Jul 17, 2017

Posted by in ARTE

Ștefan OPREA – Un portret din crîmpeie

 

Trecutul ne face mereu daruri frumoase. Trecutul teatrului vreau să spun. Unul dintre cele mei recente asemenea daruri este cartea despre marele actor Ştefan Braborescu*, ediţie îngrijită de Roxana Croitoru şi Irina Zlotea şi apărută în colecţia Galeria teatrului românesc (serie coordonată de Florica Ichim). Autoarele ediţiei realizează un portret din crîmpeie, adunînd cu minuţie şi asamblînd cu inspiraţie fragmente de biografie, documente, cronici, scrisori, evocări, interviuri, producţii literare (poezie, proză, eseu, portret) lăsate în urma sa de cel care a fost un maestru al scenei româneşti timp îndelungat – adică o mare parte din secolul al XX-lea (n. 1883 – m. 1971) şi care a slujit trei teatre naţionale (Craiova, Iaşi şi Cluj) şi a fost un eminent profesor la Conservatorul dramatic din inima Ardealului.

Ca şi celelalte cărţi datorate Fundaţiei Culturale „Camil Petrescu” şi revistei „Teatrul azi”, şi aceasta se înscrie în acţiunea programatică de „a nu ne uita modelele, reperele, valorile” (cum zice, în Cuvîntul înainte, coordonatoarea Fundaţiei). Din păcate, nu ne dăm seama de importanţa memoriei în prezentul vieţii noastre, neglijăm valorile trecutului, dacă nu chiar le dispreţuim. Seria de cărţi din Galeria teatrului românesc se opune cu obstinaţie acestei păguboase tendinţe.

Aşadar, să ni-l amintim pe Ştefan Braborescu (cei care a avut şansa să-l vedem pe scenă) şi să-l prezentăm aşa cum a fost celor care n-au avut această şansă, dar sînt deschişi spre cunoaştere.

În cuvîntul înainte amintit („O vorbă…”), Florica Ichim mărturiseşte că la văzut în ultimul lui spectacol – Constructorul Solness de Ibsen, în regia lui Vlad Mugur (1964). În ce mă priveşte, am fost avantajat căci l-am văzut şi în alte roluri (Luca din Azilul de noapte de Gorki. Groparul din Hamlet de Shakespeare şi Profesorul din Febre de Horia Lovinescu, toate în regia lui Const. Anatol) în perioada (anii ’50-’60) în care teatrele  naţionale din Iaşi şi Cluj făceau schimb de spectacole (cu întreg afişul unor stagiuni). Am fost fascinat de personalitatea lui şi recunoşteam în evoluţiile sale scenice înrudiri cu arta interpretativă a marilor actori ieşeni împreună cu care a jucat un întreg deceniu (1914-1923) perioadă decisivă în formarea sa, în definitivarea personalităţii şi în asumarea unui stil propriu. Căci iată cum declară el însuşi într-un interviu acordat criticului clujean Ion Maniţiu, în 1966, referindu-se la mişcarea teatrală din capitala Moldovei: „…după cum bine se ştie, această mişcare înseamnă pentru teatrul nostru nu numai începutul ei, ci şi stilul. Observaţia nu-mi aparţine, ea a fost făcută de regretatul poet şi regizor Radu Stanca: Iaşul este nu numai teatrul cu cea mai îndelungată tradiţie istorică, dar şi un teatru la care se poate vorbi de un stil propriu. Un actor care a trecut prin şcoala ieşeană se poate recunoaşte destul de uşor chiar şi într-o altă ambianţă scenică decît cea propriu-zisă a Iaşului. Voci grave, cu sonorităţi ample, înclinaţia spre expresia răscolitoare a sentimentelor atunci cînd joacă dramele lui Tolstoi, sau pline de un unor suculent atunci cînd îl interpretează pe Goldoni; realismul actorilor ieşeni e grav şi copleşitor. Stilul de joc al muntenilor e mai meridional, mai spumos, înclinat spre pamflet, cel ieşean nu accentuează ritmul exclamaţiei verbale, ci sondează ci obstinaţie straturile cele mai adînci ale conştiinţei”.

Lucrurile devin şi mai clare dacă adăugăm şi următoarea mărturisire: „E in Arcadia ego! Am fost şi eu la Iaşi (angajat de directorul Mihail Sadoveanu în stagiunea 1913-14), n.n. Şt. O.). La Iaşi am început să mă afirm şi tot acolo am avut primele mele satisfacţii profesionale […], acolo, la Iaşi, am învăţat cu adevărat ce înseamnă teatrul şi am învăţat cu adevărat să joc teatru, acel teatru profund realist, cu aplicaţie spre sondarea celor mai adînci straturi ale conştiinţei”.

Aşa l-am perceput în tinereţile mele de spectator,aşa l-am redescoperit, mai tîrziu, în evocările fostului său elev de la Conservatorul dramatic din Cluj, Teofil Vîlcu (evocări pe care le-am reţinut în cartea pe care i-am dedicat-o – Măria Sa Teofil Vîlcu) şi, iată, aşa îl re-descopăr acum în calda evocare  colegei şi prietenei mele Roxana Croitoru care, fiică de actori, a crescut în Teatrul Naţional din Cluj, printre „monştrii sacri” ai scenei: „Primele mele amintiri… Încerc din fragmente, crîmpeie să-i reconstitui personalitatea […] copilul din mine nu-l percepea bătrîn. Ea o persoană importantă şi afectuoasă, un om mare… l-a, văzut jucînd pe scenă – Pantalone în Mincinosul de Goldoni… mă fascina mobilitatea sa expresivă. Apoi, în Intrigă şi iubire de Schiller… reţin doar sfîşietorul monolog adresat fiicei… el mă fascina… L-am urmărit apoi în Akim din Puterea întunericului de Tolstoi, în Groparul din Hamlet, în Hărman din Apus de soare… de fiecare dată puternic impresionată de jocul său, de puterea cuvintelor sale, care pătrundeau adînc în mintea şi în sufletul meu de tînăr spectator. Dar mai ales mi-l amintesc în ultimul său rol pe scena Naţionalului, în Knut Brovik din Constructorul Solness… Aşezat în fotoliu, în proscenium […], domina sala prin seninătatea înţelepciunii sale de octogenar. Replicile vibrau, se transmiteau cu mare emoţie şi sala răsuna de aplauze […] Ceea ce spunea el de pe scenă nu era fără urmări. Îl purtai în gîndurile şi în trăirile tale de spectator cu replicile pe care le aşezai în timp la locul lor în ierarhia valorilor personale”. Norocoasă spectatoare Roxana Croitoru! Norocoşi şi noi, cititorii, care aflăm „direct de la sursă” opinai unui om din interiorul fenomenului teatral.

Dincolo de aceste emoţiona(n)te mărturii, Roxana Croitoru, împreună cu Irina Zlotea, a chibzuit profesionist structura cărţii astfel ca personalitatea, imaginea, activitatea, contribuţia la dezvoltarea artei scenice, ţinuta artistică şi intelectuală, realizările literare şi tot ce ţine de trecerea prin lume şi prin teatru a unui „chemat” şi „dăruit cu har” să apară cititorului în lumina adevărată, adică aşa cum a fost şi cum trebuie păstrată în memoria teatrului.

Sînt de mare importanţă, pentru realizarea „staturii spirituale” a actorului,  contribuţiile unor personalităţi teatrale, literare, culturale care l-au cunoscut pe Ştefan Braborescu, contribuţii pe care cele două realizatoare ale ediţiei le reţin şi le distribuie judicios în paginile cărţii. Regizorul Vlad Mugur, de pildă, referindu-se la maree actor, ne asigură că „oamenii aleşi ne ajută să înfrîngem imperiul uitării”, că Ştefan Braborescu a fot „un mare artist al înţelepciunii” care nu poate fi legat de un gen sau de un stil, ci de un univers teatral” şi că actorul-profesor a vibrat pe scenele româneşti încă multă vreme după dispariţia sa fizică; a vibrat prin foştii săi elevi”.

Un alt regizor (şi literat), Radu Stanca, îi făcea un excelent miniportret: „… inteligenţă scînteietoare, ochi de veveriţă neliniştită, aproape zburdalnic în manifestările lui, duios şi înţelept, dar înţelept fără solemnitate, ci cu ironie şi sarcasm…” Iar Lucian Blaga (din opera dramatică a căruia Ştefan Braborescu a regizat şi a jucat multe piese) îl situa „printre cei dintîi artişti care s-au străduit să aducă o notă de intelectualitate în viaţa teatrală clujeană”. Mihai Codreanu, apoi, nota undeva: „… străin de frămîntările culisei, preocupat doar de artă, pe care. prin dragostea şi abnegaţia sa, o servea cu dăruirea marilor artişti…”, pentru ca un alt regizor, Victor Bumbeşti, să încheie: „… poetul, actorul şi omul deosebit poate să privească mulţumit rezultatele unui trecut pe care l-a învins prin lupta sa neobosită…”

O pagină interesantă în acest volum, care ar putea reţine atenţia actorilor de azi, sau a studenţilor în teatru, este cea în care actorul (într-un interviu acordat lui Florian Potra) vorbeşte despre metoda sa de lucru, despre felul cum abordează şi concepe personajele interpretate: „Metoda mea de muncă valabilă atît pentru interpretările actoriceşti, cît şi pentru munca de regizor artistic este de a porni de la autor, de la piesă. Pentru că nu se poate realiza un personaj care să fie rupt de creaţia autorului […] Studiul mediului, al psihologiei personajelor, precum şi al stilului, al formei artistice, studiul operei integrale şi al epocii autorului sînt, toate, elemente necesare pregătirii unui rol […] Pe de altă parte, consider că un actor poate juca orice rol, chiar şi cele opuse individualităţii sale, fiindcă în fiecare din noi se găseşte întreaga gamă a sentimentelor omeneşti. Rămîne însă de găsit numai posibilitatea şi forţa prin care aceste sentimente pot fi exprimate”.

Mai sînt în acest excelent volum şi alte documente, de-a dreptul preţioase pentru istoria teatrului, scrisori de la diferite personalităţi, profiluri pe care autorul le-a dedicat unor colegi, producţii literare publicate în presa vremii sau în volume (de poezii, de nuvele) şi, mai ales, o foarte valoroasă teatrografie, cu spectacolele de la cele trei teatre naţionale la care Ştefan Braborescu a fost actor, traducător şi regizor; pe lîngă datele de generic obişnuite, spectacolele sînt însoţite de comentarii critice, ceea ce îl ajută pe cititorul de azi, iubitor de teatru, să afle şi să-şi facă o părere despre evoluţia artei spectacolului.

Spunînd, în încheiere, că actorul a interpretat peste 300 de roluri din marea dramaturgie universală şi din cea naţională, iar directorul de scenă a montat zeci de piese din aceeaşi zonă a creaţiei dramaturgice, aducem lauda cuvenită editurii Cheiron, Fundaţiei „Camil Petrescu” şi celor două colege autoare ale ediţiei, pentru această ofertă editorială pe cît de frumoasă şi valoroasă, tot pe atît de utilă culturi teatrale şi neuitării; e spre bucuria noastră şi spre necazul celor care ar vrea să uităm cine sîntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm. Şi sînt destui aceia care…

 

 

 

* Ştefan Braborescu. Portret din crîmpeie. Ediţie îngrijită de Roxana Croitoru şi Irina Zlotea. Ed. Cheiron şi Fundaţia Culturală „Camil Petrescu”. Revista „Teatrul azi” (supliment), Bucureşti, 2016, 284 pp.

Revista indexata EBSCO