Jul 17, 2017

Posted by in Panoramic editorial

Holban – „Acasele” lui Carol Feldman

În postfaţa la ediţia a doua a volumului Romanul unui evreu, Doina Meiseles, „arhitecta” presei de limbă română din Israel, evoca o afirmaţie făcută cu ocazia lansării, la Tulcea, a primei ediţii: „Dacă oraşul Brăila l-a avut pe Panait Istrati, iată că Tulcea îl are pe Carol Feldman”; sînt, cum se ştie, locuri la noi, care, datorită unor scriitori, au devenit ceea ce grecii numeau topos: lîngă Tulcea lui Carol Feldman, se aşază Bucu­reştii lui Mateiu I.Caragiale, Mircea Cărtărescu, dar şi Eugen Stroe, Sulina lui Jean Bart, Iaşii lui Mihai Ursachi, Val Gheorghiu , Lucian Vasiliu, Nichita Danilov, dar şi ai lui Ernest Huşanu, Bianca Marcovici şi I.Ştiru, Bîrladul lui Victor Ion Popa, Cristian Simionescu, Mircea Coloşenco, dar şi al lui Sergiu Brandea, Ştefăneştiul lui Shaul Carmel, Bacăul lui Bacovia, desigur, al lui Ovidiu Genaru, Sergiu Adam, Victor Munteanu, dar şi al lui Paul Leibovici din Valea Piersicilor, Călăraşii Basarabiei lui Nicolae Popa, sub numele de Bahuseni, Dorohoiul Franciscăi Stoleru şi al lui Madeleine Davidsohn etc. Cum se vede, „diaspora” literară românească din Israel face experienţa-limită de a trăi (nu doar de a evolua sau de a se adapta) în două culturi: în Dorohoi, Botoşani, Ştefăneşti, Iaşi, Bîrlad, Bacău şi, iată, Tulcea, unde se vor fi născut aceşti admirabili autori de literatură română şi Tel Aviv, Haifa, Bat Yam… Poeţii şi, mai ales, prozatorii israelieni de limbă română au două acase: în Israel, unde locuiesc şi în România, în locurile unde se vor fi născut, vor fi trăit, vor fi scris pînă au plecat în Ţara Promisă: ajunşi acolo, au purces, mereu, la ceea ce Mircea Eliade numea „eterna reîntoarcere”, scriind despre ei înşişi în legătură direc­tă cu illo tempore, o geneză reciprocă a vieţii şi literaturii.

Două sînt acasele lui Carol Feldman din cărţi precum Copilul din mine, Suflete deschise, De unde am venit, De-ale lui Unu’Moişe, Povestiri de aici şi de acolo, Domnişoara, Trifoi cu patru foi, Maria. Mozaicul unei vieţi, Pe malul Du­nării , A doua primăvară, Articole… de larg consum, Casa cu fantome. Etajul 13, Romanul unui evreu şi, acum în urmă, După colţ (Editura Hasefer, 2017). Om de teatru, actor şi regizor, traducător în şi din idiş, în România şi Israel, apoi, după plecarea în Ţara Sfîntă, mai cu seamă, prozator, Carol Feldman a descoperit în teatru, mai întîi, pasiunea şi dragostea: mirabila scîndură a scenei aici şi acolo, la Bucureşti şi Tel Aviv, dar şi pe Betty, jumătatea de care tocmai s-a despărţit într-o nesfîrşită suferinţă. În proză, Carol Feldman caută trecutul, prezenţele în absenţă, ceea ce rămîne după ce totul pare a fi trecut încheiat, închis, etanş sub lespedea uitării; Carol Feldman îşi salvează viaţa şi, deopotrivă, trecutul, găzduindu-le în acasele sale, de la Bat Yam şi Tulcea (acum, la hotelul „Europolis”, cu nume din Jean Bart, „a doua mea reşedinţă”, cum spune), din teatru şi din proza memorialis­tică ori din proza de idei a publicisticii sale. Cărţi precum După colţ cresc dintr-o figură retorică pe care fondatorul retoricii moderne, Pierre Fontanier, o numea hipotipoză, iar peste mai bine de un secol, R.Barthes şi-o asuma în termeni ce trebuie reţinuţi: „Hipotipoza, spune Pierre Fontanier în secolul XIX, zugrăveşte lucrurile într-un mod atît de viu şi de energic încît ni le expune, într-un fel, privirii şi face dintr-o povestire sau o descriere, o imagine, un tablou sau chiar o sce­nă animată”; „Avem de-a face cu un fel de transă, scrie R.Barthes în eseul Despre Racine: trecutul redevine prezent fără a înceta însă a fi organizat ca amintire; un tratat de pe atunci spune că în hipotipoză imaginea ţine locul lucrului: nici că se putea mai bine defini fantasma”: de aici cresc fantasmele, mai bine, prezenţele în absenţă din proza lui Carol Feldman, începînd cu neuitata Betty şi terminînd cu oameni, locuri, clădiri, călătorii, stări, sentimente din Tulcea unde Carol Feldman a devenit, iată, „cetăţean de onoare”.

Arta portretului şi harul povestirii sînt, în fond, punctele tari ale prozei lui Carol Feldman; portrete-povestiri ori, cum spune, povestiri-portrete, textele din După colţ, ca şi din celelalte volume, reprezintă o re-chemare a trecutului, prezentificat în absenţele sale, dar şi o celebrare a vieţii, chiar şi în momentele dramatice ale pierderii lui Betty, ca în evocarea emoţionantă din Betty şi Carol – a „unirii providenţiale” Zivug. În fapt, prozele din După colţ refac un panopticum al vieţii, cu umbrele tre­cutului şi cu cei care (încă) îi stau alături lui Carol Feldman, în albumele vechi de familie („fotografiile, tablourile glăsuiesc fără grai”, scrie Carol Feldman în Grand’ Maman), în amintirea vie a unor evenimente din Tulcea, în care a fost protagonist (reinaugurarea Tem­plului Israelit la 22 august 2014 şi a Muzeului unde donează un „baston” şi o carte cu o istorie fascinantă), cu întîlnirea unor cititori ai cărţilor tipărite, mai ales, ai romanului Domnişoara („doamna Ionescu” din România şi Eliahu din Ierusalim, despre care scrie istorii foarte emoţionante, pentru că aceştia sînt în ceea ce se cheamă o lectură de identificare); dar prozele din După colţ evocă întîmplări din copilărie (Dorel şi ghioceii), figura tutela­ră a Mamei, cu mîinile sale, din „anii crunţi” din timpul  războiului („Din cînd în cînd, pe două scaune de lemn fără spetează, ea punea albia în care spăla rufele noastre singură, mai ales în anii de război. Că­ci nu aveam bani să luăm o femeie… Mama le spăla cu săpunul de ru­fe cu care ne spăla şi pe noi, copiii. Mirosul lui acid parcă-l mai am şi acum în nări… Rufele, cu cearşafurile peticite de mîinile mamei, pe care nici pe ele nu le pot uita. Nici peticile şi nici mîi­nile mamei. Mai ales mîinile mamei, a cărei pricepere de a le folosi în multe şi diverse împrejurări, ea ştia atît de bine! Ca nimeni altcineva! Gingaşele mîini ale mamei! În ciuda bătăturilor, tăieturi­lor, umflăturilor, zgîrieturilor, rosăturilor, tremurăturilor… Pri­ceperea lor unică!”), pîinea „unsă” cu mămăligă din Pîine şi mămăligă, dar şi figura clasică a mamei evreice, Eşes Hail, bunica (Grand’Maman), tot felul de personaje care vin dintre umbrele trecutului (mătuşa Motea, Moşe, „electrician, bun meseriaş şi om de treabă”, mai mult, „un partener de conversaţie deschis şi plăcut”, Fanny Argintaru dintr-o povestire-reportaj, Şilul din Tulcea, subiect al unui viitor roman posibil, Adam Răileanu, profesorul de matematică din li­ceu, profesoara de română, Măndiţa Grigorescu, Baba Sura, un personaj care apare şi în alte cărţi ale prozatorului, bunicul, Zeida Zeilig, tatăl, „un om mîndru”, „cărticica”- sidur, lăsată pe o noptieră de spital când era rănit în război, saga unei prietenii statornice cu Victor Iancu din Tulcea şi, mai ales, mirosurile care reînvie trecu­tul, oamenii, casele, întîmplările: mirosul de busuioc şi tabac din cămăruţa Babei Sura, cel acid al săpunului de rufe din albia mamei şi mirosul iute-plăcut „de pap, lac, spirt denaturat, amestecat cu cel de cauciuc, de talpă pentru pingele sau de piele tăbăcită” din atelie­rul de cizmărie al bunicului Zeida Zeilig.

Patru sînt vehiculele cărţii: amintirile, mirosurile, fotografiile din albumele de familie şi visele pe care Carol Feldman le adună pentru a împlini o viaţă de om aşa cum a fost, în (i)realitatea amintirii, în sugestie şi imaginar; umbrele trecutului, prezenţele din absenţe îl însoţesc pe Carol Feldman în toată proza sa, exemplară pentru segmentul de literatură română contemporană care se scrie, acum, în Israel.

 

Revista indexata EBSCO