Jul 17, 2017

Posted by in Panoramic editorial

Marius CHELARU – Edituri moldave, autori moldavi

 

Editori: Mircea Cristian Ghenghea, Iulian Pruteanu-Isăcescu, Minorităţi şi identităţi naţionale în spaţiul central şi est-european, Editura Timpul, Iaşi, 2017, 174 p.

 

Despre activităţile „Astrei” (simpozioanele, în fiece an cu altă tematică) am mai amintit în rubrica noastră, cu precădere când era vorba de Despărţământul „Mihail Kogălniceanu”, Iaşi, în colaborare cu parteneri instituţionali/ individuali şi din ţară, şi din Moldova de peste Prut, Bucovina din afara graniţelor statale, Odesa ş.a.. Cu atât mai mult am fost interesat să cunosc, când am avut posibilitatea, temele abordate începând cu 2006 de când, scrie Luminiţa Cornea, s-a acordat „atenţie mai mare chestiunilor legate de românii din afara graniţelor ţării.

Volumul reuneşte parte din lucrările prezentate la simpozionul cu acelaşi nume, ţinut între 2-6 noiembrie 2016, la Iaşi, Bălţi, Cernăuţi, anume – Dinu Bălan, Identitate naţională şi religie la români în epoca regenerării naţionale, Dan Jumară, Ipostaze ale naţionalismului în cazul societăţilor studenţeşti din Bucovina imperială, Zamfira Dănilă, Rolul muzicii în afirmarea identităţii naţionale la Cernăuţi în a doua jumătate al secolului al XIX-lea, Iulian Cătălin Dănilă, Personalităţi culturale cernăuţene şi rolul lor în afirmarea identităţii naţionale, Constantin Ungureanu – Evoluţia populaţiei din regiunea Cernăuţi în perioada 1940-2001, Stelian Mândruţ, Discursul istoriografic autohton despre românii din Republica Moldova şi Ucraina. Istorie „versus” politică (1990-2010), Maria Abramciuc, Incursiuni în identitatea românilor de la est de Prut: Andrezj Stasiuk, „Călătorind spre Babadag”, Gheorghe Iutiş, Românii din Serbia, Iuliu-Marius Morariu, Vicariatul ortodox român al Timocului şi rolul lui în conservarea identităţii naţionale a românilor din Serbia, Lia Botnari, Însemne ale copilăriei sovietice în „Copil la ruşi” de Leo Butnaru, Diana Vrabie, Ipostaze ale rusului în proza contemporană din Basarabia, Vlad Pâslaru, Dimensiunile epistemice ale termenului moldovean şi conotaţiile sale social-educative, Cristina Florescu, Identitate culturală filologică, Cristina Ungureanu, Minoritate şi minorizare lingvistică. Elemente sociolingvistice ale comunităţii rome din România, Luminiţa Cornea, Cronica Simpozionului „Minorităţi şi identităţi naţionale în spaţiul central şi est-european”; şi, în final date despre autori.

Am menţionat aceste titluri şi pe autorii lor, în locul unor consideraţii personale, considerând că fiecare prezintă aspecte de luat în seamă/ care merită menţionate. Amintesc, de pildă, datele statistice, observaţiile/ analizele pe care ni le oferă Constantin Ungureanu în Evoluţia populaţiei din regiunea Cernăuţi în perioada 1940-2001 – o imagine a felului în care s-au întâmplat lucrurile acolo (am în vedere nu doar datele despre români şi „moldoveni”) în perioada stalinistă/ sovietică, apoi în Ucraina, recent. Sau textul lui Stelian Mândruţ despre Discursul istoriografic autohton despre românii din Republica Moldova şi Ucraina – de Stelian Mândruţ, cu datele/ analizele sale şi despre românism/ românofobie şi modul în care sunt sau nu „manipulabile” în anumite contexte (cum s-au nuanţat/ au fost afectate datele după un tratat/ eveniment politic sau altul), şi felul în care au lucrat/ colaborat cercetătorii/ politicienii în acest domeniu.

Fiecare text în parte oferă o perspectivă de interes eventualului cititor, mai mult sau mai puţin specializat.

 

Vasile Diacon, Ţinuturi româneşti nerecuperate sau pierdute la conferinţele de pace de la Paris, Editura PIM, Iaşi, 2017, 194 p.

 

                Un subiect care ar trebui studiat altfel (şi) în şcolile noastre, şi mai ales înţeles, în ce priveşte motivele/ „detaliile” drumului până aici, şi cu toate implicaţiile de atunci (felul în care s-au situat – şi de ce/ cum au motivat – diverse „puteri” faţă de aceste probleme ale României, inclusiv – sau mai ales – Rusia/ URSS şi SUA), abordează Vasile Diacon în acest volum. Ca să nu mai vorbim şi despre soarta, în timp, a românilor de acolo, cum e viaţa lor. Sau dacă mai sunt români acolo, azi.

Sunt lecţii ale istoriei pe care dacă şi noi, dar şi aleşii noştri le-ar înţelege (cu argumentele pentru care un teritoriu ar putea sau nu să fie considerat al nostru) cu adevărat, poate am discuta mai atent multe din lucrurile care astăzi ne par aşa de „evidente”/ „stabilite” prin tratate/ înţelegeri ş.a.. De pildă, amintim că în 1822 E. Klein „estima un număr de 200.000 de români care trăiau în Bulgaria”, iar G. Căliman, călătorind în 1864 până la Belgrad, nota că „majoritatea din satele de lângă Dunăre şi înăuntrul Continentului (Peninsulei) sunt români… De la Belgrad până la Negotin, în Serbia şi apoi în Turcia (=Vidin), toate satele sunt de puri români până la Vidin, de unde încep oardele tătare”. Apoi, după tratatul semnat la Neuilly sur Seine, 27 noiembrie 1919 (între altele, Cadrilaterul a intrat în graniţele noastre statale), „românii din sudul Dunării aveau să fie pierduţi pentru totdeauna”. Despre frontiera cu Ungaria, stabilită după tratatul de la Trianon (pe care vecinii noştri de pe la sfârşitul primului mileniu încoace, îl contestă mai mereu, numindu-l „dictat”), care ar fi trebuit să fie undeva pe la 6 km de Debreţen, de exemplu, apoi la confluenţa Tisei cu Ceremuşul ş.a. Ungurii, scrie autorul, au contestat continuu, au şicanat, au atacat şi armat, au protestat până ce, în 1930, la Liga Naţiunilor au spus chiar că românii ar fi „lipsiţi de orice fel de viaţă culturală cu caracter românesc”; atunci Titulescu a folosit ca argument revista „Convorbiri literare”. „Banatul sârbesc” (cu Valea/ Craina Timocului şi parte din Voivodina, şi o parte din regiunea din stânga Dunării, Banatul Timişean, cel împărţit aproape în două) azi nu mai sunt în graniţele noastre statale. În Banat, de pildă, au fost tensiuni puternice legate de consecinţele felului în care s-au trasat frontierele, atât sârbii, cât şi ungurii având „rolul” lor. Aici ar fi de vorbit şi despre concesiile importante (care au costat mult ţara, au lăsat atâţi români în afara graniţelor), făcute mai mult sau mai puţin „justificat” de ce era atunci, dar şi de ce a urmat, de către guvernele române, pentru „a păstra prietenia cu sârbii”. La aceasta se adaugă şi comportamentul unor politicieni români (ca de atâtea ori, inclusiv azi!) – să amintim, de pildă, de Take Ionescu şi felul în care a „propus” el un „arbitraj” în problema Banatului.

Am putea aminti multe alte lucruri despre felul în care s-a stabilit soarta românilor şi prin aceste conferinţe, şi prin modul cum au ştiut politicanii noştri să reprezinte interesele naţionale, mai bine sau mai puţin bine. Cum, repet, din nefericire se întâmplă atât de des şi azi, folosindu-se de prea multe ori ideea unui „interes mai înalt” – de ce o fi ceva mai „înalt” decât interesul concetăţenilor, a ţării în care trăieşti, au trăit străbunii şi vor vieţui – dacă le oferi o şansă – copiii tăi? (să ne amintim de negocierile pentru aderarea la NATO şi UE, felul în care au fost purtate, felul în care s-au încheiat diversele tratate şi cu vecinii noştri, şi, apoi, cum se văd azi efectele) în „contextul” ş.a. ş.a. Am concluziile mele după ce am călătorit prin bună parte din aceste teritorii, şi nu sunt „plăcute”.

Dincolo de a mai discuta despre mod de abordare şi alte aspecte legate de documentar/ construcţia cărţii, sunt doar câteva gânduri după citirea acestor pagini, în care doar să priveşti hărţile adunate laolaltă (şi „concluzia” de la pagina 102, cu teritoriile pierdute la Conferinţa de pace de la Paris, din 1919-1920) şi să reciteşti despre „etapele” străbătute atunci, felul în care s-au comportat politicienii de diverse ranguri/ conducătorii noştri faţă cu ai altor state interesate într-un fel sau altul, chiar fără a trata totul sistematic, aşezat, cu documentarul necesar, şi tot poate constitui o lectură mai mult decât instructivă. Astfel de lecturi le-aş recomanda nu doar cititorilor „obişnuiţi” ai revistei noastre, indiferent de vârstă, ci cu atât mai mult celor care ocupă/ îşi doresc să ocupe funcţii politice în această ţară.

 

George Luca, Efectul pervers, cuvânt înainte de Al. Cistelecan, Editura Ardealul, Tg. Mureş, 1998, 124 p., Eu, ticălosul şi scârbitul, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005, 72 p., ochiul cu care Dumnezeu mă vede, Editura Timpul, Iaşi, 2016, 72 p.

 

Despre Gheorghe Luca au scris nume cunoscute ale criticii româneşti. De altfel, numai dacă ne uităm la aceste volume, la Efectul pervers prefaţa este semnată de Al. Cistelecan (care spune despre autor că „intervine abia în ultimele episoade ale optzecismului”, până atunci fiind „ţinut pe margine de o discreţie împinsă spre asceză şi recluziune”); la Eu, ticălosul şi scârbitul, pe coperta a patra, sunt rânduri scrise de Al. Cistelecan (dintr-un text din „Familia”, 1/ 1982), Alex Ştefănescu („SLAST”, 30/ 1986), Radu G. Ţeposu („Cuvântul”, 7/ 1996).

Mai aproape ca frazare poetică/ scriitură, chiar ca mod de prezentare în pagină (deşi atmosfera, modul de a vedea lumea, chiar „tematica” nu s-au schimbat, în ultimă instanţă cu totul/ esenţial faţă de Efectul pervers), sunt textele din Eu, ticălosul şi scârbitul şi ochiul cu care Dumnezeu mă vede.

ochiul cu care Dumnezeu mă vede (titlul vine de la un cuvânt al lui Miester Eckhart, pe care autorul îl reproduce pe coperta interioară: „Ochiul cu care-L văd pe Dumnezeu e acelaşi cu ochi cu care Dumnezeu mă vede”), cu subtitlul „datornic în lăuntrul nimicului”, cuprinde, scrie Gheorghe Luca, „poezioare şi alte diversiuni” scrise între 2005-2016. Biografismul (cu elemente fie de natura amintirilor din copilărie/ despre părinţi/frate – „Tatăl meu n-a urmat decât patru clase primare […]/ a învăţat traiul în zeflemea şi amorul pe ascuns/ a construit cazemate cauciucate/ de cântat a cântat totuşi în armată şi în povestea războiului” – Omul din Coşula, la cele din cotidianul personal „obstacolul meu de acum – lenea mea savantă” – Liber d.p.d.v. burghez, sau în poeme ca Viaţa la 55 de ani, Locuinţe ş.a.), se „întretaie” cu un anume fel de a vedea lumea, cu toate ale ei, de la Stat („Aştept să dispară Statul”) la traiul zilnic (scăldat în „apele” unei lucidităţi dezbrăcate de… „idilic”, şi „îmbrăcat” în ironie, realism, chiar sarcasm/ satiră) în mediul în care trăieşte („la noi se mănâncă bine din poezia lui Eminescu/ şi la fel de bine se bea din povestea fiecăruia/ codiţele de topor papă însă alte averi…” – Satira. Văzduhului mei (Botoşani, martie 2009)), dar şi un anume fel de a „chema” la o „preumblare” în vers livrescul, filosofia/ nume ale filosofilor, metafizica (umbra versului lui Mihai Ursachi adie în fundal), şi pe Solomon, … „reţeta” literelor cu care scrii, poate şi un poem („Litera e o cocotă ce ia forma literei b/ doar când stau în timp ce cocota c/ care este o formă a literei d…”), pe cei de la Queen şi al lor Show must go on („transpus” într-un cotidian arid, al facturilor de achitat, datoriilor, cîinilor oraşului, care schelălăie ş.a.), dar şi un mod al său de vedea în ăst fel singurătatea, de a-şi construi o realitate proprie între anodin/ teluric şi real aşa cum ar putea fi el văzut de alţii. Şi spune în (V)orbitor (1): „Vin în faţa calculatorului cu paharul meu de vin/ astfel încât/ intru în metafizica lui şi ies din dimensiunea mea/ sufleţelul meu smerit şi tare virtuos în arta tăcerii/ rupe legăturile cu grădiniţa suprarealului”. În final, după toate acestea, după ce ajunge, stând la calculator şi faţă cu sine însuşi, din „faţa singurătăţii” „suficient mie trec în rândul sclavilor”, „astfel încât/ sufleţelul meu datornic scrie după cum mi-e frică de Dumnezeu/ teza iubirii din lăuntrul nimicului încă (v)orbitor.”

Sunt câteva dintre gândurile pe care le-am avut după lectura textelor lui Gheorghe Luca, care are un fel al lui de a vedea (chiar (re)construi în grila lui) lumea, şi de a o scrie în vers cu ironie, uneori caustic, care pare că a fost (re)„construită” cu atenţie, ca o simeză aranjată după un plan, un fel al lui de a-şi vedea propria singurătate între ceilalţi, propriul real în realul-real.

În fond, scria la un moment dat autorul, „Suntem la o petrecere la care fiecare se serveşte singur şi vine cu ce are” (în vol. Eu, ticălosul şi scârbitul, poemul Scena).

 

Mirela Savin, Câte capete, atâtea păreri, cuvânt înainte – Liviu Manciu, Editura Ştef, Iaşi, 2015, 98 p.

 

Mirela Savin adună în această carte compozită de la texte scrise cu diverse ocazii (Revista Ex Ponto), glose/ note pe marginea unor cărţi/ cronici de întîmpinare mai lungi sau mai scurte (Fascinaţia nevăzutului – despre cartea cu acelaşi titlu scrisă de Bogdan Mihai Mandache; Titi Damian: Un nume, două viziuni, Feţele multiple ale iubirii – despre creaţia Anei Hristu; ş.a.) la eseuri pe diverse teme, de la actualitatea lui Caragiale, la Cervantes şi Pirandello, Dimitrie Bolintineanu, Philippe Lejeune ş.a. Sau, altele, la care m-aş opri înainte de toate, care se referă la aspecte ca modul în care ne este „livrată” o realitate (şi la TV, prin mijloacele media, dar nu numai) pe care aproape că nu mai putem să o vedem „nepreparată şi nonşablonată, ori felul în care ştim să ne sărbătorim/ celebrăm oamenii de artă, valorile în general, între „uitare” şi festivism anapoda din multe puncte de vedere, când, deodată, în aceste zile, şi parcă doar în acestea uneori, „apetitul din şi pentru cultură se trezeşte din această inexplicabilă amorţeală care ne caracterizează”. De pildă legat această manieră în care „sărbătorim cu fast sau comemorăm o serie de personalităţi”, „uitând să punem accentul pe operă şi nu pe persoană”, ajungând astfel să creăm „un fel de mit”, şi „doamne fereşte să avem un alt punct de vedere că e interzis prin lege (sau ar trebui)”. Astfel stând lucrurile, „riscul care ne pândeşte […] ţine de posibilitatea manipulării noastre […] de a transforma opera literară vie într-un obiect de cult tabu la care noi trebuie să ne închinăm şi pe care trebuie să o venerăm, (cu şi fără voia noastră), să o cităm mereu, dar foarte rar să o răsfoim din scoarţă în scoarţă”. Pe de altă parte, Mirela Savin nu uită nici de felul în care trăim azi, mulţi dintre noi, în „peşteri particulare”, ca nişte „sihaştri de masă” (cum spune Ghunter Anders), şi, fără a avea bibliotecile din care să scoatem o carte şi să o răsfoim descoperind lumea şi, poate, redescoperindu-ne şi noi, „este mult mai uşor printr-o simplă apăsare de buton” „să aflăm totul” pe calea… internetului.

O concluzie ar putea fi că într-un fel sau altul, adesea, dacă nu ştim să găsim calea proprie pentru a înţelege lumea şi a ne înţelege pe noi, „mediul în care trăim nu ne mai lasă să respirăm, ne sufocă”.

Dar, într-un fel, prin celelalte texte despre cărţi şi autori dintr-o epocă sau alta, Mirela Savin îşi construieşte şi arată celor doritori să citească acestea pagini care este „calea” sa, şi pornind de la lectură, de la întoarcerea la pagina de carte, şi de la diverse idei, între care, de pildă, în siajul re-lecturării romanului Elena al lui Dimitrie Bolintineanu, şi pornind de la Philippe Lejeune: „actualitatea temei prezentului este determinată de faptul că fenomenul narativ, în permanentă transformare, este continuu reinterpretat”. Sau se opreşte, „dincolo de culorile copilăriei”, la „următoarea poveste”, când ajunge, într-o zi, în faţa rafturilor cu cărţi dintr-o librărie. Ori călătoreşte, lecturându-l pe Pericle Martinescu, între „existenţe şi creaţii literare. În fond, nu-i aşa?, „câte capete, atâtea păreri”.

Sunt şi câteva concluzii despre felul în care ar putea fi găsite „soluţii” la probleme/ dileme care ţin de această perioadă în care ni se „livrează” un anume tip de realitate (de tipul: ne îndepărtăm de multe aspecte, care contează, ale vieţii noastre, ne înstrăinăm, ş.a.), pe care le aminteşte în aceste pagini, de pildă când vorbeşte despre Titi Damian şi un alt fel de lume literară, „la limita dintre spaţiul arhaic, unde rolul scriitorului este conservat, şi spaţiul contemporan, în care scriitorul se redefineşte, anume:  „întoarcerea la fundamentele relaţiilor din societatea omenească”.

Sunt câteva gânduri de lectură, pe drumul dintre Dobrogea şi Moldova, care mi-au relevat o autoare (ai cărei următori paşi pe calea scrisului îi aştept), cu o grilă de lecturi alcătuită şi în ideea felului în care vede drumul său întru înţelegerea propriei vieţi, dar şi a lumii (literare ori nu) în care este parte.

Revista indexata EBSCO