Jul 17, 2017

Posted by in Panoramic editorial

SAVA – Rezervația cu amintiri

 

O cuceritoare carte de versuri am primit recent de la poetul Ioan Barb, oaspete drag, cu ani în urmă, al rubricii noastre din revistă. Spun cuceritoare pentru că atunci cînd am început, curios, să o răsfoiesc, nu am mai lăsat-o din mînă. De mult nu am mai citit o carte de poezie cu așa nesaț de lectură, autorul ei avînd darul de a te ține mereu aproape de istoriile pe care le povestește cu o prospețime a impresiilor debordantă, totul pe un cîmp cromatic invadat de negrul cărbunelui de Călan. Că acolo trăiește autorul, probabil acolo s-a născut și cartea apărută la secțiunea Qpoem a Editurii Paralela 45, colecție coordonată și îngrijită de poetul Călin Vlasie.  „Orașul alb” pare a fi monografia unui univers dispărut în timp – un sat/ oraș al copilăriei, lîngă o Doamnă Cocserie”, unde ”nici Dumnezeu nu ne mai poate vedea de atîta funingine” – totul pe fondul sensibilității adolescentine a autorului. Pentru că cel care o scrie aduce la lumină un șuvoi de întîmplări devenite istorie, un  început de lume și de viață, cu rememorări senine și elegiace, toate căpătînd conturul unor confesiuni lirice foarte bine articulate în care tensiunea poetică e mereu la înălțime, în ciuda stilului prozaic utilizat cu obstinație de acesta.

Pe fondul intemperiilor biografice, din care nu lipsesc personaje memorabile – bunicul care  întreba despre caii lui înainte să treacă pe celălalt tărîm, unchiu’ sîmedru care nu-și recunoștea infirmitatea sa fizică căpătată în Crimeea, fratele traian care a știut că mare parte din viață este doar o minciună, unchiul ion ceasornicarul, ghiță-cingătău clopotarul, Doamna Cocserie, diorică comanda la mine, moașa mare, pîrîul Strei, motanul galben, sirena duda, pufa de la stația de cocs, motocicleta albastră cu ataș cu care a venit tata în peție – autorul reconstruiește un timp arhaic, pitoresc, în care un loc central îl ocupă tata, lui fiindu-i rezervate cele mai multe dintre poemele cărții. Tata, cel care „stătea seara posomorît lîngă fîntînă sudînd țigară după țigară” și „se însenina cînd luna răsărea pe fața sa în fiecare seară”, care „asculta seara cum lunecau umbrele sub pleoapa ochiului din fîntînă”.  Dar cîteva din poemele acestui volum sînt închinate și Divinității, un capitol important, se pare, al poeziei lui Ioan Barb: Dumnezeul de sub dud, înger cu turn, revelația, izbăvirea vine de la Dumnezeu, psalm. Citez, integral, pe cel din urmă: „Dumnezeu e tăria mea/ ochiul Lui îmi liniștește adîncurile/ clipește sub apele învolburate/ îmi mîngîie omul dinăuntru/ crescut în suflet ca inima pădurii/ în trunchiul fagului/ cum alintă lumina incubatorului/ trupul nou-născutului”. Într-un poem, singular, „Hoții de sînge”, este evocată o amintire care l-a marcat în copilărie, teama că vin hoții de sînge cu mașina să ia copiii: „dacă vedeam cîte o mașină/ ne ascundeam de ochiul rău/ și de hoții care fură copii/ îi ademenesc cu ciocolată/ le trag sîngele din vene/ și din trupurile lor/ rămîn doar niște baloane/ care se ridică în cer/…/ fugeam de mîncam pămîntul/ inima mi se făcea cît un purice/ chiar și mai mică decît un purice/ sărea din piept ca o iadă/ stăteam pitiți multă vreme/  după ce zgomotul motorului nu se mai auzea/ ieșeam cu frică în uliță unul cîte unul/ soarele ne număra cu răbdare/ (ce vers extraordinar!)/ era singurul nostru părinte”. În carte aflăm și două texte inedite, prin conținutul lor, două compuneri admirabile  ale elevului barb din clasa a șasea b, unul intitulat „Uzina noastră” iar celalalt „Orașul nostru”, poeme grațioase care, deși amintesc de un timp revolut, poartă în ele inocența rostirii unui viitor poet.

Sînt multe versuri în această carte care ar trebui măcar citate pentru frumusețea lor, deși scoaterea din context le vlăguiesc de energia lor lirică: „tata lovea cu biciul cerul și/ stelele cădeau ca prunele în căruța sa”;

„mireasa a început să picure cîte o lacrimă/ în pămîntul uscat din loc în loc/ să știe drumul dacă ar fi să se întoarcă cîndva/ în casa părintească”; „Dumnezeu care o iubea/ îi împletea din flanela serii aripi/ să poată zbura în tărîmul celălalt”; „lumea se luminează ca un lan de rapită înflorit”; „de atîta liniște nu mai putem dormi/ se aud noaptea trenurile de marfă/ trecînd cu teamă prin gara pustie/ de parcă și Dumnezeu a rămas în șomaj”. Un poem foarte frumos (păcat că e prea lung pentru al reda integral) este cel intitulat ”atunci”, din care spicuim cîteva fragmente: ”Mamă de ce nu pleci tu de acasă/ să-ți vezi de drumul tău/ să se mărite și amărîta aia de soru-ta/ că am îmbătrînit și n-am pe nimeni lîngă mine/ de ce nu ceri și tu o odaie o garsonieră cum îi zice acum/ de la fabrică unde să stai/ să te aduni și tu ca oamenii la casa lor/ să nu mai vorbească lumea că ești holtei bătrîn/ fluturînd vîntul fără rost/ de ce nu pleci și tu de acasă să-ți vezi de drumul tău/…/ mamă de atîta timp te-am ascultat/ am plecat de acasă însoțit de vînt/ …/ sunt fericit mamă/ după ce am plecat un Vraci m-a întîlnit pe drum/ m-a lecuit de singurătate/ o altă femeie ți-a împrumutat locul/ se uită cu dor în inima mea dimineața/ scoate în fiecare zi din cuibar/ un ou din aur”.

„Orașul alb” este un volum, așa cum am mai spus, copleșitor, mustește de poezie de la un capăt la altul, semn că Ioan Barb a ajuns la un punct foarte înalt al altitudinii sale lirice.

Revista indexata EBSCO