Sep 1, 2017

Posted by in Atitudini

Cassian Maria SPIRIDON – O sută cincizeci de ani de Convorbiri literare. Eminescu la Convorbiri literare (II)

 

Împrejurările demisiei poetului de la Curierul de Iași, pe care-l supranumea foaia vitelor de pripas, sunt cuprinzător narate de G. Călinescu în Viața lui Eminescu. Textele publicate în foaia cu pricina afirmă un gazetar cu principii economice, sociale și politice întemeiate pe o consistentă cultură filosofică, texte care confirmă o doctrină consolidată. Eminescu punea pe hîrtie, cum consemnează și Călinescu în opul amintit, în prilejurile pe care i le oferea gazeta, o doctrină organică ce s-a dovedit statornică, în tot lungul activității sale publicistice, adăugăm noi.

Demisionînd, ca protest în fața directorului Tipografiei Naționale – unde se imprima Curierul – care-i cerea un articol în apărarea primarului urbei, poetul rămîne din nou fără slujbă. Junimiștii îi propuseseră, încă înaintea acestui conflict, să vină la București ca redactor la gazeta conservatoare Timpul (fondată pe 15 martie 1876), dar poetul era în imposibilitatea de a da curs invitației din lipsa banilor de drum. Slavici, în Amintirile sale, citează din scrisoarea expediată de poet pe 12 octombrie 1877: „Dar n-am cu ce veni. Asta m-a făcut să-mi ţin gura pînă acum – 100 de fr. am pe lună; din ce dracu să plec? Am şi bagaje: cărţi, manuscripte, cioboate vechi, lăzi cu şoareci şi molii, populate la-ncheieturi cu deosebite naţionalităţi de ploşniţe. Cu ce să transport aceste roiuri de avere mobilă în sens larg al cu­vîntului?”

Din decembrie 1876, cînd publicase în ConvorbiriStrigoii, urmează o lungă tăcere în colaborarea cu foaia junimistă. Cauzele sînt multiple, atît profesionale – munca la gazeta ieșeană, apoi mutarea la București și continuarea activității publicistice din octombrie 1877 la foaia conservatoare – cît și de natură sentimentală – romanul iubirii dintre el și Veronica Micle nu-i lipsit de suiușuri și neînțelegeri. La aceasta, se adăuga nemulțumirea pentru maniera în care îi era receptată poezia la Junimea. Este lămuritoare scrisoarea trimisă lui Iacob Negruzzi în februarie 1878, împreună cu patru poezii, unde citim: „Spun drept, că n-aveam de gînd a mai tipări versuri. Această cură radicală de lirism o datoram Junimii din Iaşi, căci desigur că pentru convulsiuni lirice râsul e mijlocul cel mai bun şi – cel mai rău. Atârnă adică totdeauna de valoarea ce este’n ele şi de valoarea ce le-o dă autorul. Acest din urmă punct e mai cu samă important, nu pentru deşertăciunea personală (departe de mine aceasta) dar pentru convingerea că lucrezi sau nu în zădar. Eu sînt scriitor de ocazie şi dacă am crezut de cuviinţă a stator­nici pe hârtie puţinele momente ale unei vieţi destul de deşerte şi de ne[î]nsemnate, e un semn că le-am crezut vrednice de aceasta. Dacă forma pe care ele a’mbrăcat-o e vrednică de râs, vei concede că nu aceasta a fost intenţia mea şi atunci e mult mai bine ca să nu se publice niciodată. În orice caz eu n’am vrut să le dau o formă ridiculă şi dacă sînt greşeli, eu din parte-mi am cântărit orice cuvânt.

Deci trimit această coală de versuri, făcând trei rugăminţi cât se poate de stăruitoare, a căror împlinire, voi privi-o totdeauna ca un deosebit semn de prieteşug.

I) Să nu se schimbe o iotă din ceea ce am scris, căci îndată ce ies tipărite cu iscălitura mea, răspunderea greşelelor mă privește pe mine; II) să se tipărească tuspatru de o dată; III) să nu aibă în marginea putinţii nici o greşală de tipar”.

Pe cît se arăta dispus mai înainte de a accepta orice intervenții în textele sale din partea directorului de la Convorbiri… pe atît de inflexibil se arată la reluarea colaborării după un an și trei luni de absență.

De interes sînt și cele consemnate în continuare, din care aflăm cît de prins este cu activitatea gazetărească de la Timpul, dar și date despre ședințele Junimii bucureștene și despre cei prezenți la aceasta în zilele de vineri: „Dacă n-am scris multora din ei, după scrisori primite, precum lui Conta, Creangă, boierului Drăgănescu şi celui «tout-à-fait ramoli par les petites modistes» Xenopol cauza e că la Timpul am fiece zi de umplut o coală da tipar (împreună cu Slavici) şi această masturbaţie intelectuală ne face incapabili de a ne aduna minţile.

Junimii de aici i s’a stricat rostul cu Rossi. Pân’ la venirea acestui genial actor, ţinem regulat Vinerea şedinţă în cari s’a citit aforismele lui Schopenhauer, capitole din Bălcescu, o novelă a lui Slavici «Gura satului», o traducere în versuri a lui Ruy-Blas (Ol.) apoi, versurile mele ce vi le trimet c’un cuvânt «Junimea» de aici a mers pîn’acuma strună. De la venirea lui Rossi, serile toate ale săptămânii sînt prinse.

După listă avem aici pe următorii: Odobescu, Păucescu, Mandrea, Th. Rosetti, Nica, Slavici, Aug. Laurian, Ştef. Mihăilescu, Teodorescu, Olănescu, Filibiliu, V. Păun, Botea, Puşcariu ş.a.”.

Instalat ca prim-redactor la foaia Partidului Conservator condus de Lascăr Catargiu, cere ca redacția ziarului să fie completată cu Slavici și Caragiale, cerere care i se va împlini. Despre acea perioadă citim cîteva amintiri de mare frumusețe ale lui Slavici. Din capitolul I.L. Caragiale vom cita doar partea de început, atît de edificatoare pentru întîmplarea astrală a întîlnirii celor trei mari scriitori și împreuna lucrare în aceeași redacție: „Una din marile mulțumiri ale vieţii e să fii om şi să stai în toata tigna de vorbă cu alt om.

Aceasta o vor fi simțit toți cei ce au avut din cînd în cînd mulțumirea de a fi stat de vorbă cu el, care era cum se zice o adevărată grădină de frumuseţe.

Eu i-am făcut cunoştinţă în ajunul războiului de la 1877 prin Eminescu, care-l ştia încă din timpul cutreierărilor lui cu trupele de actori și ținea să și-l ieie tovarăș, de lucrare în redacțiunea ziarului Timpul.

  • Nu e – zicea – la București altul, cel puţin eu nu ştiu.

Şi l-a şi luat, dar şi vai era de sufletul zeţarilor din tipogra­fia acum demult răposaţilor Thiel şi Weiss.

Nu doară că ne sculam pe la zece şi ne pomeneam la redacţiune pe la ameazăzi, nici că tăiam cu foarfecele ori dădeam fi­ţuică cu fiţuică mănuscript indescifrabil. Eram în păr pe la opt, ba adeseori chiar pe la şapte, şi aduceam fiecare în buzunar ma­nuscript curat şi citeţ, căci Eminescu mai era, pe lîngă toate ce­lelalte, şi de părerea că slova proastă strică efectul. Mai aveau însă zeţarii să aştepte pîn’ce ajung să puie mîna pe manuscriptul cel frumos.

Luaserăm adecă Eminescu şi eu încă de la Viena obiceiul de a citi împreună tot ceea ce fie unul, fie altul avea de gînd să publice, şi eu îi citeam ceea ce a scris el, iară el îmi citea ceea ce am scris eu.

Acum, Caragiali, adevărat mare maestru în ale citirii, citea atît cele scrise de noi, cît şi ceea ce scria el însuşi.

Citea mai întîi articolul în întregimea lui, ca să ne putem da seamă despre «impresiunea totală».

Urmau asupra vederilor generale discuţiuni, care se-ntindeau foarte departe, pătrunzînd din politică în economia naţională, în etică şi-n estetică, în scrutarea firii particulare a poporului ro­mân, a istoriei lui şi a stărilor în care se află azi ţara, discuţiuni vii şi variate, care nu se mai puteau sfîrşi.

Era lucru de frumuseţă nespusă.

Eminescu, om avîntat, de o fire impulsivă, cu mintea luminoa­să, cu sufletul plin de duioşie şi cu o extraordinară cultură ge­nerală, era nesecat în gînduri adimenitoare, iar Caragiali, care puţine învăţase, dar pentru toate îşi avea mintea deschisă şi toa­te era în stare să le-nţeleagă din puţine vorbe, era încîntat şi sta-n faţa lui cu ochii scrutători, hîtru nesăţios, care toate vrea să le afle, şi-l zgîndărea mereu mai cu «Aş!», mai cu «Nu se poate!», mai cu «Ba bine că nu!», ca să scoată din el tot ceea ce avea în sufletul lui.

– Manuscript! strigă băiatul din zeţărie, ivindu-se-n prag. Eminescu lua la goană pe imbecilul soios, care îndrăznea să tur­bure prin prezenţa lui discuţiunile.

– Bine – ziceam eu – dar ziarul trebuie să fie distribuit pe la patru.

– Dă-o dracului gazeta! întîmpina Caragiali. Nu merită pub­licul să ne stricăm cheful de dragul lui.

– Treceam cu toate acestea la a doua citire şi se-ncepea discuţiunea pe amănunte, frază cu frază, propoziţiune cu propoziţiune, vorbă cu vorbă”.

La care mai adăugăm tot de aici încă o frază: „O dată pe săptămînă de obicei vinerile, aveam sărbătoare mare, serata literară a «Junimii», de la care ei nu lipseau niciodată și se-ntorceau totdeauna ca albinele din livedea înflorită”.

Tudor Vianu, în continuarea Amintirilor din Slavici, face în capitolul dedicat Junimii din Scriitori români cîteva observații care luminează încă o dată relația dintre poet și dramaturg: „Lungile convorbiri din sala redacţiei de pe Calea Victoriei se continuau fără Slavici, uneori pînă către ziuă, în modesta locuinţă a lui Eminescu de pe strada Sfinţilor. De cînd îl părăsise pe Creangă la Iaşi, Eminescu nu întîlnise un alt om cu care să aibă a-şi spune atîtea lucruri, într-o comunicare pritenească mai fecundă.

Este probabil că prin Eminescu este introdus Cara­giale în cercul junimist al lui Maiorescu şi în casa d-rului Kremnitz”.

Caragiale își va publica opera dramatică integral în Convorbiri literare, dar și cîteva dintre nuvelele sale.

În numărul pe martie 1878 îi sînt publicate lui Eminescu, în foaia junimistă: Povestea codrului, Povestea teiului, Singurătate și Departe sînt de tine…

După exact un an, în februarie 1879, publică în Convorbiri… Pajul Cupidon, O, rămîi, Pe aceeași ulicioară.

Tot în 1879, numărul pe septembrie găzduiește: De cîte ori, iubito…, Rugăciunea unui dac, Atît de fragedă.

În următorul număr, octombrie 1879, citim șapte poezii, din care primele trei din ciclul de Sonete: Afară-i toamnă, Sînt ani la mijloc, Cînd însușii glasul, Freamăt de codru, Revedere, Foaia veștedă (după N. Lenaru), Despărțire.

La 60 de ani, pe 15 august 1876, moare Raluca, mama poetului. Durerea acestei pierderi îl va urmări pe Eminescu, fapt vizibil în multe dintre manuscrisele sale. Numărul pe aprilie 1880 al Convorbirilor publică O, mamă…, elegie de o mare sensibilitate.

Tot din 1880 avem o scrisoare a lui Iacob Negruzzi către Eminescu din 2/14 oct., între care îi reproșează că nu-i trimite nimic pentru revistă: „Aveai odată un manuscript interesant al unui călugăr Varlaam; de mult te-am rugat să mi-l trimiţi pentru Convorbiri. De ce îl ţii în sal­tar? Voi deacolo nu-mi mai daţi nimic, apoi cum am s’o duc mai departe”. Lucrarea la care trimite directorul revistei este: Vedenie ce-au văzut un schimnic Varlaam de la mânăstirea Secu din Moldova, și va fi publicată postum.

În 1880 devine redactor șef al ziarului Timpul, munca la gazetă îi va răpi mult timp și energie, fără, totuși, a-și neglija proiectele lirice. Finalizează Scrisorile, care vor fi publicate în anul următor; Scrisoarea I, în februarie 1881, Scrisoarea II – aprilie 1881, Scrisoarea III – mai 1881, Scrisoarea IV – septembrie 1881, Scrisoarea V, este mai întîi publicată cu un fragment de 55 de versuri în Epoca ilustrată, de la 1 ianuarie 1886, reluat în Fîntîna Blanduziei din 3-l0 decembrie 1889 și preluată de V.G. Morțun în ediția sa Eminescu, elaborată în 1890. Integral Scrisoarea V este publicată de Convorbiri literare pe 1 februarie 1890.

Foaia umoristică Schalk-Bibliothek, Heft 5, care apărea la Leipzig, publică în 1881 poezia Mănușa (după Fr. Schiller), o traducere improvizată, realizată la solicitarea consulului german de la București, Eduard Grisebach. Va fi tipărită și în Țară în Amicul familiei, nr. 17/18 – noiembrie 1881, foaie care apărea la Gherla.

În 1881 Caragiale se retrage de la foaia conservatoare, încît tot greul ziarului cade în sarcina lui Eminescu, cauză pentru care în 1882 nu publică nimic în Convorbiri literare.

În 1882 finalizează Legenda Luceafărului. Luceafărul va fi lecturată în mai multe ședințe ale Junimii, care se desfășurau la Maiorescu, către finalul anului 1882. Mite Kremnitz îl traduce în germană. În ianuarie 1883, cînd poetul era internat cîtva vreme în spital, Maiorescu lecturează în două rînduri Luceafărul în transpunere germană realizată de Mite Kremnitz.

Pe 23 martie 1883, la întîlnirea Junimii bucureștene este prezent și Iosif Vulcan. Cu acest prilej probabil Eminescu i-a cedat poeziile ce vor fi publicate în Familia în lunile care au urmat: S-a dus amorul… pe 24 aprilie, Cînd amintirile… (15 mai), Adio (5 iunie), Ce e amorul… (17 iulie), Pe lîngă plopii fără soț… (18 august), Și dacă… (13 noiembrie), Din noaptea… (12 februarie 1884).

Pentru prima dată va primi un mic onorariu din partea directorului Familiei. Printr-o scrisoare poetul îi mulțumește pentru acest gest. De altfel, Convorbirile… nu plăteau niciodată drepturi de autor.

Marele poem Luceafărul este tipărit în aprilie 1883 de către Almanahul „România jună” din Viena.

În calitate de corespondent al foii conservatoare sosește pe 4 iunie 1883 la Iași pentru a fi prezent la sărbătoarea prilejuită de inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare. Are bucuria de a se întîlni cu vechii săi prieteni, I. Creangă și Miron Pompiliu. Citește junimiștilor din Iași, adunați în casa lui Negruzzi, Doina ce va fi tipărită în numărul din iulie al Convorbirilor…

Ion Crețu, în sintetica lui Cronologie, notează momentul cînd cad zăgazurile minții poetului: „La București, în ziua de 23 iunie, pe o căldură înăbuşitoare, Eminescu dă semne de alienaţie mintală. La 28 iunie boala izbucneşte din plin. În aceeaşi zi este internat în sanatoriul doctorului Şuţu. La 12 august Maiorescu este vizitat de Gheorghe Eminovici şi de fratele poetului (locotenentul), care cer relaţii asupra bolnavului. Convorbirile literare din luna august reproduc poezia Luceafărul din Al­manahul de la Viena. La 20 octombrie Eminescu este trimis de prieteni la Viena şi internat în sanatoriul de la Ober-Döbling, fiind însoţit pe drum de Chibici. La contribuţiile amicilor se adaugă suma de 2000 lei, rezultată din vînzarea biletelor de intrare la Ateneu, unde Alecsandri a citit piesa Fîntîna Blanduziei în ziua de 14 octombrie”.

Citim în Studii și documente literare ale lui I.E. Torouțiu rîndurile lui Maiorescu din Însemnările zilnice, despre momentul cînd, cum spune G. Călinescu în Viața lui Eminescu, în sufletul poetului însă ultimul zăplaz al judecății se prăbușise: „Luni 30 Mai/ 11 Iunie 1883. București. La noi la masă minis­trul american Schyber, Gane, Jacques Negruzzi cu nevastă-sa, D-ra Anette Rosetti şi Eminescu. După părerea mea Eminescu începe să înnebunească.

Joi, 23 Iunie/5 Iulie 1883. E o căldură cumplită la Bucu­reşti… la noi la masă D-nul şi Doamna Theodor Rosetti, tână­rul Beldimano şi Eminescu. Acest din urmă, după părerea mea, e din ce în ce mai nebun. E foarte excitat, are o mare «suffisance», cu totul nenaturală pentru caracterul lui. Vrea să înveţe limba albaneză, chiar acum vrea să se facă călugăr, fără să plece din Bucureşti.

Marţi 28 Iunie 1883, la şase ore dimineaţa, primesc o cartă de la Doamna Slavici, la care şade Eminescu, în care spune: Eminescu a înnebunit, vă rog faceţi ceva, să mă scap de el, căci e foarte rău. – Pe la zece Eminescu a venit la noi. Mai înainte fu­sesem la doctorul Soutzo «maison de santé», unde am închiriat pe socoteala mea o odaie pentru Eminescu, 300 franci pe lună. Am înştiinţat pe Rosetti, iar la zece ore cum am spus, veni Eminescu. A binecuvântat cu ochii aţintiţi în zid pe nevasta şi pe fiica mea, iar pe mine m’a strâns în braţe, tremurând în toată firea. Îi arătai Statua lui Hermes şi a «Venus de Milo», atunci el spuse cu o privire estatică «Lasă că va reînvia arta antică». Conform celor hotărîte de noi, i-am spus că-l aşteaptă Simţion, pentru a vorbi cu el despre societatea Carpaţilor. El îmi ceru 5 franci pentru birjar şi s’a dus. De-acolo îl vor duce la Suţo, numai de s’ar putea fără mare greutăţi. Veni apoi Caragiale la dejun la noi şi aflând toate despre Eminescu începu să plângă.

Luni 15/27 Aug. 1883. Am fost la Sanat. Soutzo să văd pe Eminescu. Deliriu necontenit. Nu m’a cunoscut. Trist aspect. Ve­nise fratele său la mine – a profitat de ocazie ca să ee ceasornicul de aur a sărmanului nebun. Şi tată-său a venit la mine”.

Călinescu bănuie că fratele care s-a grăbit să recupereze ceasul de aur este Matei.

Pe același subiect, corifeul Junimii notează: „Joi 20 Oct./l Noemvrie 1883. Azi, la 9 de dimineaţă, am fost la gară, unde plecau Eminescu cu Chibici şi un păzitor la Viena. Bietul om.

Miercuri 2/14 Fevruarie 1884. Bucureşti. Scrisoarea Prof. Obersteiner despre Eminescu din Ober-Döbling. Heilanstalt Leidesdorf-Obersteiner, lângă Viena, că si-a venit în fire”.

De interes, privind maniera în care se preocupă familia poetului de soarta acestuia, este scrisoarea adresată de Maiorescu din București, pe 8/30 octombrie 1883, lui Gheorghe Eminovici: „Stimate Domnule, Starea fiului D-stră şi amicului nostru literar Mihail Eminescu nu s’a îndreptat încă şi aşa am hotărât cu toţii cei de aici, să-l trimetem pe cheltuiala noastră la Institutul de alienaţi din Viena şi să-l lăsăm acolo vreme de un an. Dacă nu se va îndrepta până atunci, va fi timpul venit să-l aşezăm la Golia sau la Mărcuţa, ca pe un bolnav fără leac.

Cu prilejul venirii D-stră la Bucureşti ne-aţi declarat, că lă­saţi asupra noastră toată îngrijirea materială şi morală pentru nenorocitul D-stră fiu. Cu toate aceste m’am crezut dator a vă da de ştire despre cele de mai sus. Primiţi, vă rog, încredinţarea deo­sebitei mele stime”.

Pe 21 decembrie 1883 apare la editura Socec Poezii de Mihail Eminescu, cu o scurtă notă a lui T. Maiorescu: „Colecţia de faţă cuprinde toate poesiile lui Eminescu publicate în Convorbiri Literare de vre-o doisprezece ani încoace, precum şi cele aflate pană acum numai in manuscript pe la unele persoane particulare.

Publicarea se face în lipsa poetului din Ţară. El a fost totdeauna prea impersonal şi prea nepăsător de soarta lucrărilor sale, pentru a fi putut fi înduplecat să se În­grijească însuşi de o asemenea culegere, cu toată stă­ruinţa amicilor săi literari.

Poesiile, aşa cum se presintă în paginele următoare, nu sînt dar revăzute de Eminescu şi sînt prin urmare lipsite de îndreptările ce avea de gînd să le facă, cel puţin la cele vechi (Venere şi Madonă, Mortua est, Egipetul, Noaptea, Înger de pază, Împărat şi proletar, Rugăciunea unui Dac, Înger şi Demon).

Dacă totuşi am publicat şi aceste poesii, împreună cu celelalte, aşa cum se găsesc, am făcut-o dintr’un simţimînt de datorie literară. Trebuiau să devie mai uşor accesibile pentru iubitorii de literatura noastră toate scrierile: poetice, chiar şi cele începătoare, ale unui autor care a fost înzestrat cu darul de a întrupă adînca sa simţire şi cele mai înalte gândiri într’o frumuseţă de forme, subt al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viață”.

În această ediție, Maiorescu elimină patru strofe din Luceafărul și compune (??!!) două versuri de tranziție: Tu ești din forma cea dintîi/ Ești vecinică minune, dacă primul este o calchiere după Eminescu, al doilea ar fi binevenit într-un text de muzică ușoară, cel mult, nu în armătura cosmică a marelui poem.

Poeziile inedite, altele decît cele preluate din Convorbirile literare, ce le-a găzudit revista de-a lungul a vreo doisprezece ani, sînt în număr de 16: Glossa, Oda (în metru antic), Iubind în taină, Trecut-au anii…, Veneția, Se bate miezul nopții, Cu mîne zilele-ți adaogi, Peste vîrfuri, Somnoroase păsărele, De-or trece anii, Lasă-ți lumea, Te duci…, Din valurile vremii…, Ce te legeni…, La mijloc de codru…, Mai am un singur dor (cu trei variante), Criticilor mei.

Eminescu este vizitat la sanatoriul din Viena pe 1 ianuarie 1884 de către T. Maiorescu și vărul acestuia, C. Popazu – ultimul fiind însărcinat să-l viziteze pe poet cît mai des posibil. Astfel, C. Popazu îi scrie lui T. Maiorescu de la Viena pentru a-i descrie starea poetului și evoluția bolii. Într-o scrisoare din 26/ 11 1883 citim: „Eminescu e tot cum îl știi D-ta. Diagnoza încă nu s-a putut face pentru că a patra zi după ce l-am internat a fost lovit de un atac de paralisie cu crampe, care însă n’a durat decât scurt timp şi a trecut fără să lase urme. Acest atac îngreuiază mult diagnoza, iar prognoza o face şi mai puţin favorabilă decât era înainte. Tre­bue încă aşteptat, căci e posibil să urmeze o paralisie; până acum nu se poate observa nimic.

Nu ştiu cum era Eminescu în internatul din Bucureşti. Mi se pare ceva mai liniştit. Prof. Obersteimar, tovarăşul lui Leidesdorf, a constatat unele momente, deşi puţine, mai bune, când e conştient de starea în care se află – devine melancolic şi de tot li­niştit…

Mai zilele trecute a discutat cu Obersteiner despre ve­chimea limbei române aşa: fiindcă limba română e urmaşa celei dacice, care a fost cea mai veche, limba română e astăzi cea mai veche.

Obersteiner îmi spuse că în decursul acestei convorbiri, care a durat 15 minute, Eminescu a vorbit binişor”.       Și în scrisoarea de pe 28/12 1883 îi relatează alte noutăți: „Astăzi am fost la Eminescu. Starea lui nu s-a schimbat de loc. Atacul care l-a avut se vede că n’a fost de paralisie, căci după atâ­tea săptămâni a rămas fără urmări. Poate a fost numai o iritaţiune mai mare a centrelor motorice, care a trecut imediat.

Momente mai limpezi are. Mai cu seamă, dacă cineva insistă cu întrebări, dă răspunsuri destul de bune. Din nefericire însă atari momente are prea puţine şi trec prea iute. Într’un atare moment săptămâna trecută a întrebat pe doctor ce să facă, că se simte slab şi ostenit. Doictoru-i zice că e natural să fie aşa, dacă toată ziua se învârteşte în odae şi mereu vorbeşte. Eminescu-i răspunde că el e ca un ceasornic, care până e întors, merge; aşa şi el trebuie să umble şi să vorbească mereu până când nu mai poate”.

Aflat în sanatoriu pe cale de însănătoșire, scrie de la Döbling, pe 12/24 ianuarie 1884 celui care l-a însoțit cînd a fost internat, lui Chibici Râvneanu, poate una dintre cele mai triste și dureroase epistole eminesciene: „Iubite Chibici Nu sînt de loc în stare să-mi dau seama de boala cumplită prin care am trecut, nici de modul în care am fost internat aici în ospiciul de alienaţi. Ştiu numai atât că boala intelectuală mi-a tre­cut, deşi fizic stau îndestul de prost. Sînt slab, rău hrănit şi plin de îngrijire asupra unui viitor care de-acum înainte e fără îndoială şi mai nesigur pentru mine decât oricând”.

Își face griji asupra manuscriselor sale, dar și cine îi asigură financiar internarea: „Ceea ce-aş voi să ştiu de la tine este dacă cărțile şi lada mea sînt în oarecare siguranţă şi dacă pot spera să le revăd. În ladă trebue să se fi aflând şi ceasornicul pe care l-am fost scos dela Simţion. Încolo aş voi să ştiu dacă pot scăpa de aci, unde în ade­văr îmi pare că stau fără nici un folos, Tratametnul pare a con­sista în mâncare puţină şi proastă şi în reclusiune; – încolo n’am observat nimic în maniera de-a mă trata. Sufăr cumplit, iubite Chibici, de lovitura morală pe care mi-a dat-o boala, o lovitură irepa­rabilă care va avea influenţă rea asupra întregului rest al vieţii ce voiu mai avea-o de trăit. Asemenea nu ştiu nimic asupra pozi­ţiei pe care mi-aţi creat-o în acest institut. Cine plăteşte pentru mine aci şi cine are grijă de mine? D-l Maiorescu a trecut pe aci într’o zi, dar a stat mai puţin de un minut şi nu mi-a spus nimic în ce mă priveşte, încât, deşi mi-am venit în fire de mai bine de două săptămâni, nu ştiu absolut nimic asupra sorţii care mă aş­teaptă, căci sper că nu voiu fi condamnat a petrece aci ani întregi fără necesitate.

Doctorii mi-au spus că trebue să-ţi scriu ţie în privirea aceasta. Mi-aduc în adevăr aminte c’am venit cu tine în tren, dar încolo nu mai ştiu nimic decât că am stat închis şi am suferit nu numai de halucinaţiuni, ci şi mai mult încă de foame. Mă’ntreb acum dacă e vorba ca, cu cheltuială şi anume, să continue regimul sub care trăesc, regim cu totul fără folos atât pentru mine cât şi pentru amicii cari au binevoit a se interesa de mine şi a mă trimite aici.

Fii bun, iubite Chibici, şi respunde-mi cum stau lucrurile cu mine. Doctorii de aici îmi vorbesc de d. Maiorescu şi de tine. Eu ştiu despre tine că tu n’ai mijloace pentru a îngriji de mine în starea în care sînt. Îmi sînt dar necunoscute măsurile pe cari d. Maiorescu va fi binevoit să le ia în privire-mi şi văd pe de altă parte că doctorii dela institut nu ştiu asemenea nimic, ci se mărgi­nesc a-mi cita numele d-sale şi al tău, ceea ce – în izolarea în care mă aflu – nu e de natură a mă satisface. Şi, în adevăr, nu-ţi poţi închipui starea în care un om se află într’un institut de alienaţi, după ce şi-a venit în fire. Neavând nimic de lucru, închis alături c’un alt individ, hrănit rău precum se obicinueşte la spitale şi lăsat în prada celor mai omorîtoare grije în privirea viitorului, mi-e frică chiar de-a-mi plânge soarta căci şi aceasta ar fi interpretat ca un semn de nebunie”.

Starea de îmbunătățire a sănătății este confirmată și de vărul lui Maiorescu prin scrisoarea din 30/1 1884: „De la plecarea d-tale am văzut pe Eminescu de mai multe ori. Starea lui se ameliorează din zi în zi şi dacă progresul spre bine se va face tot aşa de grabnic ca până acum, atunci este bună spe­ranţă că peste puţin timp va putea eşi din institut – profesoral crede că peste o lună.

Eri am conversat cu el aproape o oră. Tot timpul a fost li­niştit şi clar. M’a întrebat cu mult interes cine îngrijeşte de el şi cine plăteşte pentru el, cum era în iritaţiune, căci el presupune că era foarte rău. De câteva zile a început a ceti câte ceva. Cu un cu­vânt merge spre bine; este mult mai bine de cum era, când l-ai vă­zut d-ta. Şi dacă nu va veni ceva la mijloc, de pe acum trebue gândit ce este de făcut cu el imediat după ce va eşi din institut, căci de o ocupaţie serioasă şi obositoare va trebui ferit mult timp. Cred că o călătorie (poate în Italia) i-ar prinde bine, ba este chiar in­dicată. Al d-tale prea devotat

  1. Popasu”

Lămuritoare asupra lucidității recăpătate este mesajul trimis de poet lui Maiorescu pe 4/16 februarie 1884: „Stimate Domnule Maiorescu, Astăzi, eșind din casa de sănătate pentru vr’o două ore, mă folosesc de vizita ce o fac nepotului D-voastră, d-lui Popasu, pen­tru a Vă adresa aceste şiruri. Sînt mai bine de trei săptămâni de când au încetat toate simptomele boalei de care am suferit, încât, dacă ar fi stat în putinţa mea, aş fi părăsit institutul, fie pentru a schimba mediul în care mă aflu, fie pentru a mă întoarce în ţară. Cu toate acestea, nu știu dacă, pentru un asemenea sfârşit, va fi cu putinţă a se realiza mijloacele necesare.

Amintirea stării mele trecute e foarte slabă, încât pe mine însumi mă miră lungimea timpului, în decursul căruia nu mi-am pu­tut da seama de nimic. Punând în socoteala acelei stări toate neajunsurile și supărările pe care le-am putut cauza atât D-voastră cât şi altor amici binevoitorii, cutez a solicita din nou îngăduinţa D-voastre şi a vă cere ca, prin câteva şiruri, să mă lămuriţi dacă am per­spectiva de-a mă întoarce curând în ţară. În așteptarea unui răs­puns, rămân al d-voastre cu toată supunerea și stima M. Eminescu”.

Luciditate confirmată de Popazu prin epistola din 9/2 1884: „Astăzi am scos pe Eminescu la preumblare. Teama că sgomotul şi lumea de pe strade vor produce asupră-i vre-o iritaţie din fericire a rămas neîndeplinită. Tot timpul a fost liniştit și se vedea că se simte bine.

De la ultima mea vizită până astăzi Eminescu a progresat re­lativ binişor fisic[eşte]. Nu ştiu ce să zic despre starea lui psihică. Primeşte a intra în orice conversaţie, vorbeşte clar şi mi se pare că memoria i-a rămas neatinsă. Ceea ce mi se pare curios e interesul ce-l arată de a şti dacă se plăteşte pentru el la institut şi cine plăteşte. Este o deosebită dispoziţie, care-l preocupă în momentele când vorbeşte despre asta – o îngrijire, o întristare. Mult se plânge de reaua mâncare din institut. De la un om care ştie cât de greu bolnav a fost – şi Eminescu ştie – se aşteaptă să se bucure mai mult că a scăpat de boală şi să nu se ocupe mereu cu un lucru atât de secundar”.

Să fie oare așa secundară proasta și insuficienta hrană asigurată unui bolnav care avea strictă nevoie și de refacere fizică?!

Despre revenirea îmbucurătoare a sănătății lui Eminescu îi comunică lui Maiorescu și prof.dr. Obersteiner pe 10 februarie 1884: „Spre răspuns la scrisoarea Dv. vă aduc vestea îmbucurătoare că starea d-lui Eminescu se îndreaptă încet dar statornic. Părerea ce v’aţi făcut asupra scrisorii d-sale este cu totul justă. În convor­birile sale chestiunea hranei este punctul central. El nu-şi poate încă da sama asupra stării prin care a trecut. Însă şi în această privinţă avem un progres netăgăduit. Nu mai este aşa de închis în sine şi se poate discuta cu el asupra tuturor chestiilor ce nu-l privesc personal, de pildă asupra literaturii germane ş. a. Până nu de mult Eminescu nu era în stare a ceti ceva fără întrerupere, şi petrecea cea mai mare parte a zilei fără ocupaţie. Acum însă citeşte dramele lui Hebbel, pe care i le-am recomandat.

D-l Rosetti a vizitat odată pe d-l Eminescu, iar d-l Popasu a făcut eri o mică primblare cu Eminescu, în trăsură, care l-a în­veselit în chip vădit şi de atunci s’a hotărît a lua parte la masa familiei mele, ceea ce mai înainte mereu a refuzat. În chipul acesta dorim să-l deprindem cu libertatea şi cu lumea din afară.

Pe de altă parte ar fi bine dacă s’ar găsi cineva care să se ducă cu d-l Eminescu pe câtva timp în Italia bunăoară, deoarece întoarcerea sa în ţară din felurite puncte de vedere nu se poate încă recomanda. Asta îmi pare o transaţie mult mai prefera­bilă – având în vedere ocupaţiunea lui de mai înainte – decât să fie ţinut în institut peste timpul absolut trebuincios, unde, cu toate libertăţile ce i se înlesnesc, trebue să se simtă strâmtorat. Îmi iau dar permisiunea a supune binevoitoarei Dv. aprecieri propu­nerea de mai sus, etc.”.

Călătoria în Italia este recomandată lui Maiorescu și de P.P. Carp – după vizitarea lui Eminescu la Döbling. Pe 26 februarie 1884 Eminescu părăsește sanatoriul și împreună cu Chibici face o excursie de plăcere de 6 săptămîni în sudul Alpilor, cu trecere prin Veneția, Padova și Florența.

Pe 27 martie 1884 sosește la București, iar pe 7 aprilie pleacă la Iași însoțit tot de Chibici.

Este numit subbibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași pe 24 septembrie același an. Pe 25 octombrie este prezent la banchetul anual al Junimii. Bolnav, în noiembrie este internat la Spitalul din Iași. Aici, în decembrie îl vizitează Al. Vlahuță.

Numerele din ianuarie și februarie 1884 ale Convorbiri literare publică majoritatea poeziilor publicate ca inedite în prima ediție a volumului de la Socec. Tot în februarie apare și Diana, ce va fi cuprinsă abia în ediția VI din Poezii.

În 1885 este tipărită la aceeași editură a doua ediție din volumul de poezii. Apare Sara pe deal în Convorbirile… din iulie 1885.

Continuă slujba umilă de la Bibliotecă și pentru a-și întregi modestele venituri predă lecții la școala comercială. Pe această temă îi scrie, de la Iași, lui Chibici Râvneanu, bunul său prieten, pe 20 octombrie 1884: „De vreme ce rezidez la hotel România (vechiul han a lui Bacalu), într-o hulubărie puţin recomandabilă din orice punct de ve­dere, e lesne de înţeles că nu am unde pune lucrurile mele, încât ar fi foarte bine dac’ai păstra tu încă câtva timp aşa numita mea ladă, deşi presupun că acest lucru nu e tocmai plăcut.

Sănătatea mea scîrţie într’una ca o moară de mult stricată, ba poate ireparabilă. Săptămâna aceasta am avut friguri şi dureri de cap; cît despre picioare – ele sânt într’o stare aşa de plâns, precum erau în Bucureşti. O tristă iarnă mă aşteaptă şi o tristă viaţă. Te rog dar să ei tu lada de la Simțion, dacă nu mai e cu putinţă să stea acolo, până ce starea mea se va ’ndrepta, dacă e cu putinţă să se ’ndrepte vr’o dată.

Am mai încăput – fără voie – într’o belea greu de descurcat. Fiind vacante mai multe catedre la şcoala comercială, cerusem su­plinirea istoriei. Dar Catedra aceasta dându-se altuia, m’a însărcinat pe mine cu geografia și statistica, cu un program foarte în­cărcat, obiect care are inconvenientul că nici cărţi nu există pen­tru studierea lui, iar el însuşi consistă dintr’un dicţionar de mii de nume proprii şi de cifre statistice. Cât despre onorata bibliotecă, e atît de încurcată și îngrămădită, încît ar trebui un an sau doi pentru a introduce orînduială în acest haos ereditar”.

În lunile iulie și august 1885 urmează o cură la Liman, lîngă Odesa. Aici face exerciții de traduceri din Pușchin. Convorbirile literare publică pe 1 iulie 1885 Sara pe deal. Pe 1 ianuarie 1886, Epoca ilustrată publică Dalila (fragment). Albumul literar, publicația ocazională a Societății studenților universitari Unirea, publică pe 15 martie 1886, Nu mă înțelegi. În Convorbiri literare din 1 decembrie 1886 apare La Steaua.

Titu Maiorescu, într-o scrisoare adresată surorii sale Emilia, cu o lună înaintea apariției poeziei La Steaua, în 4/16 noiembrie 1886, consideră că va fi fost inspirată de o conferință a sa „Despre hipnotism”, ținută la Ateneu pe 11 aprilie 1882, și unde citim: „Se poate chiar ca Sirius să fie perit; noi însă vom continua a-l vedea pînă la împlinirea celor 14 ani (cît face raza lui pînă la pămînt) dela moartea sa, căci ultima lui figură va călători în spațiu încă zecimi de ani. În realitate dat, în cazul acesta, noi n-am mai vedea pe Sirius, ci numai imaginea lui, numai un fel de stafie a dispărutului astru”. În epistola către Emilia precizează: „Îți trimit în alăturare admirabila poezie nouă a lui Eminescu, Ideea este luată dintr-un discurs al meu; dar ce formă frumoasă”.

În vara lui 1886 boala revine și pe 9 noiembrie este eliberat din postul de la bibliotecă. În urma unui consult se decide internarea la ospiciul de la Mănăstirea Neamț. Pe 10 aprilie 1887 Eminescu părăsește Mănăstirea Neamț și poposește la sora lui Harieta, la Botoșani. Între timp, Convorbiri literare îi publică pe 1 februarie 1887 De ce nu-mi vii?. Pe 1 iulie 1887 publică ultima poezie antumă în Convorbiri, Kamadeva – poezie trimisă revistei de A.C. Cuza.

Consultat pe 13 iulie la Iași, se recomandă trimiterea la Viena și Halle, unde va poposi însoțit de doctorul Grigore Focșa. Pe 1 septembrie același an revine la Botoșani la sora lui și este îngrijit de doctorul Isac.

În 1888, aflat la Botoșani, în dorința de a-și finaliza unele lucrări aflate în manuscris, îi cere lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la București. Nu va primi nici un răspuns.

Am mai scris despre demersurile directorului Convorbirilor în Camera deputaților pentru acordarea unei pensii viagere poetului. Propunerea este susținută de M. Kogălniceanu și Camera votează un ajutor lunar de 250 lei. Abia în 23 noiembrie 1888 legea trece la Senat unde este susținută de N. Gane și, cu viteza cunoscută, abia în aprilie 1889 va fi votată.

Vizitat la Botoșani de Veronica Micle, va fi convins de ea să se mute definitiv la București, unde pleacă pe 15 aprilie 1888. Pe 3 februarie 1889 poetul este internat la spitalul Mărcuța din Capitală.

Pe 15 iunie, la ora 3, Eminescu pleacă în eternitate la  sanatoriul doctorului Șuțu din strada Plantelor, București.

La cincizeci de zile după, pe 3 august se sinucide Veronica Micle. La sfîrșitul aceluiași an, se stinge, în bojdeuca lui, și Ion Creangă. Harieta, sora care l-a îngrijit în ultimii săi ani moare pe 14 octombrie 1889.

În același an, în octombrie apare ediția a patra a volumului de Poezii, cu un studiu al lui Maiorescu: Poetul Eminescu.

Se merită citat un fragment mai puțin vehiculat din textul Eminescu, semnat de B.P. Hasdeu, în Revista Nouă din 15 iunie 1889: „El va trăi, deşi a murit nebun. Şi cum oare putea să nu înnebunească? In toate epocile au fost poeţi pe cari flămânda sărăcie, uneori numai deşertăciunea, pentru o ticăloasă pomană însoţită de o mai ticăloasă laudă, îi încovoia tămâitori dinaintea celor puternici. În toate epocile s’au văzut însă şi de acele firi semeţe, înalte, vrednice de solia ce le-a dat-o Dumnezeirea, cari niciodată n’au atins o mână cerşetoare către vreo mărire pământească, către acei ce uită că nu săracii spălau picioarele lui Isus, ci Isus a spălat picioarele săracilor. Aşa poet a fost Eminescu”.

Despre edițiile „Eminescu” de la Socec, aflăm date de interes dintr-o scrisoare a criticului către editor, trimisă pe 17/29 decembrie 1892: „Cu bunăvoința curajoasă ce aţi arătat-o de atâtea ori pentru întreprinderile literare române, aţi primit îndată propunerea: iar volumul astfel editat de D-voastră sub îngrijirea mea a avut un succes excepţional de mare. Într’un timp foarte scurt s’au urmat relativ multe ediţii, şi astăzi poesiile lui Eminescu au devenit opera de predilecţiune a tinerimei române.

De venitul acelui volum, pe care fireşte l-aţi dat în primirea lui Eminescu, s’a putut bucura poetul în cei din urmă ani ai vieței sale.

De la încetarea lui din viaţă, în Iunie 1889, vă spusesem că tot venitul viitoarelor ediţii, ce se vor publica sub îngrijirea mea, să fie destinat – în memoria marelui poet – la premierea acelor lucrări literare scrise de studenţi români, care – pe lângă valoa­rea lor – să fie în oarecare legătură cu concepţiunile caracteristice cuprinse în opera lui Eminescu.

Acum că prin stăruinţele aceloraşi prieteni, care s’au interesat de Eminescu nu numai prin vorbe, ci şi prin fapte, s’a îndeplinit şi ultima datorie de pietate şi s’a aşezat pe mormântul poetului din cimitirul Belu un monument funerar cuviincios, asigurându-se totodată o sumă anuală pentru întreţinerea lui în bună stare – este momentul venit ca să precizăm cele convenite atunci oral”. De reținut că prietenii, în speță Maiorescu au asigurat o sursă anuală pentru întreținerea mormîntului.

Criticul dă în continuare instrucțiuni de cum trebuie gestionați banii pentru premierea celor preocupați de starea operei lui Eminescu: „Să hotărîm dar că pentru fiecare nouă ediţie de una mie exemplare din poesiile lui Eminescu publicate sub îngrijirea mea, D-voastră să plătiţi în total 600 lei, care să stea în păstrarea D-voastră pentru premierile menţionate. În limitele sumelor astfel adunate, vă voi ruga prin scrisoare deosebită să număraţi fie­cărui student premiat suma destinată lui, luând de la el chitanţă pentru plata efectuată şi păstrând chitanţele la D-voastră.

Scuzaţi, vă rog, mult stimate Domnule Socec, acest mic adaos la foarte întinsa D-voastră comptabilitate şi primiţi împreună cu mulţumirile mele, încredinţarea vechii şi deosebitei mele consideraţiuni”.

Toată această inițiativă moare, cum consemnează G.T. Kirileanu în Convorbiri literare 1906 XL 1092/93, în urma înștiințării publicitare în Monitorul Oficial din 9 decembrie 1894: „Subsemnatul, căpitan Mateiu Eminescu (cel care a recuperat ceasul, dar pe care puțin l-a interesat ce se întîmplă cu fratele său bolnav, n.n.) domiciliat în co­muna urbană Mizil, fac cunoscut că nimeni nu are dreptul a edita şi vinde scrierile rămase dela decedatul meu frate poetul Mihail Eminescu şi că voiu urmări şi sechestra ori unde voiu găsi ase­menea ediţii apărute de la moartea dânsului încoace”.

Cîțiva ani după plecarea poetului în lumea drepților, Convorbiri literare vor continua să publice pagini inedite din creația marelui poet: Ori cîte stele, Cu pînzele atîrnate (1 februarie 1890), Serenada, Apari să dai lumină (1 iunie 1895), Ce suflet trist, Fiind băiat păduri cutreieram (1 aprilie 1902), O, dulce înger blînd, De-atîtea ori (1 mai 1902),

Sînt și poezii adăugate la ediția a VI-a Maiorescu (1892) și preluate de Convorbiri literare (1 iulie 1902): Rugăciune, Între Păsări, După ce atîta vreme,

Alei mică, alei dragă.

Fîntîna Blanduziei din 1 august 1889 publică Viața, Stelele-n cer.

Numărul din octombrie 1895 al Convorbirilor publică Laïs (Le Joueur de flûte de Emil Angier), Comedie antică într-un act, în versuri, traducere Eminescu.

Convorbirile literare și edițiile succesive îngrijite de Maiorescu cuprind practic întreaga lirică antumă a lui Eminescu. Este fața vizibilă și cea mai vehiculată a operei eminesciene, cu profilul ei neptunic, în deosebire de profilul plutonic revelat de opera postumă, așa cum le definește în adîncime I. Negoițescu în subtilul și exemplarul său studiu: Poezia lui Eminescu: „Întrebuinţînd termenii care îşi trag eficienţa dintr-o geologie estetică şi care au menirea să sugereze valoarea de adîncime a lirismului, vom numi (urmînd cuvîntul lui G. Călinescu, dar spre deosebire de el) neptunică acea parte a operei eminesciene, ce corespunde în general antumelor şi care, tot aşa ca pămîntul format prin acţiunea apelor, îşi are ori­ginea în straturile mai tangibile ale spiritului: e poezia formelor legale ale naturii, în care omul şi conştiinţa sa morală şi-au aflat clima de bucurii şi dureri; iar plutonică acea parte ce corespunde în general laboratorului şi care, tot aşa ca – în geolo­gie – roca născută din focul subteran, vine mai din adînc, de unde se frămîntă văpăile obscure. Această combustiune a poeziei, această iradiaţie cvasidemonică a spiritului, ce creează, departe de natura co­mună, una enigmatică şi profundă: dorul imensită­ţilor elementare, vîrsta de aur, inconştientul beat de voluptate al somnului, umbra tragică peste un tărîm de palori, decorul halucinant mirific, magia şi mitul, implicaţiile lor oculte, iată universul plutonic, meta­fora infernală” (Poezia lui Eminescu, ediția a III-a, Editura Junimea, 1980).

Eminescu a fost cel care i-a îndemnat să scrie și să publice pe Slavici și Creangă și tot el i-a introdus în cercul Junimii și în paginile Convorbirilor literare pe cei doi scriitori, dar și pe Caragiale – prietenul lui din adolescență. Convorbirile literare îi sunt profund îndatorate, grație poetului revista și-a îmbogățit paginile nu doar cu lirica sa, dar și cu capodoperele celor trei scriitori, toți considerați și recunoscuți și astăzi între marii clasici ai literaturii naționale: Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale. Cei patru au impus prin paginile publicate în Convorbiri literare canonul literar prefigurat sintetic la 1871-1872 în Direcția nouă publicată de Maiorescu în mai multe numere din Convorbiri literare (6, 13, 14/ 1871 și 6, 7/1872).

Relația lui Eminescu cu Convorbirile literare a fost și rămîne una de incontestabilă continuitate, cale prin care s-a impus în literatura română un mare poet, poet care a marcat pentru totdeauna literatura națională.

Revista indexata EBSCO