactor la reviste glossy timp de trei ani, interpret de limba italiană, vânzări în limba italiană de tratamente cosmetice elveţiene timp de un an și jumătate… apoi reorientare profesională către domeniul pe care îl iubesc – medicina de urgenţă. Astăzi, lucrez ca asistent medical la Serviciul de Ambulanţă București și îmi exercit profesia cu mult sânge rece și iubire pentru pacienţii mei. Pur și simplu simt că acesta este încă un talant pe care Dumnezeu mi l-a dat. Absolut tot ce am studiat și am ales ca profesie mă ajută acum, dar cea mai importantă experienţă și cunoaștere pe care încă o aprofundez este credinţa în Dumnezeu prin minunata ortodoxie. Am pornit de la fetiţa care spunea Înger, îngerașul meu înainte de culcare, am decăzut la ateul activ și plin de el care a consumat repede modeștii neuroni ai unui creier utilizat la doar 3% din capacitate, apoi am devenit ateul care se îndoia de ateismul lui cerând cu obrăznicie dovezi de la Dumnezeu cum că exista, iar după ce le-am primit am ajuns ortodox practicant fericit să fie în conversaţie cu Dumnezeu și să simtă cutremurător de frumos existenta Lui. Acum știu, simt și mărturisesc „Nimic fără Dumnezeu”!

 

Cum ţi-ai început activitatea artistică? Ai început cu aceste portrete pline de culoare sau acestea au evoluat din altceva? Ce/cum lucrai la începuturi?

Susţin aceasta teorie cu amendamentul că în orice adult există un copil. Și în cazul meu, nu adultul ucis de viaţa laică încărcată cu îndatoriri și facturi pictează, ci fetiţa pe care o ţin vie în mine și uneori mai scapă în viaţă ca într-un parc de distracţii și vrea să se dea în toate leagănele. Am reînceput să pictez în pragul vârstei de 30 de ani, când o întâmplare mi-a redeschis acea poftă irezistibilă de a amesteca culori. O prietenă, educatoare, picta niște imagini interesante pentru copilașii de la grădiniţă. Niște arii colorate diferit, mărginite de o tușă groasă de marker negru. Am poftit la culorile ei și i-am cerut voie să pictez și eu. De atunci nu m-am mai oprit. Mi-am cumpărat un set de culori tempera și am început să mă exprim artistic pe cartoanele de la ciorapi cu pensula de ruj. Făceam un fel de portrete a la Picasso, unde ochiul se întâmpla să cada în gură, pictura expanda din arie ajungând și pe ramă. Prima normă încălcată a fost „să nu conturezi cu negru”. Ba da, iată că exact cu asta încep. A doua norma încălcată cu sârg a fost încadratura. Nu există limite, linii sau „unghiuri de aur”, dacă vreau, mă extind și pe perete! Cromatica… hm, știu că e un rafinament să folosești griuri colorate și câte un accent de culoare, dar simt să încalc și această regulă. În antiteză cu culorile în care mă îmbrac, alb, negru, bejuri, în lucrările mele arunc cele mai radiante culori posibile, uneori chiar fosforescente sau metalice.

Încet-încet am evoluat de la carton la pânză și de la tempera la acrilic, trecând și prin improvizaţiile „omului sărac”, care își lipește cearșaful pe un placaj și aurește cu bronz de sobe. În perioada aceea în care foloseam tot ce ar fi fost de aruncat, eram mai slobodă și mai creativă. Faptul că nu trebuia să arăt nimănui creaţiile mele îmi dădea și mai mult avânt, iar lucrul fără scop îmi aducea pe pânze sentimente ascunse și chiar profeţii. De aceea am considerat pictura mai degrabă ca pe o terapie decât ca un act de creaţie. Așa am ajuns să le numesc „picturi nevrotice”.

 

Cum ţi-ai caracteriza lucrările? Unde te-ai plasa ca stil? Eu te-aș plasa undeva în zona Outsider, dar spune-mi tu mai multe despre asta!

Prin 2013, fondatorul Festivalului Internaţional de Artă Marginală sau Outsider Art, cum mai este cunoscută, Jean Luc Bourdila, a venit din Franţa în România pentru a organiza o expoziţie la București. Oana Amaricăi, coorganizatoarea acestui festival, îmi cunoștea istoria picturilor fiindcă fusese la un moment dat martora unui eveniment nefericit din viaţa mea. Pierdusem o sarcină în luna a șasea  și durerea m-a făcut să pictez îngeri. Copilul pe care nu am apucat să-l nasc a devenit înger pe o bucată de carton. Nici eu nu știam pe atunci să pictez aripi, nici el nu știa să zboare. Așa a apărut îngerul Nikita, cu niște aripioare ciufulite pe conturul corpului mic, imortalizat la ultima ecografie. De la acea pictură a venit o suită de imagini cu evoluţia îngerașului meu în Rai. Așa știam ce mai face micul meu Nikita; venea cuminţel și se așeza pe pânză făcând profeţii prin imagini.

Le-am arătat câteva picturi organizatorilor și am răspuns afirmativ, cu mare emoţie, la cele doua întrebări: „Vrei să expui în Franţa?” și „Vinzi?”. Așa am aflat că în lume există mulţi pictori „nevrotici”, ca mine, și că stilul se numește Artă Singulară. În anul acela, am câștigat la Grand Baz’Art, în Franţa, premiul pentru culoare.

 

Descrie-mi, te rog universul tău artistic. Cine sunt aceste personaje, unde, cum trăiesc ele? De unde vin? Cu ce se ocupă? Fă-mi o poveste despre aceste personaje, te rog!

Când încep să pictez nu am nicio idee despre ce o sa iasă. Nu îmi propun teme, imagini, tehnici, ci mă așez în faţa pânzei albe și îmi adorm un pic partea cognitivă pentru a lăsa inima să miște mâna. Uneori încep cu o pată de culoare pe care o arunc pe pânză și o întind aleator cu o bucată de plastic. Alteori deslușesc forme subtile pe care le conturez cu negru întrebându-mă „ce o fi asta?”. Las imaginile să vină singure ca și cum ele ar fi deja. Pictez fără grabă și inconstant. Uneori lucrez și câte șase luni la un tablou gustând senzaţiile care se nasc cu fiecare arie albă scăldată câte puţin în culoare și forme. Uneori plâng, alteori iubesc imaginile ca și cum ar fi vii. Nu pictez ca să expun sau pentru a vinde, ci pentru bucuria acelor senzaţii. Când arta se naște și începe să prindă contur, devin curioasă ce exprimă, ce vrea să îmi spună, cine e acolo și astfel înţeleg materializările subconștientului ca pe o poveste în desfășurare. Consider că niciunul dintre tablourile mele nu este terminat, ci mai degrabă reprezintă imortalizări ale unor sentimente trecute, prezente și viitoare. Aveam să constat că multe dintre ele au fost imagini profetice, care anunţau ce anume voi simţi, trăi și înţelege peste un an. Personajele sunt uneori oameni cu care am interacţionat foarte puţin, dar intens. Animăluţele pe care le-am iubit. Un sentiment care m-a făcut să vibrez sau să plâng… Vin singure și se așază pe pânză.

Spune-mi o întâmplare care ţi-a influenţat viaţa și arta!

Divorţul. A fost neașteptat și dureros. Atunci „tehnica” mea s-a schimbat, părăsind romantismul și deșteptând partea mai sumbră a simţirilor. În Broken Marriage apar simboluri pe care niciodată nu m-aș fi gândit să le folosesc în pictură, cum ar fi sângele, lacrimile, sârma ghimpată.

Ai avut un mentor? Ce te inspiră? Care este filosofia ta de viaţă?

Nu am avut niciodată un mentor la propriu, dar am un duhovnic călugăr, sihastru într-un vârf de munte, care mă îmboldește să pictez. Uneori îl sun și îi cer binecuvântare să pictez. Cea mai frumoasă întâmplare a fost când aveam nevoie de inspiraţie pentru a mai picta un înger pentru prima mea participare la Grand Baz’Art. I-am cerut să mă binecuvânteze ca să pot picta ultimul înger, iar el mi-a răspuns: „Îngerii nu au chip. Au doar niște ochi mari, ca de bufniţă, și o sugestie de aripi”. I-am mulţumit și, după ce am închis telefonul, m-am pus pe treabă. A fost singurul meu tablou care s-a vândut în cadrul acelui festival, iar cea care l-a cumpărat a fost de-a dreptul fascinată. Ulterior, mi-a trimis poze cu tabloul înrămat și expus în casa ei. Emoţionant.

Ce nu-ţi place? Aici, povestește-mi despre ce nu-ţi place să faci din punct de vedere artistic, dar și ce te nemulţumește în viaţa de zi cu zi.

Nu îmi place să mi se ceară să pictez la comandă. Nu pot. Am cereri de genul „Fă-mi și mie portretul, poţi?”. Le răspund „Pot, dar nu cred că o să te placi, pentru că, în stilul meu, ochiul s-ar putea să îl găsești în barbă și buzele la ombilic, asta vrei?”. Altcineva mi-a trimis poze cu cromatica dormitorului, ca să îi pot asorta tablourile… Chiar dacă par decorative, totuși picturile mele sunt povești de viaţă, nu accesorii de interioare. De aceea nici nu pictez ca să vând, ci mă automărturisesc în culoare. Uneori îi mărturisesc pe alţii, așa cum odată am pictat un înger care naște fluturi în urma unei întâmplări adevărate auzite de la cineva despre drama unor persoane în vârstă, cărora le-a murit fiul într-un accident de mașină chiar în faţa casei. În momentul în care au început să îi sape groapa în cimitir, au ieșit din pământ o mulţime de fluturi! Am simţit profund drama acelor părinţi, dar și mesajul că fiul e bine și le dă semne despre starea lui. Acel tablou l-am dăruit acelor oameni din toată inima și se află la loc de cinste pe peretele din faţa biroului mamei. Îl privește zilnic și zâmbește. Fiul ei e bine.

Care sunt dezamăgirile Gabrielei Szilagi? În ce fel ai fost dezamăgită?

Nu am dezamăgiri, viaţa este o suită de lecţii. Învăţăm și evoluăm în special în momentele dureroase. Nu mă amăgesc ca să nu mă dezamăgesc. Toate-s bune dacă știm să fim autentici cu propria neautenticitate. Creștem.

Care crezi că trebuie să fie cele mai importante calităţi ale unui artist? De ce sunt importante?

Artiști suntem toţi, dacă păstrăm în noi acel copil curat și pur care am fost. Trebuie să îl păstrăm viu și sa îi dăm voie să se manifeste din inimă atunci când creierul tinde să devină tiran. În opinia mea, artistul trebuie să simtă, nu să gândească.

Care au fost cele mai importante lucrări ale tale, cele mai importante evenimente la care ai participat? De ce le consideri importante?

Anul trecut  și anul acesta am expus la K-Fest, în Irlanda. Este un festival de anvergură, unde orașul Killorglin devine un fel de rai al artelor pentru trei zile. Anul acesta au fost 200 de expozanţi de arte vizuale și încă vreo 40 de artiști în muzică, teatru și poezie. Spaţiile de expunere sunt neconvenţionale și creează senzaţii extraordinare. Rămân fidelă și festivalului Grand Baz’Art din Franţa, a cărui „fiică” mă consider. Ei m-au descoperit, m-au crescut și m-au apreciat, deci sunt creaţia lor.

Ai încercat să lucrezi și în format digital? De ce preferi să lucrezi „clasic”?

Nu am încercat și nici nu voi încerca. Nu mă atrage. Sunt atât de mulţi artiști profesioniști în arta digitală, încât mi-ar lua mulţi ani să îi ajung din urmă. Poate că sunt eu prea „blondă” pentru a învăţa tehnologii noi. De 10 ani stă prăfuit pe raftul bibliotecii mele un curs stufos de Photoshop. După primul capitol am adormit cu cartea pe piept și computerul deschis.

Creezi o lume plină de culoare. Ce înseamnă culoarea pentru tine? Care este motivul pentru care lucrările tale sunt atât de vii? De unde vin aceste culori?

Multă lume mă întreabă cum de culorile sunt atât de vii, atât de vibrante… Am luat în serios întrebarea și mi-am dat seama că ele rămân strălucitoare și pure pentru că nu lucrez cu straturi peste straturi. Nu dau niciodată fondul suprapunând o altă culoare, ci pictez separat, migălos, fiecare pată de culoare pe fond alb. Nuanţele le formez pe paletă, nu pe pânză. Atunci culorile rămân „virgine”, așa cum le-am conceput înainte de a le pune pe pânză, iar fondul le ocolește cu graţie la final.

Ai regrete? Care? Când ţi-a fost cel mai rușine în viaţa ta?

Abia acum, la 48 de ani, am regretul că nu am copii. Nu că nu i-aș fi vrut, ci Dumnezeu nu mi i-a îngăduit: Poate ca plată a păcatului de a fi fumătoare, poate ca mijloc de a mă lăsa să iubesc copii altora, chiar și pe adulţi sau bătrânei, toţi sunt copiii cuiva… Nu sunt nefericită, ci doar regret. De multe ori mi-a fost rușine. Mi-a fost rușine în special când am înţeles că mă credeam mai grozavă decât sunt. Și acum îmi e rușine când uit aliniatul 7 al capitolului 4 din Epistola Întâia către Corinteni a Apostolului Pavel: „ …și ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te fălești, ca și cum nu l-ai fi primit?”.

Revista indexata EBSCO