Sep 1, 2017

Posted by in Interviu

„Romanul văzut ca o sociologie subversivă” – interviu cu antropologul francez Claude KARNOOUH

 

Claude Karnoouh despre ,,Autoportretul adolescentului îmbătrînind” sau romanul văzut ca o sociologie subversivă

 George Motroc în dialog cu Claude Karnoouh

 

George Motroc: Monsieur Claude Karnoouh, felicitări pentru lansarea primul dvs. roman şi prin care, iată, deveniţi scriitor de limbă română cu acte în regulă! Ce ne puteţi spune scrierea acestuia? A fost mai grea scrierea sau (re)scrierea şi alegerea versiunii definitive a textului?
Claude Karnoouh: Din păcate, nu a fost scris în limba română… L-am scris mai întîi în franceză, aceasta fiind singura, în afară de engleză, în care pot să scriu rafinat, cu mai multe niveluri de limbă… Dar, ca de obicei, am avut noroc să întîlnesc un traducător foarte bun! Şi cel pentru acest roman, mă refer la Alex Vlad, chiar e foarte bun, a ştiut să găsească ritmul şi diversele tonuri, fapt pentru care îi mulţumesc foarte mult! În ceea ce priveşte partea a doua a întrebării… da, am rescris textul de cinci ori, încercînd să găsesc ritmul care mi se părea cel mai potrivit! Am avut nevoie de mult timp pentru că am vrut să aleg vocabularul cel mai precis, cel mai potrivit, dar şi cu mici nuanţe diferite pentru situaţii, chiar dacă acestea puteau fi asemănătoare.

 

M.: Această perioadă lungă are legătură şi cu alegerile dvs. stilistice, de căutare a frazei? Sînteţi un adept al ideii că ,,stilul este omul însuşi”?

K.: Bineînţeles! În afară de semnificaţia poveştii, cel mai important este stilul…! Altfel, o poveste de dragoste între un bărbat de o vîrstă mai mult decît matură şi o tînără femeie e de o mare banalitate! Ceea ce face diferenţa e titlul şi. mai ales, stilul narativ… A scrie e ca şi moravurile de la masă… E o problemă de stil, nu de politeţe, ci, repet, de stil…! Dacă te porţi ca un dandi, scrii ca un dandi, aceasta nu înseamnă că nu poţi folosi un vocabular de mahala, popular sau chiar pitoresc, desigur dacă trebuie!

 

M.:Titlul este şi el unul surprinzător stilistic…Autoportret trimite la ideea de jurnal, iar celelalte două cuvinte dau o notă de autenticitate, de acţiune în mişcare şi care se realizează sub ochii cititorului… Am intuit măcar parţial sau alta a fost intenţia dvs.?

K.: De fapt este un amestec între un fals jurnal, o serie de observaţii obiective şi nişte acţiuni care rezultă dintr-o situaţie ce pare a avea un destin inexorabil… Ideea centrală este sugerată încă de la prima pagină, iar cititorul ,,vede” cum eroul – de fapt un antierou! – se modifică încetul cu încetul faţă de evoluţia sentimentelor lui. Cititorul devine astfel un martor pentru arcanele conştientizării eşecului antieroului.

 

M.: Nu o să vă întreb dacă romanul este 100% autobiografic sau doar ficţiune, pentru că, bănuiesc, dacă nu aţi dorit să o spuneţi la lansarea cărţii nu veţi dori să o faceţi nici acum…! V-aş întreba însă altceva… Unde s-ar putea încadra romanul dvs.: unul autobiografic, filosofic, fals jurnal, oricum mai ales de dragoste este sigur, nu-i aşa?

K.: Romanul e dificil de caracterizat! E, desigur, un fals jurnal, e şi un roman sociografic în cea mai bună tradiţie a romanului de acest tip, dar şi, totodată, o reflecţie personală despre dragoste şi sex, pentru că acestea sînt printre cele mai importante motoare care dictează dinamica vieţii omului.

 

M.: Aţi dat dovadă de o mare doză de discreţie în ceea ce priveşte numele personajelor feminine… A fost doar o strategie literară, o eleganţă tipic franţuzească sau ceva teamă de un răspuns literar feminin şi de un nou caz de tipul Mircea Eliade – Maitreyi?

K.: Fireşte, a fost o discreţie, dar şi o strategie… Discreţie pentru că nu am vrut să îi creez dificultăţi persoanei care mi-a servit drept model, aceasta fiind singurul personaj care nu e un amestec de diverse persoane! De altfel, nu mă tem deloc de un astfel de răspuns literar! Aici, foarte rar, oamenii îmi răspund chiar dacă nu sînt de acord cu mine, iar dezbaterile sînt atacuri la persoane sau înjurături, nici măcar cu invenţie de vocabular umoristic. Ştiu că feministele şi cititorii gender addict vor fi supăraţi din cauza unui astfel de roman, dar adevărul este că nu îmi pasă! Sînt total insensibil la astfel de bisericuţe!

 

M.: Romanul arată şi cum se vede România prin ochii cuiva venit din altă cultură şi civilizaţie… Românii, la rîndul lor, şi mai ales mulţi oameni de cultură din trecut, dar şi din prezent, au avut sau au un complex de inferioritate în raport cu marile culturi europene iar excepţiile productive sînt puţine, îmi vine în minte acum doar Emil Cioran… Chiar dacă în cartea dvs. folosiţi alt termen – ,,panică”, vă rog să ne spuneţi cum se poate depăşi, din punctul dvs. de vedere, acest adevărat complex de a fi o cultură mică sau doar marginală?

K.: E foarte simplu: să participaţi la marile dezbateri europene într-un stil ne-mioritic. Sau să nu ocoliţi să discutaţi despre astfel de dezbateri. E valabil pentru generaţia de dinainte, dar şi de acum… Ştiu mulţi colegi care nu sînt de acord cu structuralismul lui Lévy-Strauss sau cu neo-marxismul lui Marshal Shallins, desigur unul din cei mai important antropologi americani de la sfîrşitul secolului XX. Dar tăcerea e totală, nu trebuie să se supere un oarecare birocrat al culturii franceze sau americane şi să se piardă o bursă!!! Asemenea cu Heidegger. Aveţi aici, în România, un filozof şi businessman care se pretinde mare specialist în filozofia lui Heidegger. Dar niciodată nu l-am auzit luînd o poziţie pozitivă sau negativă vis-a-vis de Schwartz Heft… Oamenii se tem să n-aibă poziţia la care autorităţile franceze sau din străinătate se aşteaptă! Şi e tot aşa şi la dreapta şi la stînga… Tînăra stîngă românească l-a preluat pe Foucault cu entuziasm, fără niciun strop de critică în ceea ce priveşte iluziile lui despre marginalii etc. etc.!

 

M.: Ar mai fi şi complexul Nobelul pe care literatura română nu l-a meritat sau doar nu l-a primit niciodată…

K.: Dacă un scriitor aşa de mediocru ca Modiano a primit Nobel pentru literatură, atunci Cărtărescu sau Adameşteanu îl merită de o mie de ori!

 

M.: Revenind la romanul dvs., se poate spune că finalul contrazice aşteptările cititorului pentru că nu este unul obişnuit, cu happy-end… Să înţelegem că, în opinia dvs., dragostea, chiar dacă este o formă de căutare a timpului pierdut, nici nu salvează şi nici nu învinge totul?!

K.: Dragostea e căutarea unei plenitudine imposibil de împlinit… Omul o caută şi niciodată nu reuşeşte. Majoritatea poveştilor reale de dragoste se termină sau printr-o ruptură dureroasă sau printr-o căsătorie care e pentru 99% din cazuri angajamentul într-o viată de rutină plictisitoare, chiar dacă ai copii… Care ar fi iubirea adevărată dacă nu eşti credincios, adică dragostea în afară de dragostea pentru Hristos!? Un scurt moment de fulger unde amîndoi partenerii sînt într-o situaţie de fuziune totală, intelectuală sau sexuală sau, şi mai bine, amîndouă la un loc…
M.: Pe de altă parte, acesta este şi un final de tip cinematografic, cu o plecare a unui tren, altfel spus această experienţă literară poate continua… Aveţi în vedere şi această opţiune?

K.: Da, e un final de tip cinematografic, ca un „fondu”, dar ultimele cuvinte sugerează o altă poveste, iar acest sfîrşit vă da dovada că nu e o autobiografie, chiar dacă sînt anumite elemente care îmi aparţin! Am stat şi mai ales trăiesc în România majoritatea timpului dintr-un an… Da, experienţa literară ar putea continua… Am în cap o serie de nuvele scurte unde aş introduce elemente din filmele sau muzica care îmi place cel mai mult… Dar, pentru mine, ceea ce mi se pare mai urgent este să-mi termin amintirile din România (1971-2016) comentate, adică cu analiza anumitor situaţii şi descrierea anumitor tablouri care dau o altă viziune a ţării decît cele furnizate de disidenţi de operetă, de mari rezistenţi de birt sau de saloane sau cu burse de studiu în Republica federală… E urgent pentru mine care simt anii trecînd din ce în ce mai repede… Aş vrea să scriu şi un eseu despre Richard Strauss, Der Rosenkavalier şi decadenţa postromantică.

 

George Motroc: În loc de concluzii, vă rog să faceţi o invitaţie la lectură celor care ne-au citit pînă acum, sub forma unui scurt fragment din romanul dvs. – ,,Autoportretul adolescentului îmbătrînind”, apărut la Editura Adenium şi lansat la Bookfest 2017…

Claude Karnoouh: „Ea avea dreptate, modurile lor de viaţă erau atît de diferite încît i-ar trebui mult timp ca să se obişnuiască cu un stil de viaţă pe care nu-l aprecia deloc, cu boema sa, cu dandysmul său nonşalant, în contrast cu indolenţa sa uneori arogantă, alteori familiară. Adesea ea îl privea ca pe un personaj bizar, ciudat, aproape exotic. Imaginea ce-o prezenta despre el însuşi nu se potrivea deloc cu cea pe care lumea şi-o făcuse aici despre un Occidental – un om activ, sigur de el, dominator, cuprins de un moralism dispreţuitor. Lui îi plăcea de mult timp să parcurgă şi să contemple Europa orientală. Totuşi, această fascinaţie nu-l oprea să privească România cu un amestec de cinism, de compasiune şi de dragoste; încercase şi continua să încerce s-o înţeleagă, asta-i tot. Şi – deşi era un bun cunoscător al obiceiurilor din ţară – nu încercase niciodată să se adapteze cutumelor ei: „a înţelege nu înseamnă a trăi”, îi plăcea lui să spună studenţilor săi. Cu distanţare sau cu umor, el respinsese întotdeauna această ospitalitate servilă, care-i înşela într-atît pe străini, cu privire la intenţiile interlocutorilor lor. Intelectual cu gusturi contradictorii şi paradoxale, uneori monden, alteori retras, mereu obsedat de valoarea operei sale, viaţa sa oscila între scris, lectură, meditaţie, învăţămînt…, pescuit şi yahting. Dar cînd îl invada o suferinţă prea mare, cînd percepea prea violent absurda vanitate a vieţii universitare şi sclerozarea sa birocratică sau cînd resimţea ca pe o rană vidul fără limite al vieţii cotidiene, el îşi înşela angoasa seducînd femei tinere. Din aceste cuceriri nu rămăsese decît cu o anxietate din ce în ce mai mare. Obsesia sa pentru corpuri tinere, pline şi ferme era mereu nesatisfăcută. Vidul era mereu la fel de vid, frica era mereu la fel de prezentă şi se intensifica cu vîrsta.”

 

Revista indexata EBSCO