Jul 17, 2017

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărților

Gheorghe Andrei Neagu, Tabăra damnaților, editura Atec, Focșani, 2016, 174 p.

Din fișa biografică a lui Gheorghe Andrei Neagu, fișă atașată cu generozitate la finalul cărții Tabăra damnaților, cititorul își poate da seama că se află în fața unei personalități complexe, cu amplă activitate în domeniul literar, ca poet, prozator, îndrumător și fondator de reviste, de cenacluri literare, promotor al multor nume din literatura română contemporană, mai ales din zona Vrancea, Galați și Buzău, dar nu numai. Romanul Tabăra damnaților debutează ca și cel al scriitorului rus, Vasili Shukshin, Călina roșie, cu pregătirea unei grațieri generale dintr-un penitenciar. Cele trei personaje pe care le are drept protagoniste Gheorghe Andrei Neagu, deși diametral opuse în viața de toate zilele, ca pensionari ai acelei instituții își conturează drumul împreună. Doi dintre ei, Lazăr și Serafim, sînt condamnați în urma unei denunțări de viol fictive, de cea care, surprinsă de părinții ei, înscenează un viol, iar cel de al treilea, Petre, era un vechi și constant client al penitenciarului. La ieșirea din penitenciar, aflați la o răscruce de drumuri și conștienți de faptul că societatea îi respinge sau îi acceptă foarte greu datorită faptului că erau tunşi chilug, ajung la concluzia că ar trebui să meargă împreună să-și găsească de lucru la o mină de suprafață. Doi dintre ei acceptă această șansă de a se reintegra din nou în societate, Serafim și Petre. Cel de al treilea, Lazăr, își începe o nouă aventură, fiind doritor de îmbogățire rapidă și mai ales fără muncă. Mai multe tentative, avute chiar prin intermediul fetei care îl învinovățise de viol, îl pun în situația de a cîștiga, pe căi oneroase, sume mari de bani. Parcursul vieții celor trei este diferit. Lazăr rupe legămîntul de prietenie și se asociază unei vieți aparent doldora de satisfacții materiale imediate, iar Serafim și Petre își continuă starea de a accepta reabilitarea prin muncă în acea mină. Cum este oarecum firesc, sfîrșitul este unul iminent, și anume acela al sinuciderii lui Lazăr, dar nu oriunde, ci chiar acolo unde putea să înceapă reabilitarea lui și integrarea în societate în calitate de om. Dar dorința de îmbogățire îl face să se aventureze într-un furt de carbid din magazia minei. Este surprins în această tentativă, dar reușește să nu fie prins. Mustrările de conștiință îl pun în situația de a-și curma viața prin spînzurare. Romanul lui Gheorghe Andrei Neagu are un acut rol moralizator, încărcat de suspans. Scris cu mult talent, romanul Tabăra damnaților se citește cu ușurință deși este încărcat de sensuri din care se pot trage multe concluzii și învățăminte, situîndu-l astfel pe autor în rîndul, nu prea mare, al prozatorilor care merită a fi citiți, cu atenție dar și cu bucuria lecturii, dar despre care, din diverse motive, se vorbește destul de puțin.

 

 

Violeta Craiu, Agonia fericirii. Editura eLiteratura, București, 2016, 150p. O scrisoare de trăsură, pe coperta a patra semnată de Adi George Secară.

După un debut în proză cu romanul Anemona, și publicarea altor două cărți de proză scurtă, Două povești – copile drag îmi ești și Povești adevărate, publică acum un nou roman intitulat: Agonia fericirii. Pornind de la un jurnal scris într-o etapă de criză, etapă pe care o traversează personajul principal, Violeta Craiu își construiește întregul eșafodaj epic în două etape: înainte și după intervenția medicilor, făcînd o adevărată radiografie a celor două lumi pe care le traversează eroina: lumea interioară, cu toate suișurile și, mai ales, coborîșurile, cu toate stările sale abisale, și cea de a doua lume, a universului înconjurător care surprinde, cu lux de amănunte, o sumedenie de detalii, știind că: „Viața e un morman de pietre care cad din vîrful muntelui. Se rostogolesc, se rostogolesc, oprindu-se uneori la rădăcina unui pom sau lîngă o altă piatră, apoi iar se rostogolesc pînă ajung în vale, de unde le ia rîul”. Aceste detalii, de coloratură, cu trimitere la rostul vieții, sînt, în fond, materia primă din paginile acestui jurnal, considerat periculos, de către medicul curant, personaj ce apare efemer în paginile cărții, dar care și-a pus amprenta profund pe trăirile personajului, devenind confidentul, dar și prietenul ei. Prelucrarea acestui jurnal, prin derularea zilelor nu după calendar, ci după cum o cere acțiunea, dovedește faptul că autoarea și-a elaborat această construcție, folosind disparat filele jurnalului pentru a da coerență și cursivitate întregului. Experiența, căci despre experiență este vorba, experiența personajului feminin din romanul Agonia fericirii este, mai ales, prioritară. Între real și imaginație, între adevăr și fantezie, se derulează lumea dintre lumi, viața dintre vieți, în construirea unui nou tip de viață, o nouă adaptabilitate la lumea reală. Scenele pe care le descrie Violeta Craiu în acest roman al său sînt pline de verosimil, de o anume cruzime nudă, pentru că, din nefericire, sînt fragmente autentice, dintr-o lume a degradării umane cu manifestări aproape violente. Căderile în abisul unei lumi nedorite evidențiază revolta, dar și luciditatea, după tratament, după reabilitarea morală și fizică. Cele două componente, alcoolul și drogurile, sînt privite ca niște arme letale, niște arme degeneratoare. Din romanul Agonia fericirii se poate înțelege, cu ușurință, faptul că, totuși, nu trebuie niciodată să-ți pierzi speranța, și, pentru că speranța moare totdeauna ultima, și că oricît am fi de greu încercați, tot mai rămîne un licăr, un înger păzitor, care să ne apere. Pentru Ginet, personajul etalon din carte, îngerul păzitor se dovedește a fi chiar medicul, și încrederea în tine, dar și în cei din jur, este cel mai bun remediu: „Am învățat să plîng de fericire alături de el, cînd am pășit iar în lume, după acea perioadă de confuzie”. Este un alt început mereu, spune autoarea și are dreptate. În orice trebuie să descoperim un alt început, cel care va deveni leacul miraculos spre atenuarea și vindecarea definitivă a tuturor suferințelor. „Cartea Violetei Craiu, care ne aduce aminte că pentru Fericire trebuie să lupți, fără garanția succesului, este o provocare a Autenticității. Bazat (și) amintiri din perioada în care autoarea își desfășura activitatea profesională într-o unitate sanitară, romanul propune cîteva personaje memorabile, scriitoarea alegînd din miile de posibile modele oameni simpli, făcînd, între-un fel, prin aceasta, mult mai credibile poveștile lor”, spune Adi George Secară, în textul de pe coperta a patra a acestui roman.

 

 

Ioan Mugurel Sasu, Robinetul, Editura PIM, Iași, 2017, 184 pag. Prefață semnată de Cella Negoiescu și postfață semnată de Luminița Ignea.

 

Prozatorul Ioan Mugurel Sasu întrunește toate calitățile necesare de a putea fi considerat, el însuși, un personaj, smuls chiar din mijlocul prozelor sale, prezente și viitoare. Fire aparent calmă, asemenea melcului retras în cochilie, el își trimite tentaculele spre lume cercetînd mai întîi, cu meticulozitate, comportamentul dar și relațiile dintre oameni, parcă într-un adevărat exces de orgoliu. Două dintre cărțile lui, publicate cu ani în urmă, Bătrînul și Dora și alte povestiri, le-am citit la timpul potrivit și am putut să-mi dau seama că mă aflu în fața unui prozator temeinic, care știe să-și cîntărească, cu mare precizie, cuvintele pe care ar urma să le zidească în frază. Am simțit bucuria că întîlnisem un prozator veritabil încă de la prima cunoaștere. Descoperisem un prozator serios și sever, autentic, un prozator ce își păstra nealterată fibra de bucovinean, sensibil, hîtru și nu prea slobod la cuvintele scrise sau vorbite. Ioan Mugurel Sasu știe să-și strunească fraza ca și cum ar mîngîia zimbrii pe greabăn. Calm fără ostentație, încercînd să le convertească destinul. Metaforic privind lucrurile, titlul acestei noi cărți de proză, un roman de fapt, Robinetul, chiar spre această știință a strunirii mă duce cu gîndul, pentru că la ce poate duce un robinet dacă nu la temperarea excesului? Revelația pe care o are autorul cînd, părăsind spațiul tradițional bucovinean, spațiu cu care este atît de familiarizat, de munte, spațiu care îți limitează privirea pe orizontală și ți-o dezvoltă pe cea de înălțime, fiind obligat să privești în sus, este maximă. Ioan Mugurel Sasu în nuvela Robinetul, constată că: „intrînd în inima cîmpului, se poate constata și existența aerului curat, care nu există doar acolo unde cei care sînt obișnuiți să îl găsească numai la înălțime consider că altfel nu ar fi firesc”. În fiecare din cele 6 povestiri din această carte există mult lirism, meditație și uneori… tăcerea dintre gînduri, tăcere pe care autorul reușește să o expună și să o transmită cititorului. În fond el vorbește despre apariția unei noi lumi, fără a avea pretenția de a fi un nou profet, așa ca în prima proză, a unei lumi noi, și la propriu și la figurat, urmărind evoluția unui oraș-sat, și revenirea lui la ceea ce fusese inițial, în care unii țărani par a fi mai țărani decît alții, dar și mai puțin orășeni decît și-ar dori. Multe dintre scenele din această proză par adevărate scenarii dintr-un film pe care unii dintre noi l-am mai văzut, și pe care l-am și trăit deja. Modalitatea de a construi această lume, cu toate ascunzișurile și misterele sale, cu toate dramele, mari sau mici, cu toată doza de umor se datorează talentului de fin prozator al autorului. Un har cu totul special are Ioan Mugurel Sasu atunci cînd conturează portretele personajelor sau realizează o sumă de trăiri, directe sau indirecte, de stări sufletești, aflate într-o letargică așteptare. Pe acest eșafodaj se construiește arhitectura prozelor sale, de fin observator al unor subtilități care îngroașă, uneori pînă la grotesc, conținutul. Cea mai amplă, dar și cea mai realizată povestire din această carte, în fond un adevărat micro-roman, este aceea care dă și titlul cărții, care, după părerea mea, ar merita dezvoltată, speculîndu-se, creator, micile secvențe care o compun. Analist subtil și profund, Ioan Mugurel Sasu reușește să creeze un roman-metaforă. „Aspectul moralizator ține de arta scriitorului, intelectual rafinat, care știe să folosească un limbaj adecvat situațiilor și trăirilor intime”, spune, în prefața la această carte Cella Negoiescu. Iar Luminița Ignea, în postfața cărții, remarcă: „personajele feminine par conduse de o voință exterioară și, deși nu au reticența celor masculine în a-și exprima sentimentele calde, aproape materne pentru cei îndrăgiți, unele au chiar funcții de răspundere, ele nu-și pot nici controla, nici influenţa existența”. Profunzimea cu care analizează această lume a unui sat devenit peste noapte oraș, cu tot ce derivă din această zidărie ne dovedește că avem de a face cu un prozator temeinic, deplin stăpîn pe uneltele sale.

 

Vasile Larco, Rochia de seară, Editura PIM, 2017, 204 p.

 

Cu o poezie de ceremonial se înfățișează cititorului, de această dată, Vasile Larco, o poezie voit festivă, la lectura căreia ești îndemnat să aprinzi lumina, doar puțin, ca într-un clar-obscur, să urmărești foșnetul rochiei de seară care clatină, în preajmă parfumul sonetelor și rondelurilor sale. Nici în această carte Rochia de seară, Vasile Larco nu se dezminte și mai ales nu dezertează de la statutul de poet dar și de umorist, de ironist acid, îmbinînd cu inteligență cele două forme de a scrie: rondel și sonet. Rondelurile și sonetele sale folosesc drept ambalaj ironia, umorul ușor esopic, pentru a putea evidenția un anume tragism lacunar, ca în sonetul Confesiune, pe care îl voi cita în întregime: motto: „N-am vrut pe nimeni să insult/ Am scris, răspunderea-mi revine:/ Nici mai puțin și nici mai mult,/ dar nici mai rău și nici mai bine!…. Cînd îmi făcea-ntr-o noapte patul,/ Îmi zise-n taină măiculița mea:/ Să lași băiete-n urma ta ceva!/ Și am lăsat de-atunci în urmă satul.// Călăuzit fiind mereu de-o stea/ Am tot umblat, alături de tot natul,/ De-a lungul țării noastre și de-a latul,/ Dar scumpa mamă-ntruna priveghea.// Gîndindu-mă curat spre viitor/ Eu sfatul dînsei, iată, l-am urmat,/ În urmă de o vreme am lăsat// o spuză de satiră și umor/ Prin cărțile pe care le-am lansat/ Cu gînd curat spre dragul cititor”. Spuza de satiră și umor pe care o cultivă și în această carte încearcă să acopere tristețea părăsirii satului natal, o adevărată rememorare tristă, alăturea de tot natul, așa cum erau vremurile atunci, cu toate că satul românesc e o comoară, din nefericire „Nu are cine-ara în primăvară/ Nici toamna rodul cîmpului s-adune./ Sătenii sînt plecați spre soare-apune,/ S-adune bani și să-i trimită-n țară”. Această dramă a părăsirii satului românesc este un firesc subiect de tristețe și de preocupare pentru un fiu al satului, pentru un copil care, acum, la maturitate, simte această mare tristețe a degradării a tot ce a fost idilic. La o primă citire a acestui sonet ar părea că e doar o undă de umor, ca și în multe alte sonete și rondeluri din această carte, dar, în fond, este marea tragedie a dispariției satului românesc, a dispariției datinilor și tradițiilor strămoșești care, din nefericire, se mai păstrează doar în memoria celor care acum sînt așa-zisa generație a treia, și poate cu puțină îngăduință și a doua, pe care Vasile Larco o evidențiază și o cîntă. Poemele din această carte sînt pline de sensuri profunde și fiecare în parte conține, pe lîngă un moto, și o morală, o morală care se construiește din conținutul poemului. Motto-ul rondelului Gestionarul, sună astfel: „Azi cam așa își joacă rolul,/ Corupția, de bună seamă:/ Se face în birou controlul/ Și actul propriu-zis… în cramă”. Aproape că nici nu mai era nevoie de rondelul propriu-zis pentru că sinteza este evidentă. Fiecare dintre piesele ce compun această carte are cîte un asemenea motto. Cred că Vasile Larco ar foace foarte bine dacă ar edita o carte numai cu astfel de catrene. Poemele sale, sonete sau rondeluri, cuprinse în cartea Rochia de seară invită cititorul la un festin, deși cu nuanțe de tristețe profundă, totuși cu o notă de optimism, cu un acut accent de ironie savant moralizatoare, cu un scop educativ, prin temele pe care le abordează. Desigur că pentru astfel de poeme este necesară o ținută de gală, iar cititoarele, obligatoriu să îmbrace rochia de seară.

 

Corneliu Carp, Tăvălugul amintirilor, editura PIM, 2014, 198 p. Prefață semnată de Prof. dr. Petru Zugun.

Romanul Tăvălugul amintirilor, titlu extrem de inspirat ales și concludent, semnat de Corneliu Carp, readuce în memoria cititorului, mai ales a cititorului mai vîrstnic, proza interbelică și o bună perioadă de după război, cînd exista bunul obicei ca romanele, dar și prozele scurte, să țină cont de povestea în sine, de coerența desfășurării lucrurilor, dînd astfel sens contextului narativ. Se păstrează, desigur și dramatismul de rigoare, dramatism atît de plin de învățăminte. În fond, așa cum sună și titlul acestui roman, autorul, năpădit de o sumă de amintiri, dă viață unor personaje, dar și unor locuri în care a copilărit, prin care și-a conturat adolescența. personajul principal al acestui roman, fostul comisar și apoi chestor de poliție în orașul Roman, Bostănaru Pandele zis și Turbatu, datorită comportamentului aberant cu care îi trata pe eventualii lui mușterii, un comportament la limita barbariei, înainte de 1944, pentru a scăpa de pedeapsa meritată de după război, printr-o manevră bine strunită își schimbă numele, după ce în spital cunoaște un muribund de la care adună toate informațiile pentru a-i servi pe viitor. Scenariul este pus la punct pînă în mici amănunte și îl ajută, dar doar pînă la un anumit moment. A devenit astfel Adumitresei Vasile, Turbatu, pe post de vînzător la o băcănie (măcelărie) de cartier unde se comportă ca un slujbaș umil. Modul de comportament îi ascunde perfect toate tarele avute înainte de a deveni Adumitresei Vasile, în așa fel încît colegii, dar și cumpărătorii, altfel de mușterii de această dată, îl consideră un adevărat model. Tot mai desele îndemnuri de a deveni membru în partidul comunist se transformă în tot atîtea eșecuri, pentru că el, cu multă abilitate și sub diferite pretexte, evită să i se facă o verificare serioasă la cadre, astfel reușind să-și ascundă adevărata identitate, pînă cînd apare în scena romanului Iancu Zilberman, sosit în vizită la socri, în Iași. Cîteva deplasări la magazinul unde lucra Adumitresei Vasile îl face să-și amintească de chinurile indurate de acesta în arestul poliției din Roman unde trona Turbatu, datorită unei greșeli la croitul unei veste la un costum pentru acesta, costum primit, sub amenințare, drept cadou, dar sub amenințare, din partea proprietarului unei croitorii, unde ucenic era Iancu Zilberman. Odiseea acelei întîmplări nefericite i s-a imprimat profund în memorie acestuia, și, chiar dacă și-a schimbat și numele și înfățișarea, dar și comportamentul, el tot este identificat și deferit justiției pentru a-și primi cuvenita judecată. Romanul Tăvălugul amintirilor este o carte antrenantă, plină de semnificații și extrem de atent construită. Istorisiri ale bunicului: Lupta cu turcii la Plevna, este o altă povestire, de mai mici dimensiuni inclusă în această carte, dar care nu are tragismul primei părți și pentru că bunicul povestește cu oarecare îngăduință, fără a accentua latura dramatică. După lectura celor două povestiri pot spune că întîlnirea cu prozatorul Corneliu Carp este una de bun augur.

 

 

Tudorel Radu, Singurătatea gîndului eliberat, Uberta del pensieno liberato, editura Capriccio, 2015, Piatra Neamț, 88 p. Ediție bilingvă: româno – italiană. Traducerea în limba italiană semnată de Ștefan Damian.

 

Făcînd o adevărată incursiune în singurătatea gîndului eliberat, în acea lume unde se nasc mereu neliniștile, Tudorel Radu încearcă să-și definească realizările individuale prin aceste scurte poeme din noul său volum. După ce a publicat volumele: Trăiri eliberate (2007) la editura Mona, Călătorie de unul singur (2011) și Locul geometric al gîndirii ( 2015), publică, tot în acest an noul volum de versuri, cu un titlu ce pare un fel de sinteză a celorlalte titluri: Singurătatea gîndului eliberat, în care spune: „Fugim de moarte alergînd spre ea./ Pe drumuri presărate inevitabil/ de iubire de viață. Prin toată această destructurare și descompunere, această veșnică degradare a trăirilor, totuși el se înconjoară, cu iubire de viață”. Tonul, adesea polemic, adesea ironic, ludic mai mereu, pe care îl cultivă, pare o replică la prezent, prin versurile sale: „Nu vreau să mă las înfrînt/ De obsesia adevărului ce duce spre singurătate”. Pentru Tudorel Radu singurătatea pare punctual culminant al existenței dar și punctual nevralgic, în care se simte adeseori asemenea puiului de barză părăsit, fie și pentru puțin timp. El spune: „Văd într-o singură direcție/ Desenată de timp sau Într-o săptămînă liniară, fără zile,/ Ce se scurg în secunde”. În acest cuib își găsește poetul trăirea singurătății. Combinația de cuvinte cu un vădit caracter tehnic cu subtilă sensibilitate, conturează un joc liric, autorul fiind, mai mereu, un ludic prin ceea ce zidește. Toate gîndurile lui eliberate în singurătate capătă întrupare „în Zboruri de curcubeu/ Căzute din mîna/ Lui Dumnezeu./ Iubirea,/ Punte curcubeu/ Către același început!. Sper că atunci cînd va reuși să-și limpezească angoasele și să se debaraseze de unele cuvinte balast, gîndurile lui se vor împlini poetic, și se vor elibera de singurătatea, mai mereu asumată. Tudorel Radu este un poet a cărui evoluție merită urmărită, ținînd cont de încărcătura de sensibilitate ce se poate descoperi în poemele din această carte.

Revista indexata EBSCO