Sep 1, 2017

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Poetica „efectului de real”: Gabriela Chiran și Giuseppe Masavo

 

„cum am lăsat veşmîntul – semnul/ ca să îmbrac puterea lui”

Publicistic, Gabriela Chiran (n. 25 iunie 1954, Tecuci, jud. Galaţi, absolventă de Filologie, multă vreme profesoară de limbă şi literatură română la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din Iaşi), a debutat la începutul anilor ’80, în revista „Convorbiri literare”, iar în volum cu mult mai tîrziu, în 2014, cu Bruiajul frunzei de cireş (Editura Timpul). În cazul său, combustia poetică s-a acumulat îndelung, pînă să-şi definitiveze cert obiectivele şi expresia. A evitat modelul congenerilor optzecişti, consumatori vicioşi de cotidian, preferînd un registru propriu, amestec de arabesc abstract şi melancolie difuză. Cultivă o poezie de penumbre, fără sentiment, fără consum afectiv, fără gesturi tandre; o poezie în care contururile foşnesc într-o glorioasă neputinţă. Locuind în două „case”, cum spune undeva, una a spaţiului concret, cealaltă a abisului iluzoriu, poezia sa oscilează mereu între aceste lumi distincte, fiecare privită cu altfel de ochi, cu altfel de atitudine: „din nou am încurcat/ regulile celor două case/ că n-am putut, robită mie,/ uita reperul ce m-atrase/ iar am cerşit osîndă pentru/ partea de lume care mă îndură/ şi neodihnă pentru ochiul/ încercat/ de dreapta visului măsură/ tot n-am crezut singurătăţii/ zidindu-mi iar în ipsos vina/ şi nu mi-am găzduit absenţa/ cînd năruiră vizuina// am încurcat din nou/ regulile celor două case// desculţă stau la piatra de hotar/ şi numai o fiară blîndă/ mă miroase (reguli). În definitiv, viaţa e făcută din asemenea frînturi stranii de lumi fragile şi „ecouri de adevăr”, din „jumătăţi” venite fie din realul discret, fie din „interiorul” adînc, tot atîtea căi ce se despart şi se adună într-un fel de a ispiti privirea, de a o îndemna imperativ să afle misterul din preajmă: „e una neconformă şi inaptă/ iar cealaltă silind să fie dreaptă// e unul/ ochiul fabricat, cusut,/ şi altul/ ochiul nevăzut” (ochiul fabricat).

Este cert: avem de a face cu o autoare care ştie ce vrea şi ce caută poezia de bună condiţie, notînd sîrguincios orice zvon, orice mărturie venită din intensităţile existenţei. Poezia sa nu operează cu imagini, ci cu sugestii; se lasă în seama unui mecanism reflexiv, aventură care dualizează fiinţa, îi scoate la iveală vagi siluete, umbre, măşti iluzorii, o străină ea, sau un el stăruitor, fugind din închisoarea absenţei spre a oglindi eul captiv, aflat în seama „şarpelui” timpului prezent: „memoria/ mi-aş da-o hrană/ acestui şarpe nesătul/ care o vrea/ dar numai leş// eu nu pot/ decît hrănind-o/ cu/ leşul otrăvit al/ umbrei tale/ s-o răpun// dar numai viu te vrea// şi umbra ta flămîndă/ o-nghite ea/ odată cu şarpele/ nebun” (timp devorat); „mereu/ întoarsă/ de reflexul sticlei fade/ umbra/ în/ închisoarea mea/ pe viaţă/ cade// ce nebunie/ în oricare dimineaţă/ aici să mă trezesc/ şi eu:/ în închisoarea ei/ pe viaţă” (temniceri) Remarcabilă este la Gabriela Chiran acest dialog sfios, prudent, cu idealitatea, cu absenţa, în ton ezitant-sibilinic, dînd mereu la o parte o creangă, un văl, „o filă de nor”, o ceaţă, o undă de spaimă: „se odihneşte/ pe canapeaua de petale// e/ negîndită încă/ fără umbră/ dedicată mirării/ virtuale/ poate cuiva/ din altă existenţă sau planetă// şi/ pînă la durere/ mă împunge dintre petale un spin:/ răspuns absenţei/ speculare/ doar el/ deplin” (răspunsul fără întrebare) Vizitele în necunoscut, în absenţă, „prin temniţa deschisă/ fericit” spre lumea subconştientă, sînt făcute din lungi zăbave şi amînări; ele nu se soldează întotdeauna cu pasaje certe sau mesaje vizionare, răsplată pentru îndrăzneala gestului vine greu, după încercări repetate: „mă ţine strîns în el/ un fîlfîit/ un zbor/ între o clipă/ şi cealaltă// stau ca un gînd interzis/ abandonat/ în cuibul lui// am totuşi liber/ să mă uit prin zăbrele/ printre clipe// şi tot nu văd/ mesajul subliminal”. Sigur, contează exerciţiul, repetarea sa deschizătoare de orizonturi, construindu-şi un lirism de aşteptare, cumulativ şi filozofant, uscat şi totuşi visător-polemic, dornic să iasă din teroarea memoriei, care pune piedici pe traseul spre esenţial. Din cînd în cînd e necesară cîte o recapitulaţie, fie şi în obscure volute baroce, spre a vedea dacă înaintarea e posibilă şi generoasă în rezultate: „dusă pe viclene coridoare/ delicat împinsă/ în capcana logicii perfecte/ a minciunii/ – orizontul i se-nchide/ i se iau vederea gîndul/ pumnii// pe auz îi pun zăvoare/ blînde chei/ şi în puşcăria unui glas frumos învaţă/ ode să dedice/ adevărului/ în verigi catifelate-ncătuşîndu-l/ şi în ceaţă// condamnată la dreptatea ei/ ferecată într-un fals surîs/ parfumată/ anesteziată/ creşterea oprindu-i-se brusc/ refuzîndu-i-se nemurirea/ – deocamdată// litera citindu-i-o pe dos/ elegant şi-ascunde gardianul/ mersul şchiopătat şi ochiul scos” (inocenţa)

 

„scormonesc în toate/ caut/ un motiv să nu mă sinucid”

Cine se apleacă asupra textului anterior nu are a înţelege mare lucru, dacă nu a urmărit cu atenţie firul iniţiatic al acestei poetici riguroase, crispate, reticente cu evocarea de sine. Discursul liric e din ce în ce mai criptic, mai elaborat, mai studios: vede, explorează, vorbeşte parcă despre o realitate prizonieră, unde totul se află în suferinţă şi sub opresiunea falsului. Înţelegem că o voce a adevărului a fost pusă la încercare, reprimată, siluită şi de aici drama derulată liric, însoţită de coşmaruri şi scene cinice, cu nebuni şi călăi terorişti: „sînt căutat din nou în miez de noapte/ de măcelari de flori şi ştiu de ce:/ vor să mă-jure cu alint de mamă/ să-mpungă/ cu inofensivul nume e// mă dibuieşte iar în somn/ nebuna/ îngrijitoare de argintării/ ca să mă-nveţe lustruitul tandru/ cu păr albastru/ moale/ de copii// mă caută un domn la patru ace/ să pun parafă ochiului meu drept/ pe un hotdog/ mirositor a moarte/ şi numai la un punct/ să dau accept// îmi fredonează/ doar în miez de noapte/ o voce ticluită la rindea/ să mă adoarmă virtual prin cască/ avidului călău să mă predea” (ca să mă-nveţe) Salvarea poate veni din sfera inocenţei, asta ar vrea să sugereze poemul ce dă titlul cărţii, unde bravura metafizică pare învinsă de apatie şi resemnare: „nu aluneca/ nu te grăbi ascultă fii atent/ coboară din clişeul imanent/ nu-ţi fie teamă// pe fond/ şi tu eşti/ cu eul tău sub scut/ şi cu armura ta de fier/ nu e doar lumea/ încîlcită/ în văluri de poliester/ şi în perdele de fum contrafăcut// dar vine frunza de cireş/ – e bine/ că va bruia în căşti/ şi lume şi pe time…”

Bruiajul frunzei de cireş este un volum matur, gîndit cu ambiţie, în pofida uzajului ermetic-baroc, în stare să afecteze pe alocuri semnificarea. Programul rămîne respectat în volumele următoare, Triunghiuri captive (2015) şi Negru duios (2016), ambele apărute la Junimea, unde poeta vrea să depăşească impasul abstract, fie printr-un efort de rafinament, fie printr-un efect de detaşare anafectivă. Vrea altceva, spune că îşi „provoacă absenţa”, în drumul spre absolut, înscenează vedenii sau jocuri cu umbra, dar frămîntarea lăuntrică duce tot spre elegiacul zădărniciei. O tensiune frigidă pune stăpînire pe filigranul de miraj al versurilor: „dezbrac de veşminte livreşti şi de văluri/ modelul/ căzut într-un colţ pe ciment/ sărac reîntors nudităţii primare/ fixînd în perete un ochi penitent/ o mînă atinge sandala zvîrlită…/ pe-o parte/ şi somnul s-a-ntors misogin// mă uit – goliciunea-i de frunză primeşte/ dînd har tinereţii/ din foarte puţin// şi smulg blonde plete suprim respirarea/ pe ritmuri virale/ surîsul dictat// ascund în armură absenţa furată/ şi liberul/ aspru poem de-ndurat” (model) Sedusă de sonorităţi clare, poeta pare că se delectează în propriul meleag, mizînd pe vraja sonoră a verbului „scos din rugină şi cîrlige”. Toposuri predilecte: „întuneric”, „singurătate”, „vis”, „absenţă”, „umbră”, „extaz”; se vorbeşte de „libertăţi învinse”, „trandafir zidit de viu”, „crispare încleiată”, „sintagme-caracatiţe”, „surîs-rechin”, „merindele astrale” etc., binevenite insule de sclipire. Cîte un suspin sfidează metafizica: „absenţele noastre/ se iubesc/ mai mult decît o facem noi”. Cînd iese din rutina căutării de „ascunsuri” fastidioase, dintr-o reverie calofilă dîrză, poezia găseşte în sugestie semne de reviriment: „în vacarmul clipelor noastre/ ea tace// e sigur aici/ în casa cu linguri/ cîrpe şi ace// ne tăvăleam în mîlul cuvintelor/ în pete şi zoi/ şi-am simţit cum ies/ din visul slugarnic de doi// i-am văzut străpunsă de-o silabă/ impudic// rochia/ pe apele calme vîslind/ cînd noi în adîncul preludic/ înălţimi căutăm// lupeşte/ strînge-mi în braţe dinţii/ cerul gurii şi-al limbii/ care nu-mi mai vorbeşte// măr auriu şi bigam” (mărul bigam)

 

„că nici eu nu mai sînt eu/ roade din mine/ şobolanul locului comun”

În Negru duios, lirismul dă semne de decrispare, deşi poeta se simte bine în „raiul ermetic” pe care şi l-a creat şi unde alunecă ori de cîte ori emisia intră în criză. Ceva ecouri dinspre Emil Brumaru înviorează această scriitură calculată în captarea şi distilarea misterului: „e zvon de certitudini împrejur/ cîntă o drujbă strigă un ceasornic/ tuşeşte regulat un radio/ şi sîmburii îţi cad pe creier spornic// şi-i sigur printre ştiri printre dovleci/ şi-i clar printre secunde şi chiştoace/ te ia doar frica: dacă s-a greşit/ şi nu vei mai avea nicicînd ce face?// dar strigă ceasul/ drujba-i neînfrîntă/ şi-un sîmbure în creier ţi se-mplîntă.” (sîmburi) Darea la o parte a solemnităţii sterile lasă în largul ei o realitate care halucinează a plictis de telenovelă: „ce poveste mă va include cu adevărat// în ce episod intru eu în joc/ a început partea cea mai importantă/ cînd îmi vine rîndul să spun// sînt deocamdată într-un rol secundar/ în poveştile altora// cine îmi va face semn să intru/ cine îmi va sufla dacă uit// s-a născut ce/ sau cine/ mă va ucide// mă duce trenul acesta în alte tipare/ sau mă aduce din ele// – este mătasea asta de nuntă/ ori/ de altă nemaivăzută culoare?” (tipare) Absenţa a eşuat în „rol secundar”…

Spre ecuaţii existenţiale mai complicate, elaborate, apelînd printre rînduri la tratate hinduse, aspiră volumul Efectul de real (Timpul, 2017), unde continuă explorările/ oglindirile în spaţiul lăuntric, în căutarea crîmpeielor de absolut. Poemul de uvertură explică ezitările de înaintare, dar şi semnele de oboseală care marchează riscul contemplativ: „să fi uitat mintea acele/ erori ale sufletului/ care i-au pus pe ochi ceaţa neliniştii lui// să fi uitat sufletul greşeala fatală a minţii/ care/ pătrunzător şi sibilinic/ l-a crestat// de stă trupul/ singur şi trist între ele/ ascultînd minciunile lor de conciliere/ silită?” (trup singur) În relaţia tainică suflet-minte (raţiune)-trup se desfăşoară drama existenţială, soldată cu detaşarea, suspendarea în albia realului. Poemele abstracte de acest fel, în cadenţa vechilor sutre, amintesc – cu setea lor de ireal şi vacuitate – de Antares-ul lui Ioanid Romanescu: „este/ prin dulci caverne împins de obştea lui spre mine/ să-mi locuiască inima// chemat/ din piscul vreunei resuscitări/ din vidul încăput de oleandru/ dintr-un îngheţ extrem/ de celălalt// vrăjitoreşte calm:/ altfel/ eu cel sedus/ cum aş cădea! mai ne-real decît am fost vreodată// de foarte sus” (eul). Încifrarea e din ce în ce mai laconică, populînd cu formulări ingenioase şi „lucruri secrete”, atinse de suferinţă, atelierul manierist al poetei, de felul: „cu ochiul în propriul orizont”, „această grotă de sînge/ şi carne/ în fundul căreia sufletul se retrage fuge”, „înaintînd/ nefirescul dispare”, „surdă/ şi mută m-am perceput”, „înţelegeri/ numai de sine/ flămînde”, „abnormitate”, „nevăzutul sacerdot”, „absenţe-n lucruri”, „a mă străvezi”, „spre-un întuneric pe care înveţi să ţi-l aloci”. Chipul lumii se face şi se desface la nesfîrşit, cu fiecare clipă venită din absolut; contează privirea care ne priveşte, ieşită din real: „că ochii/ ai lui/ străpung răşpăluiesc despică/ spre a mă finisa/ de la conturul feţei/ tot mai înăuntru// iar cerul gurii/ de-atîtea ori m-a-mpins/ în pîntecele-mamă// e fără dubiu/ că nu eu îl am pe el ci el pe mine” (posesie) Rostirea, retorica incantatorie înving vidul, tot aşa cum întoarcerea privirii dinspre real produce obsesia realului. Poezia Gabrielei Chiran îşi depăşeşte astfel convenţia.

 

„ceea ce scriu e altceva decît ce-aş dori”

În grupul masiv al optzeciştilor trebuie inclus numele altui întîrziat, Giuseppe Masavo, autorul unei îndelung chibzuite cărţi de debut, Parabolia (Editura Crigarux, 2013). Numele e de natură să deruteze: cumva vreun poet din ţara lui Montale, rătăcit printre colegii de ofensivă lirică ai lui Cărtărescu şi Stoiciu? sau vreun descendent de viţă peninsulară, adaptat cu entuziasm literelor româneşti? Nimic din toate astea. Pur şi simplu avem de-a face cu un pseudonim literar, asumat cu destule ezitări şi amînări, pe seama numelui real, Giuseppe Asăvoaie, de loc din Piatra Neamţ (n. 16 martie 1954), cu un prenume impus din voinţa tatălui, constructor de meserie, mare admirator al artei italiene. Pasionat de sporturi de iarnă, a absolvit IEFS-ul din Bucureşti, devenind profesor şi antrenor de schi, la Borşa – Maramureş, la Săpînţa, mai apoi la Piatra Neamţ. Se pare că şederea îndelungată, prin anii ’80, în aşezările izolate de pe apa Vişeului, i-a fost de folos tînărului îndrăgostit de zăpezile septentrionice, întărindu-i gustul lecturii, dar mai ales punîndu-l în contact cu un cerc de tineri absolvenţi dinspre Clujul echinoxist, între care cel mai ambiţios, mai bine afirmat, era neîndoielnic Mircea Petean. Acesta preda acolo limba „poezească”, cum se va lăuda mai tîrziu, formînd un nucleu de tinere condeie, aureolat şi de debutul în volum (bine primit de critică) Un munte, o zi, apărut în 1981, la Dacia. Îl frecventau mulţi colegi de generaţie, mai ales regretaţii Ion Zubaşcu şi Aurel Dumitraşcu, dar şi Aurel Pantea sau George Stanca, iar Asăvoaie-Masavo le-a stat în preajmă, atent, receptiv la lecturile poetice şi la discuţiile aprinse despre viitorul poeziei. Cu discreţie, mînat de melancoliile locului, a prins curaj şi a început el însuşi să scrie poezie, trimiţînd un grupaj profesorului Ion Pop, care l-a şi publicat în „Echinox”, revista care dădea atunci tonul unui nou suflu poetic în meleagul transilvan.

Au trecut ani, au trecut decenii şi rodul acelei perioade – mapele tixite cu pagini scrise febril, deloc puţine la număr – şi-au cerut dreptul de a evada din carcera ungherului unde au fost abandonate. Volumul Parabolia, cu subtitlul Poeme din Nord, reuneşte în el două din cărţile proiectate mai de mult, Un joc ce nu se mai termină şi Inodor, incolor, insipid (160 pagini). Avem în faţă un poet serios, de o remarcabilă coerenţă vizionară, stăpîn pe un discurs elaborat, lipsit de facilităţi sau tatonări prudente, cu meritul că reintonează în registru propriu opţiunile optzeciste de şcoală ardeleană. „Mă consider un autentic scriitor de sertar – declară poetul pe coperta finală a cărţii –, acel specimen despre care se spunea, la începutul anilor ’90, că n-ar exista…”

Momentul ales acestor poeme „secrete” ca să fie date la iveală nu e lipsit de inspiraţie. Valul aşa-numit textualist nu şi-a consumat întrutotul combustia, are încă epigoni şi continuatori, şi multe din procedeele sale predilecte sînt acum „la liber” pe piaţa poeziei. Dar, odată cu istoricizarea sa, prin ruptura realizată de douămiişti, s-a produs reconsiderarea multora din volumele scrise de autorii de osatură ai „promoţiei dezlănţuite” (Marin Mincu), afirmaţi sub scrîşnetul nemilos al cenzurii, considerate la fel de valoroase, dacă nu superioare producţiei lor ulterioare, din deceniile maximei libertăţi. Sigur, era vorba atunci de vervă esopică, de virtuozitatea încifrării, în vremuri de austeritate interdictivă, la care mulţi autori îşi dăduseră cu succes examenul, punînd la încercare cititorul să descopere aluzii referenţiale, cu trimitere la puternicii zilei. În această adiere recuperator-nostalgică prindea bine debutul lui Giuseppe Masavo, actualizînd cîteva din ambiţiile cu care porniseră la drum George Vulturescu, Ion Cristofor sau Ioan Moldovan (din al doilea nucleu echinoxist), inclusiv cele de nuanţă experimentală, între care aş remarca trei trăsături distincte: – tendinţa de încifrare a realului, purtător de hieroglife misterioase (de aici, „manierismul crepuscuar” de care s-a vorbit în cazul clujenilor); – negarea metaforei, distanţa faţă de orice figură de luciu sau podoabă gratuită; – atitudinea critică faţă de construirea imaginii din fastul memoriei, prin demontarea şi realcătuirea ei la vedere. Sînt atribute – de aceea le-am evocat – pe care le întîlnim şi la Giuseppe Masavo, numai că aici le aflăm într-o formă, cum să spun? mai reavănă, de încercare, ce ne fac să coborînd în muzeul „Echinox”, în era aurorală a începuturilor.

 

„poftim la acest mîrîit colectiv/ poate-nşfăcăm şi noi din inimi un os”

Într-un răstimp relativ scurt, Giuseppe Masavo şi-a consolidat promisiunile debutului, cu alte cîteva volume de poezie, la editura clujeană Limes: Muzică pentru pisici (2014), 400 de ferestre (2015), Pe Sirius nu se întîmplă nimic (2016), Întîlniri licenţioase (2017). Sînt, în majoritate, poeme „din trecut”, din „epoca de aur”, puse în colaj cu poeme de dată recentă, cu poemele actualităţii. E vorba de un experiment interesant, autorul avînd avantajul că a început tîrziu să publice şi poate face caz în voie de scrierile de juneţe. O lume pestriţă se perindă prin aceste pagini visătoare, cu notaţii lejere, diariste, decupînd scene în care viaţa din jur pare o vietate gata să sară să-şi înhaţe, să muşte lacomă prada: „casa îmi sare la beregata văzului/ hîdă mă muşcă cu dinţii leilor de beton/ de pe stîlpii porţii”; „mura creşte în tufe pe pante/ vine ursul şi-o mănîncă, mor – mormăie de plăcere”; „într-o pînză de păianjen o văzu”; „mîncat de molia ideii fixe”; „viaţa pe cerul unui jurasic (oho, dar ce reptilă înspăimîntătoare/ carnivoră)”; „fîlfîitul aripilor de corb se simţea ca un vînticel/ rece de toamnă”. După cum şi autorul se vede la rîndu-i pasăre devoratoare de real, rotindu-se deasupra prăzii: „există ascendenţă şi poţi rămîne în cer ca un uliu/ rotindu-te în cercuri splendide şi leneşe”; „din gura lui zburau păsări”; „cuvintele cu aripi pot ajunge oriunde”; „toate cuvintele erau sînge”; iar poemul pare un cîine blînd de casă, care adulmecă dîra hranei: „şi cîinele îţi spune/ şi zgarda care se smuceşte după un miros ademenitor/ şi gardul lîngă care s-a oprit cîinele îţi spune/ îţi confirmă şi lătratul cîinelui de după gard/ dar tu nu înţelegi”; „poemul uitat după uşă îmi linge mîna îi dezmierd litera pe creştet”; „cîinele care te înşfacă pe la spate”.

Masavo spune multe în poemele sale ample, a deprins canonul optzecist şi îl valorifică la maximum, Poemele de la Săpînţa făcînd mereu caz de textul secvenţial care amestecă timpuri şi impresii pierdute în memorie – o memorie lacomă de nimicuri, de lucruri mărunte, care întreţin atmosfera, ostentaţia banalităţii: „eram străin, atractiv la început apoi/ au zis lasă-l, o fi vreun pocăit pentru că nu mergeam la băut cu ei/ dar îmi plăceau aşa, erau proşti şi mîndri – în limba lor asta însemna/ să fii mut… pentru ei eu eram mut/ un fel de nebun ce-şi scotea pixul să noteze impresii pe unde mergea/ în cer în memoria de var a pereţilor caselor pe fiecare îndoitură a ierbii/ pe spinările brazilor toamna aceea îmi stă agăţată deasupra patului în creier/ pictată de un pictor suprarealist…” (Cu tine) E aici o captivitate cordială, amabilă, a „străinului” cu oamenii locului, nu una ursuză, nesociabilă, glacială, ca la Ioan Es Pop, care studiase şi el acelaşi mediu închis, ca de „cuşcă”. El nu e urmărit de securişti care să-i ceară note informative; vine cu amintirile lui de acasă care îi ţin de frig şi de singurătate. Masavo e prăpăstios, filosofează pe tot felul de teme spăimoase, de la legile inflexibile ale Islamului, care obligă femeile să-şi acopere capul, la apocalipsele care va să vină, crede că neantul e „la un sfert de pas, în tine”, că „marginea ochiului e marginea lumii”, că vulcanii din munţi sînt gata să erupă şi că „visul nu e drog (!), ci formă elevată de viaţă îngerească”. Scrie o cronică a sa despre ce se întîmplă în jur, pe unde merge, cu sentimentul amarei deşertăciuni, deşi fără această notaţie la întîmplare simte că n-ar putea supravieţui „exilului” fortuit printre necunoscuţi: „scriu asta-i greşeala fundamentală mai ales că poezia e/ pentru lumea cea de toate zilele apa de ploaie în care-şi spală rapănul…/ ar fi trebuit să mă fac sculptor cum zicea maestrul pompiliu/ ai simţul volumelor şi al formelor…” (La zoo nu hrăni animalele) Este vorba de Clement Pompiliu, sculptor uitat din vechea urbe Piatra Neamţ, cel care visa ca tot parcul Cozla să fie populat cu chipuri (de daci) în piatră.

În 400 de ferestre, poetul devine mai nuanţat, textualist în toată puterea cuvîntului, dornic să-şi însceneze poemele, cu rupturi de monolog, inserţii impresioniste, citate, fragmentări sau lungi paranteze şi digresiuni. Inventează un „nebun” cu care dialoghează şi un regizor textual, care îi spune cum să evolueze pe scena vieţii: „dragul meu, joacă dezinvolt, ca şi cînd moartea e o femeie/ chiar şi de la ea poţi scoate un sunet e ceva ce se învaţă în timp,/ nu ştiu cum să-ţi spun” (jocul cu parantezele); trimite la Aurel Dumitraşcu, Al. Muşina şi Ion Zubaşcu, zeii săi tutelari, dispăruţi prematur, „ăştia sînt primii care mă împing/ să deschid intenetul/ să văd cîte luminiţe/ se sting de sînziene/ ar trebui să existe o lege foarte clară/ a migraţiei către stele…” (Romanţa felinarelor Curţii Domneşti) E de remarcat la acest autor firescul cu care la el textul se mistuie în natură, iar natura se pierde în text, ca la începuturile optzecismului, cînd decorul citadin sau rural se lăsa citit ca o carte cu semne: „vioara de pămînt geme – ştii de ce: îţi cresc/ pădurile de foioase/ gingiile te dor… ce note mai sînt şi astea/ pline cu pămînt negru afînat/ pentru flori? (sufletul îşi piaptănă norii/ în mintea cerului/ doi pescăruşi pe ţărmul pustiu/ umbrele de paie – sperietori perfect aliniate păzind/ nisipul umed…) în timp ce mîinile caută flori/ scormonesc firele de iarbă…/ o, nu veţi găsi nimic/ adevăratele flori stau ascunse în manuscrise/ la fiecare pagină un cîmp? da, un cîmp întreg./ nu ca acum, un cîmp cu iarbă clocită…/ luaţi de aici şi daţi la calici/ în zile cu sfinţi/ unii ca noi aprovizionează vînzătoarea de flori/ din colţul străzii!/ doar ţiganii vînd flori furate de pe morminte…/ calc desculţ pe sticla pisată/ cuvîntul se taie adînc/ pînă la os/ durere acută/ nu plîng/ de aici de departe/ acopăr marea de acasă cu sînge.” (La Berlin Golden Beach Hotel)

 

„era strălucitoare ca şi închipuirea… şi viaţa devine o închipuire a lui Dumnezeu, relevată”

Viaţa poeziei e văzută ca o pasăre răpusă sau ca un peisaj pustiu smuls realităţii: „gata poezia, pasărea a murit/ în plin zbor în cel mai înalt punct al zborului”; „calea sensibilităţii e plină cu piatră de var/ nu mai trece prin ea nici măcar un marfar”. O galerie de picanterii provinciale găsim în scrisoarea lui Masavo către mentorul său, Petean: „Îţi spun toate cancanurile mondene:/ Nicoleta şi John au divorţat – din cauza ei/ doctorul Brancovici şi-a deschis cabinet în cartierul Precista/ familia Păun a înfiat un plod de ţigan abandonat la maternitate/ l-au botezat Petru – creştineşte/ comisarul Negru a ajuns şeful poliţiei după ce l-a săpat/ pe Nicolae (fost codoş secu)/ Marin şi-a întregit prisaca cu 3 stupi/ gaşca de huligani care vandalizează pieţele a fost prinsă/ ziarul Ceahlăul a deschis acţiune judiciară celuilalt ziar Ceahlăul, înfiinţat pe temeiuri de prioritate dubioasă./ Fratele lui Jeleu a snopit în bătaie pe fratele lui Bumbu/ ceartă ţigănească/ a furat şi Gheorghe din mall şi l-au prins…/ şi Maria-urîta s-a călugărit la mînăstirea Văratec/ şi Ioana s-a călugărit (lumea zice că erau lesbiene)/ şi familiei Grosu le-a ars magazia…” (Scrisorile 1-5) Cît despre cele 400 de ferestre, ele aparţin locuinţei refăcute cu etaj şi geamlîc bogat, care exasperează gospodina la curăţenie („lili-ana se revoltă/ mi-ai făcut 400 de ferestre, cînd şterg eu 400 de ferestre?”). Cursa poetică eşuează, iată, în voluptatea fleacurilor.

Din notaţii cu o performanţă mai mare de suflu expresiv, dînd mereu iluzia cordială a unei realităţi agonice, este alcătuit volumul Pe Sirius nu se întîmplă nimic, poate cel mai ambiţios din serialul de pînă acum, unde poetul se arată a fi scăpat de tracul afirmării, e la curent cu soarta textualismului şi vrea să iasă din rutina lui. Nu e simplu, pentru că toate abilităţile sale lirice s-au consumat pe manualul deprins de la echinoxişti, care şi ei au căutat formule de adaptare la noua sensibilitate. Tenacitatea de a sorbi din jetul realităţii cotidiene şi modalitatea prozaică de a înscena scriitura cu siluete imaginare, de a-i da dinamism prin ruperi de ritm şi mixtiuni ludice, îl ajută pe Masavo să-şi relanseze producţia, să o sincronizeze cu energiile relativizante ale actualităţii: „nu-i o lume mai bună mintea mi-e un îngheţ cu mamuţi fosilizaţi/ afară latră oraşul îl sărut pe bot şi el îmi muşcă lumina…” Pozează în lucid la spectacolul vanităţii şi intervine cu habitatul ironiei: „Nu-s încă patriotul morţii văd doar că ţara şi-a pus doliu la rever/ provocator ştiu ce spune: glndmlooo,/ o uimire, mirare că încă-mi pot rostogoli picioarele/ printre gropi nesăpate. Nu pot ieşi cu coasa la plimbare/ aşa cum n-am ieşit nici cu ţara la braţ prin cuvinte./ Îţi răspund, Doamne, lapidar la întrebări:/ Ce-ai făcut? – Am iubit. Ce-ai să fii? – O stea…/ Eşti al meu!/ Nu, nu sînt,// Înspre nord privesc lupta mea c-un balaur/ o luptă gheară contra cuvînt…” „Strivesc dunga pădurii/ ne aşternem amîndoi în groapa mea existenţială/ şi tragem crengile de brad deasupra/ pe sub pămînt după aceea săpăm galeriisă vedem/ rădăcinile şi sensul lumii; viaţa creşte în sus…/ şi orice-am face tot amîndoi vom fi în memoria pămîntului/ menirea gropii e să muşte din carne, păsării zborul/ am să fiu agresiv cu peisajul/ sap adînc dureros, prieteni dispăruţi, pe orizont.” (O mînă pentru Constantin, 3, 6) O secţiune a cărţii se intitulează La mine vin refugiate păduri să-nverzească, unde face un elogiu „închipuirii”. O notaţie pasageră: „luna a scăpătat un lanţ a ţinut-o un timp legată de un nors apoi lanţurile i-au căzut peste mine”.

Frînturi de viaţă şi nostalgii domină volumul recent Întîlniri licenţioase, cu pasaje spontane, dizolvate în jocul de-a sugestia, de-a blazarea estetică, de-a non-poezia: „(implicit) îmi scriam pe oase, le lăsam să umble prin lume,/ foşniţi la fiecare pas! în articulaţii păsări. durere de artroză (ciripit gureş)/ radiografia: un strat de găinaţ pe caldarîm./ vremea marilor furii orbeşte glonţul,/ aşteaptă vînătorule să prindem carne şi piele, spuneau./ puneţi-vă batista pe ţambalul cuvintelor, mucles, spuneam.” (mîţişor dungat, de-abia fătat) Poezia nu mai are însă sclipirea de straniu made Săpînţa.

Giuseppe Masavo, nume nou în literatură, îmbină poezia cotidianului cu „transcendenţa goală” a poeziei postmoderne, mizînd pe lecţia echinoxistă în a-şi cuceri teritoriul imaginar.

Revista indexata EBSCO