Jul 17, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – 50 de nuanțe de negru (II)

 

Înnoirea romanului poliţist este sinonimă cu complexitatea, dar nu şi cu gratuitatea sau facilitatea în tehnica narativă. Marele scriitor argentinian Jorge Luis Borges care, la rîndul său, s-a aplecat asupra constrîngerilor presupuse de un astfel de roman şi care a practicat el însuşi genul acesta de literatură, sigur, cu toate particularităţile unice ale unui geniu, s-a amuzat identificînd 19 legi pentru a reuşi un roman poliţist. Începînd cu personajele, care trebuie să fie puţin numeroase şi bine definite, trecînd prin anunţarea culorii încă de la primele pagini, pentru ca cititorul să dispună de toate pistele necesare pentru a găsi singur soluţia, pînă la economia de mijloace şi la pudoarea morţii care, în sine, nu e indicat să aibă prea multă importanţă, şi pînă la respingerea hazardului, Borges pune accentul pe această combinaţie unică de fantezie şi raţionalitate, căci soluţia unei enigme poliţiste trebuie să fie ca demonstraţia unei teoreme complexe: greu de imaginat pornind de la premise, dar a cărei necesitate se impune prin rigoarea unei explicaţii perfect logice.

Fără îndoială, am putea lungi, scurta, distorsiona în voie lista lui Borges. Dar aceasta ar risca să creeze o iluzie falsă, iluzia că genul poate fi circumscris şi redus la un formalism de axiome, la o înşiruire de reguli şi de procedee de bune practici, la un produs încadrat de stereotipii tematice şi compoziţionale. O iluzie simetrică ar fi la fel de eronată – aceea care susţine că genul trebuie să fie dinamitat, că trebuie spulberate toate regulile, căci legile sunt făcute pentru a fi încălcate. Oricine a încercat ştie că este greu, dacă nu imposibil, să te debarasezi de toate regulile deodată, şi că există în genul poliţist o tensiune extraordinară între ceea ce a fost deja spus, între retorica acumulată în mii de romane şi ceea ce rămîne încă de spus, la limita regulilor. Legile sunt, în acest sens, ca o barieră pe care abilitatea şi creativitatea le pot depăşi, unii din cei mai buni stimuli ai imaginarului, de altfel, după cum se străduiesc membrii grupului Oulipo, de pildă, să ne-o demonstreze de mulţi ani. Într-adevăr,genul poliţist, la fel ca toate genurile, trăieşte din neîncetata şi delicata încălcare a regulilor ale”, afirmă Borges.

O încălcare pe care numeroşi autori francezi de literatură poliţistă sau thrillere o săvîrşesc pe calea ludică şi juisivă a ecartului narativ şi/sau lingvistic, (precum Jean Echenoz sau Frédéric Dard, alias San-Antonio) şi pe care alţii o realizează prin recursul la elemente care gîtuie logica carteziană, sau care pun în discuţie probleme majore: scandinavii şi africanii. O distincţie ce explică de ce şi astăzi, francezii, sau în general europenii din ”centru” aşează romanul poliţist pe raftul literaturii de divertisment (deşi, potrivit unui sondaj al Ministerului Culturii, efectuat din zece în zece ani, privitor la practicile culturale ale francezilor, acesta a devenit genul cel mai citit), în vreme ce în ţările din Nord el este deja asimilat genurilor ”serioase”, iar în Africa a început să îngrijoreze regimurile totalitare şi să fie considerat ca subversiv, datorită multiplelor sale registre de semnificaţie şi indecidabilităţii legilor sale.

Între aceste două extreme are loc decorticarea societăţii actuale, a erorilor, tarelor şi slăbiciunilor sale. Şi nu numai… Deja evocatul comisar Erlendur este reputat şi pentru presupusele sale puteri şamanice, de fapt întreaga operă a lui Arnaldur Indridason rămîne puternic ancorată în universul magic al sagăi islandeze. De altfel, în romanul Hipotermie (2007), comisarul Erlendur recunoaşte explicit că se dedă la altceva decît la o anchetă poliţistă stricto sensu. Tema care bîntuie cartea este viaţa de după moarte. Mai mult decît celelalte romane ale autorului, Hipotermie se leagă în mod evident de subgenurile romanului poliţist metafizic şi/sau psihologic.

Tot aşa, la celălalt capăt al planetei, ”Lumea noastră este magie şi mister”, după cum declară Soga-13, detectivul din Sorcellerie à bout portant (Vrăjitorie la îndemînă). Achille Ngoye dă glas, în scrierile sale, pregnanţei supranaturalului în sînul societăţilor africane, credinţelor în premoniţii, recursului la arta divinatorie a ”caurilor”, care dezvăluie ce e ascuns, revelează trecutul şi prezic ceea ce trebuie să se întîmple, puterilor protectoare ale marabu-ilor, adică ale fetişiştilor şi vindecătorilor, şi celor răufăcătoare ale vrăjitorilor. ”Această intensă prezenţă a iraţionalului într-un gen care cîntă victoria raţiunii face să se clatine edificiul poliţist”, potrivit lui Fanny Brasleret.

Astfel, noii maeştri ai thrillerului de la ”cercul polar” sunt suedezi, norvegieni, islandezi, finlandezi şi danezi. De la Stieg Larsson la Camilla Läckberg, trecînd prin Jo Nesbø, Lisa Marklund sau Mons Kallentoft, intrigile totodată complexe şi spectaculoase disimulează cu greu o critică socială şi politică virulentă a unei lumi care nu mai este ce a fost, sau ceea ce ne imaginăm dinafara că este. Henning Mankell, unul din starurile misterului suedez spunea că ”societatea şi contradicţiile ei devin foarte limpezi atunci cînd scrii un roman poliţist.” În ciuda ratei sale de omucideri care figurează printre cele mai scăzute de pe planetă, literatura neagră scandinavă schiţează o societate destul de toxică şi ipocrită, violentă şi ranchiunoasă, sfîrtecată de corupţie politică şi înecată în birocraţie, foarte departe de modelul social-democraţiei pe care îl ridică în slăvi conducătorii. Inspectorii, detectivii, jurnaliştii, fie bărbaţi, fie femei, sunt cu toţii fiinţe neliniştite şi singure, sau neliniştite în familie, traversînd lungi momente de introspecţie, abundent stropite, de obicei. O ironie amară strîmbă adesea acele chipuri mai curînd morocănoase şi colerice, deşi foarte competente, sofisticate şi fundamental compătimitoare, atît de diferite de umorul sănătos şi gros, pocnind de bucuria de a trăi, al personajelor siciliene ale lui Andrea Camilleri, de exemplu. Crimele nordice – întotdeauna complicate, cu rădăcini adînci, navigînd între frustrări, gelozii, laşitate istorică, tulburări mentale, degenerescenţe de tot felul – sunt cu atît mai tulburătoare cu cît vin să perturbe o seninătate şi un echilibru aproape utopice, la o privire superficială.

Acest fenomen nu e uşor de explicat, dar se pare că intenţia, mai mult sau mai puţin declarată, a autorilor respectivi este de a arăta cumva reversul medaliei, disfuncţiile acestor comunităţi naţionale percepute dinafară ca fiind ideale, dar în fond incapabile de a se repune în discuţie şi înţepenite într-o ideologie rigidă. Romanele, altfel scrise cu mare talent, dezvoltă o reflecţie sociologică abil structurată şi ating profunzimi pe care multe texte poliţiste sunt departe de a le cunoaşte. Denunţarea aparenţelor, a iluziilor larg răspîndite, a distanţei dintre vis şi realitate, analiza resorturilor ascunse ale societăţii, studiul personalităţilor nebuloase, revelaţiile destabilizante privitoare la anumite aspecte din trecutul naţional — tot atîtea investigaţii al căror interes îl depăşeşte pe cel al anchetei criminale propriu-zise — au devenit tocmai prin aceasta consubstanţiale romanului poliţist scandinav.

Cealaltă extremă avută în vedere, romanul poliţist african, e contrarul celui scandinav, în sensul că societăţile pe care le exprimă nu par nimănui cîtuşi de puţin ideale, dar se apropie în chip straniu de cel dintîi, întrucît le permite şi el cititorilor săi să ia “temperatura” realului social şi politic al ţărilor lor, fără ca acest lucru să li se urce la cap, sau să le altereze plăcerea unor ficţiuni adesea bine conduse. Este un fenomen încă nou, ale cărui începuturi se situează în anii 1970. În linii foarte mari, romanele poliţiste africane publicate la sfîrşitul secolului al xx-lea şi începutul celui de al xxi-lea ţin de două subcategorii principale: cele care reflectă în mod mai mult sau mai puţin fiabil realitatea africană în diferitele sale componente şi în toată diversitatea ei, şi cele care reproduc visele şi aspiraţiile continentului african.

În pofida prezenţei enigmelor şi investigaţiilor în miezul marilor texte africane – cum ar fi Les Méduses/ Meduzele (1982) sau Ces fruits si doux de l’arbre à pain/ Fructele dulci ale arborelui de pîine (1987) ale congolezului Gérard-Félix Tchicaya –, indicînd o primire favorabilă a strategiilor romanului poliţist, acest tip de povestire a fost multă vreme conotat negativ în Africa. Raţiunea pare a fi dublă, potrivit explicaţiei lui Fanny Brasleret: ”Considerată ca o sub-literatură în ţările francofone, ca şi în Hexagon, această categorie romanescă era pe deasupra taxată şi ca divertisment burghez de către intelligentsia africană.”

Ne putem întreba – şi criticii se întreabă la rîndul lor – ce sens are scrierea şi publicarea unor romane poliţiste africane ? Pentru a răspunde la această întrebare dificilă, ar trebui trecute în revistă cîteva funcţii ale acestui gen. Astfel, Lydie Moudileno identifică cele două principale funcţii ale primelor producţii literare poliţiste africane: ”a plăcea” şi ”a interpreta realul pentru compatrioţii săi”. ”A plăcea” trimite la funcţia ludică, în vreme ce ”a interpreta” ţine de funcţiile pedagogică, ideologică şi iniţiatică. Romanele poliţiste africane ale lui Moussa Konaté sau Achille Ngoye, de pildă, se alătură, în privinţa problematicii sociale, politice şi morale celor antileze ale lui Patrick Chamoiseau şi Raphaël Constant. Umorul, ironia, caricatura şi sarcasmul anumitor autori postcoloniali de naraţiuni poliţiste africane servesc la ”îndulcirea” denunţării nedreptăţilor, a prejudecăţilor sociale şi a asprimii raporturilor între reprezentanţii puterii şi comunitate. Mai mulţi autori africani de texte poliţiste utilizează comicul şi autoderiziunea pentru a detensiona o imagine adesea sumbră, aproape de nedescris, a realităţii cotidiene din ţările lor, asemenea marocanului Driss Chraïbi, care îşi canalizează umorul feroce într-o serie de romane poliţiste destul de trăsnite, al căror personaj central este inspectorul Ali.

Romanul poliţist african postcolonial este o formă de scriitură ce se poziţionează ca tribună publică pentru diferite dezbateri. Potrivit lui Françoise Naudillon, acest tip de roman are mai multe îndatoriri, între care aceea de a face să vorbească această societate africană, de a coborî pînă în cele mai adînci ascunzişuri ale ei, pînă la secretele ei cele mai ruşinoase – corupţie, hoţie, violenţă gratuită, crime de toate felurile –, conivenţele şi colaborările cu foştii colonizatori. Romanul poliţist trebuie să permită emergenţa unei raţiuni critice pentru a face faţă demonilor societăţilor africane, precum rasismul şi tribalismul, devierile sexuale, absenţa unui sistem solid de valori.

Aceste cîteva piste ale unor eventuale cercetări ulterioare conduc deja către un rezultat destul de surprinzător, anume că atît la polul ”alb”, cît şi la polul ”negru”, cîmpul semantic esenţial al acestor texte pare să se structureze în jurul noţiunii de ”societate” » – străpungerea ironică a iluziilor unei societăţi bine ascunsă în mănuşi elegante, în sfera ”albă”, decodarea şi descrierea malversaţiunilor unei lumi bolnave, totul învăluit în umor şi magie, în sfera ”neagră”. Acelaşi miez, două săgeţi de sens invers, acelaşi efect.

Potrivit lui Goethe, culorile nu sunt rezultatul – să-i spunem negativ, pentru că unilateral – al luminii refractate, ci mai curînd produsul unor întîlniri individuale în spaţiul dintre alb şi negru, adică rezultatul plenitudinii reduse sau al vidului umplut. Aici se situează miza discursului narativ al romanelor poliţiste.

În secolul al XIX-lea, Vestul (re)descoperea Estul şi, cu scriitorii şi pictorii în frunte, se precipita într-acolo pentru lungi sejururi inspiraţionale. Astăzi, ne întoarcem privirea spre celelalte două extreme, Nordul şi Sudul, Scandinavia şi Africa. Şi apoi?

Revista indexata EBSCO