Jul 17, 2017

Posted by in ARTE

Marian Sorin RĂDULESCU – Ultima zi sau fericita întristare

 

În Ultima zi (Cel Mai Bun Film Românesc la TIFF 2016), Gabriel Achim (Visul lui Adalbert, Carne de iepure, Bric-brac, Verigheta) se apropie de una din temele cele mai ocolite de fiinţa zisă om: cum te-ai comporta dacă ai şti că e ultima ta zi din ceea ce, dincolo de felurite necesităţi materiale, atât de imprecis numim viaţă. Altfel spus, cât de pregătit eşti să treci de „vama” ei? Printr-o farsă cu posibile conotații tragice, Achim ne invită, cu acest al doilea lungmetraj al său, să medităm la marele curaj care ne lipseşte. Gestul e cu atât mai provocator, cu cât – nu în ultimul rând, datorită repertoriului cvasi-uniformizat din sala de cinema – dispoziţia spectatorului de film de a întreţine o idee mai mult de câteva secunde a scăzut vertiginos în ultima vreme.

Despre ce curaj e vorba, implicit, în Ultima zi? Despre acela de a-ţi putea cuprinde cu mintea înnoită (acesta este sensul termenului grecesc de μετάνοια) risipirea şi de a pune un nou început vieţii tale. De a sta, de pildă, neclintit la poarta unei mănăstiri când eşti pus la încercare (ca în Pateric, aşa cum spune Adrian, personajul interpretat de Mimi Brănescu), dacă într-adevăr vrei să „te rupi de lume” (stricto sensu: de o femeie care e acum nevasta altui bărbat) pentru a o putea înţelege şi iubi fără patimă. Pe de altă parte, „la mănăstire nu te primeşte fără iertare”, ori, spune acelaşi personaj cuprins de o fericită întristare, „e foarte greu să-ţi ceri iertare din toată inima atunci când nu eşti sigur că îţi pare rău din toată inima”. Într-un fel, acesta este conflictul din filmul lui Gabriel Achim: omul firesc (a cărui fire, degenerată, se refugiază în nihilism sau într-o formă anchilozată de „religiozitate”) versus omul care îşi vine în fire (şi în care se naşte „făptura cea nouă”), legalismul versus devenirea întru fiinţă. Într-o vreme când omenirea a înlocuit, în mare parte, Postul Mare şi praznicul Învierii cu… Iepuraşul, care e un fel de „Iisus cel chinuit”, de „Moş Crăciun de primăvară”.

Personajul principal din Ultima zi e însă un primar sfătos, cineast amator şi fără noroc în amor (Doru Ana se achită onorabil de cel mai ofertant rol al său de până acum, în cinema) pe care funcţia îl face să creadă că el e legea şi chiar mai mult: că el e însuşi Dumnezeu. Se vorbeşte mult despre Dumnezeu în filmul lui Achim, căutând a I se „demonstra” inexistenţa. Primarul: „Culmea rugăciunii: să te rogi pentru cineva care nu există. Acuma, sigur că o exista o putere transcendentă, un boss. Dar şi dacă există, parcă e prea departe. Când să se mai ocupe şi de noi, ăştia mici?…”. Îşi mai dau cu părerea un poliţist aflat în subordinea primarului (Adrian Văncică), liderul unei asociaţii creştine din nenumitul orăşel de provincie (Adrian Ciglenean), un posibil farsor la drumul mare (Constantin Cojocaru). Martor taciturn al acestor dezbateri ce amintesc de Buñuel (Nazarin, Viridiana, Calea Lactee) sau, mai recent de Mungiu (După dealuri), Puiu (Sieranevada) şi Jude (O umbră de nor), personajul lui Brănescu e singurul care – kierkegaardian sau, pur şi simplu, în duhul Părinţilor Bisericii – a înţeles că Dumnezeu nu este o existenţă ce trebuie demonstrată, ci un mod de viaţă în raport cu care omul este chemat să trăiască. La un moment dat, murmură ca pentru sine: „Dumnezeu este iubire!”. Încercarea sa de înnoire lăuntrică (inclusiv gestul său de milostenie) se loveşte de zeflemeaua celor din jur. Totul este luat în zeflemea în micul univers din Ultima zi, mai puţin zeflemeaua însăşi.

La final, pentru toţi (şi pentru nimeni) bat clopotele, în prelungirea secvenţei analogice din Andrei Rubliov-ul tarkovskian pe care personajele o urmăresc înainte de a dispărea din cadru. Şi nu, apelativul Adrian Rubliov (pe care cinicul primar îl adresează prietenului său de o viaţă care vrea „să se facă călugăr”) nu e câtuşi de puţin „o exagerare” şi o „ireverenţă” adusă cunoscutului cineast rus şi filmului său. Combinaţia trimite mai degrabă – prin jocurile secunde, deloc uşor de „prins”, ale poveştii cu iz de pseudo-thriller – la încercarea anevoioasă de a actualiza „în lumea de acum” (în care, nu-i aşa, există Discovery, National Geographic şi Animal Planet, aşa că ce ne mai trebuie religie?) nevoia de limpezire, de „îmbisericire a minţii”, resimţită – cu fior escatologic – de personajele medievale din sus-pomenitul film, de Tarkovski şi de Achim înşişi.

Revista indexata EBSCO