Jul 17, 2017

Posted by in Panoramic editorial

DRAM – Alergări către sine ale poetului îndrăgostit

 

Doru – Mihai Mateiciuc e acum la al treilea volum de poezii  şi se anunţă tot mai mult ca un nume extrem de serios de care cei de bună credinţă vor ţine cont cu siguranţă în comentariile ce privesc starea poeziei contemporane. După Rafee şi Iluizia, poetul bucovinean revine cu Antierotica (JUNIMEA, 2017, cu un cuvînt însoţitor semnat de Ioan Holban). Primite elogios de critică, primele două volume sunt completate acum într-o serie de trei într-un mod neaşteptat şi cu atît mai productiv totodată. Dacă primul reprezenta o asumare matură şi de calitate ireproşabilă, fiind o vedere de azi a poeziei exuberanţei juvenile specifice debutului din vremea unei studenţii din alt timp, al doilea volum era deja elaborat cu dichis şi statua o paradigmă operatorie ce distila imagini ale poeziei, iubirii, călătoriei spre departe într-o unificatoare pecete a iluiziei, singura certă, în chip paradoxal. (Mai trebuie spus că avea să urmeze pentru Doru – Mihai Mateiciuc apariţia unui volum ce antologa cele mai bune poeme din primele două cărţi, fiind traduse în limba franceză şi scoase în lume  de către una dintre prestigioasele case de editură din Paris); acum, nu de multă vreme, iată acest nou volum, provocator încă de la titlu, amintind de forţa manifestelor: Antierotica.

Într-o abordare ideologică formală, prefixul anti- trimitea spre gîndiri mai degrabă ultraconservatoare, care înţelegeau astfel să protejeze ce aveau de protejat; într-un imaginar al poeziei, formula aleasă de Doru – Mihai Mateiciuc, dincolo de îndrăzneala celui care îşi asumă cu superbie adevărata maturitate poetică, duce spre propunerea unui filon prea puţin cultivat într-un imaginar bîntuit de iubire şi de toate cele care derivă poetic de aici, anume antierotica nu doar ca eretică provocare ci, mai cu seamă, ca modalitate estetică de abordare.

Un început fusese în Iluizia, un construct semantic ce lega şi dez-lega o posibilă realitate atrasă în sfera poeticităţii (iubita) de siguranţa existenţei iluzorii a acesteia, ea fiind la fel de detectabilă ca şi domniţa teluric/ celestă a bunului Don Quijote. Aşa că un poem precum infarct poate fi o capcană sau o stratagemă plasată în primul ciclu al volumului de faţă, numit chiar Antierotica: „prea fecioara fecioarelor/ cu inima gurii ei/ explodează-n sărut”, volum din care vom vorbi acum doar despre primul ciclu, care reia numele volumului, din motive ce ţin doar de provocarea invocată mai sus. Celelalte două cicluri,  Efigii, respectiv Ecouri, încă mai păstrează cîte ceva din verva boemă a optzecistului care îşi făcuse un nume prin revistele timpului.

„Antierotica” postulată de Doru – Mihai Mateiciuc nu e doar epifania unui „autoerosperdant” (ar fi multe de spus despre această imagine elaborată ce adună exerciţii de autoadulare laolaltă cu clamările veşnic masculine ale celui sortit să piardă, ca şi despre multe alte chestiuni ce privesc o anume sintaxă productivă semantic) şi nici o sumă de demitizări interpretative precum „auzul ascuns. mirosul gustat/ văzul pipăit. de o istorie a mea/ aşa intri în bibliotecă/ ca într-un vagin personal” ci e o construcţie cu pornire încă din Iluizia; tocmai din acest motiv, un poem precum cealaltă pleoapă surprinde prin insolita sa prezenţă într-o contextualitate de „anti”: „treceai şi lăsai brînduşe în brazdă/ la fel de curată la fel de subţire/ precum este roua spînzurată pe fire// şi aş fi vrut să te ştiu aproape/ aruncînd licurici peste flori de cireş/ vorbind înainte şi după// afară vîntul iscă luceferi de-o noapte/ îi ating cu fruntea şi mă doare/ afară susură amurgul din case. afară/ copacii scot flăcări prin frunze// tu unde eşti cînd nu eşti/ cîte zăpezi odihneşti între noi/ netopite mărturisite tu-tu/ altar ascuns sub o pleoapă// iar eu amurg domestic eu/ o caut întotdeauna pe cealaltă”. E în acest poem, mai aproape ca niciodată de „dulcele stil clasic”, acel ceva din care poate porni toată „antierotica”: dintre toate poemele de aici, e departe cel mai întors către „romantisme” modernizate pe linia Labiş/ Nichita; ultimul distih însă cu o imagine memorabilă („amurg domestic”) anunţă „căutarea căutării” care e chiar mobilul acestui rar întîlnit filon în poezia noastră care este antierotismul, acum în varianta sigură pe sine Doru – Mihai Mateiciuc: „o caut întotdeauna pe cealaltă”.

De aici, întrevedem o construcţie a unui ”templu” spre care ajungi urcînd şapte trepte simbolice, cu necesare abateri de genul anexă aparentă, ajungînd în neantul antierotic… sau înapoi la iubire.

Există, astfel, o navigare parţial cuminte prin imaginarul încă erotizat, ca în poeme precum peisaj interior (V) sau poveste cu pelicani licurici nuferi.  În primul poem, pe lîngă imagini ce ţin de un cîmp al erosului consimţit („dimineaţa mi-o petreceam cîntînd”, „sărutul tău mă ară. sărutul tău mă plouă”) acelaşi poem construieşte imaginea de dincolo de eros, celălalt gînd, spre anti: „ca o crimă blîndă îmi alergai prin vene/ te întrebam de mă mai iubeşti/ din cînd în cînd cevaorişice sau/ pe mine plutind pe lama unui cuţit”; şi în celălalt poem amintit, asistăm la anularea cadrului clasic/ romantic/ modern-postmodern prin care se celebra ritul erotic, ajungînd pînă la o transsubstanţiere  esenţială a acestuia:  „vom face pelicani din hîrtie creponată/ bărcuţe. avioane. colţunaşi/ vom imita pluta şi nu vom clipi/ pînă cînd// bolnavă de mine în totalitate/ ea va apare. ea va apare/ va acosta în căuşul palmelor/ (sub valuri. sub valuri se ascunde)” identificăm aici pre-figurarea permanentei fugi/ evadări dinspre „o viziune a sentimentelor” către o alta, spre zona necunoscută edificînd propriul templu, al unui anti asumat deja.

Într-o adevărată paradă de fugi, căutări, renunţări, anulări, urcăm pe o altă treaptă (fără să fie ierarhizate, aceste trepte urmează o continuă schimbare între ele); am numit această treaptă privirea către alţii: e un splendid poem, lamentaţia sfîntului constantin, cu o imaginea antologică a celuilalt, ipochimenul erotic („pe locul genelor smulse/ înalţi aripi de viespe/ cînţi o melodie veche/ a gemului bolborosind în soare!); e o stranie imagine a sfîntului ce îşi poartă neglasnic păgînitatea, devenind însă prilej de rostire a nemuritoarei lamentaţii erotice; „vai mie am  întîlnit/ cel mai vechi cîntec al iubirii/ cel mai subtil surîs al muririi/ cea mai strălucitoare absenţă”.

Dinspre absenţă ca formă a fugii şi a i-nexistenţei se cultivă cîmpul de imagini cărora li se doreşte golirea/ despărţirea de rana erotică şi, de ce nu, de poezie ca haină a ei şi re-inventarea a altceva: „am iubit-o cu o lopată ruginită/ în umbrele mişcătoare am aşezat-o/ şi-am aruncat deasupra-i/ volume analize copii” sau „tu ai două bunici/ eu am două bunici. hai/ să mai găsim vreo patru, şase/ astfel. vom avea. un serviciu de bunici” sau „mîncam coji de cartofi/răsucite aiuritor prăjite/ după ce-am terminat/ miezul esenţial centrul”  sau „alţii trăiesc prin visele voastre” sau „în coamele noastre de lei amărîţi/ din glandele pineale din glandele pituitare/ ca o cascadă/ curge lumina creaţiei şi ne ocroteşte”.

O treaptă mai largă este aceea a re-fugii/ refugiului: poate fi în poezie (deşi poezia mereu se întoarce către iubire…): „cînd explodez în poezie/ am palmele uscate/ ţin ochii bine închişi/ şi mă ascund şi mă ascund// în cenuşa flăcărilor care mă cresc”. Alte forme ale refugiului sunt în timp („în nisipul clepsidrei femeie”), în spaţii ad-hoc sacralizate („ ceara a ars dintr-o lumînare. apoi/ a închipuit o aripă umilă pe mochetă”),  în uitare şi în contextualităţi non-erotice („aş putea să m-acopăr de umbre/ viermi colcăind. scarabei lucind”), în re-găsirea LUI, cel care poate vindeca fricile toate, într-o alergare continuă, de nesomn şi de alcooluri trecute („tu nu vezi cum alerg/ ca să nu mă cuprindă tăcerea/ ca să nu mă cuprindă absenţa ”), ca şi în disoluţia finală („se însera. am fost pămînt/ cu trup de om. ahi-ahi”).

O altă treaptă, cumplită între celelalte este chiar moarte/ pierdere/ distrucţie  amară: „nu plînge iubito priveşte/ nu eşti decît o cupă/ umplută cu cenuşă” sau „toţi prietenii strigă în cor/ las-o. ai s-o uiţi. aşa trebuie/ să se întîmple/// (…) e liniştea. jocul spulberat. meandra/ apa rece aşa cum este trupul tău” sau  „şi totuşi/ îngerul Mihail te întreabă/ cînd dormi cînd dormi cînd dormi” sau „ de pe trupul meu. De pe rostirea mea/ căzute împreună pe o masă de brad/ acel brad care sunt sub un ocean/ cu valuri ascunse sub coase”.

După felurite forme de echivalare a antieroticei („noi suntem ceaţa dintre două lumi” sau „un cuţit în spate/ e foarte ieftin în românia/ dacă nu mă crezi iubitule/ du-te în piaţa mare/ fură un pepene” sau „fac reverenţe unei regine de antracit/ deşi eu ştiu cum străinul canibal/ străinul din mine foarte încet/ ultimul ei rege i l-a ronţăit” sau „absent visez la ţărîna castă/ înfiorat de riduri. închis în cărbune”  sau „ce alcătuim să rămînă mereu/ o istorie rock. o disonanţă davis” sau „hibernezi în umbră/ letală ca primul sărut/ răcoroasă cum este moarea în pahar/ atît de dulce. atît de acră”), se insinuează peste tot fuga spre imaginea inversă, fuga în oglindă sau în altceva, o altă răsturnare mitică, poate a narcisismului: „ultima oră are şi oglindă/ aburită oglindă în doi/ suferinţă pentru vremuri de apoi/ evantai pe orbitele goale” sau „exilat în alt timp exilat în alt trup” sau „într-o noapte cum a mai fost/ eu voi inventa o mare neagră” sau „ay! ya! ay! samba vinului roşu/ întîlneşte stăpînul tăcut sclavul” sau „exersează pentru scheletul care va veni/ să-l îmbraci într-un  făt frumos otrăvit” sau „cînd nu mai poţi să fii/ inventează amurgul/ din solzii strălucitori ai/ răsăritului”.

Între toate treptele, răgazuri binevenite pentru o antierotică bine temperată de o voce poetică mereu stăpînă pe un imaginar complex şi seducător, cum foarte rar avem ocazia să întîlnim în spaţiul poezei contemporane: „atunci şi robinetul din baie va încărunţi/ eu voi dirija cuţitaşe. voi solfegia// zarzavaturi în vid regina mea” sau „aseară te-am căutat/ în paharul cu rom” sau „vino cu braţe de catifea/ caracatiţa mea/ caracatiţa mea” sau „vreau osutăcincizeci de ani! depinde/ cît manînci. cît bei. cît iubeşti”. Un poet de excepţie, Doru – Mihai Mateiciuc găseşte mereu cîte o nouă alergare către sine, invocînd mereu ipocrita aripă a antieroticei.

Revista indexata EBSCO