Jul 17, 2017

Posted by in Varia

Marius CHELARU – Istoria literaturii tătare crimeene

 

„Istoria literaturii tătare crimeene nu este numaidecât doar o istorie literară, ea este o introducere în istoria poporului tătar crimeean”[1]

Feuzi Yakubov, Literatura – inima poporului (în deschidere la Istoria literaturii tătare)

 

Literatura Asiei, a popoarelor turcice, venind dinspre China până în Crimeea şi apoi Istanbul, este un „mozaic” aparte. Sunt poeţi mari, despre care ştim, aici, foarte puţin – amintim doar pe Aşik[2] Umer sau, mai către zilele noastre, pe Eşref Şemi-zade, pe care îl voi prezenta într-un număr viitor. Am căutat, în timp, cărţi/documente care să îmi faciliteze apropierea de literatura de limbă tătară, una despre care la noi nu s-a vorbit cine ştie ce. Am găsit câte ceva, puţin, la noi (parte le-am semnalat în diverse reviste literare), apoi, nu foarte multe, în bibliotecile din diverse ţări. Mai multe, din diverse perspective, în Turcia. Apoi am discutat mult pe tema asta cu etnici tătari, cel mai aplicat cu Güner Akmolla, am ajuns nu o dată în Peninsulă, unde am avut ocazia să stau şi acasă la Riza Fazîl (cel care a scris mult şi despre Aşik Umer, amintit mai sus, dar şi despre alte mari nume ale lumii tătarilor de azi şi de altădată), preşedintele Uniunii Scriitorilor Tătari din Crimeea, atunci în Ucraina. Am discutat cu el mult şi despre monumentala sa Istorie a literaturii tătare. La fel, am discutat şi cu mai mulţi alţi scriitori, dintre care l-aş aminti acum pe Şevket Yunus,[3] autorul unei cărţi despre literatura tătară în secolul al XX-lea[4].

Multe din comorile acestei literaturi s-au pierdut în vălmăşagul vremurilor, unele au fost arse de ruşi, fie ei comunişti ori ţarişti (trebuie amintit că, după cum mi-au zis intelectuali crimeeni, unele au fost salvate de literaţi ruşi şi înapoiate tătarilor), altele nu pot fi citite/ cunoscute de tinerii tătari de azi în principal din cauza schimbării alfabetului arab, de către bolşevici, cu cel chirilic. (E o „poveste” interesantă despre cum s-a petrecut această schimbare, opiniile literaţilor/ politicienilor vremii ş.a.[5]) Au mai fost surghiunirea poporului tătar crimeean de către autorităţile staliniste, „cenzura aplicată sever asupra scriitorilor, sub imperiul unui regim terorist care a admis”, scrierea „sub observaţie”[6] ş.a. Pe de altă parte, cât timp Crimeea a fost ocupată de ruşi (în multe cărţi din Turcia se scrie „sub administraţie rusă”), unii scriitori crimeeni au fost sprijiniţi/ activi în Imperiul Otoman, călătorind de multe ori pe tot cuprinsul acestuia sau mai departe.

În cuvântul lor de început la această carte considerată de intelectualii tătari cu care am vorbit una necesară şi de maximă importanţă pentru literatura crimeeană, cei doi autori spun c-au apreciat că „una din cele mai importante probleme ce trebuie rezolvată” era „reînnodarea civilizaţiei noastre naţionale”, fapt care pune, în viziunea lor, „pe prim loc revigorarea limbii şi a literaturii”, ca un „act de normalizare”, „deoarece fără limbă bogată, fără literatură întregită, fără o civilizaţie solidă, nimic nu poate să renască”. Apoi: „în afara evoluţiei limbii şi a literaturii, nu se concepe civilizaţie, ba, dimpotrivă, apare pericolul pierderii identităţii naţionale”.

Pe scurt, Istoria literaturii tătare crimeene (Qirimtatar edebiyatinin tarihi), apărută la Simferopol (sau, cum spun tătarii, Aqmescit[7] – descris, odinioară, astfel de M. Thounmann[8]: „Akmesdjid, avec le surnom de Soltan-Saray, parce que c’est la résidence de Kalgha-Soultane” „est d’une beaute extraordinaire, au pieds du montagne qui s’étendent delà jusqu’a Kaffa, et sur le bord du haut Salguir”; acum, după secole, după perioada sovietică ş.a. este cu totul diferit), în Crimeea[9], abordează „literatura tătară crimeeană drept cea mai importantă dintre cele turcice, având şi vechimea cea mai mare, cu afirmare din sec. al XIII-lea”, împărţind-o „în mod didactic” în perioade „dependente de istoria pe care a cunoscut-o poporul tătar crimeean de-a lungul secolelor”, astfel:

  1. Epoca veche: de la începuturi şi până la invazia mongolă; 2. Epoca Imperiului Oastei de Aur/ Altîn Ordu[10] (de la invazia mongolă până la Hanatul Qîrîm); 3. Literatura Hanatului Qîrîm (de la începutul sec. XV până la ocupaţia rusă); 4. Literatura tătară crimeeană sub stăpânirea rusă (din 1783, anul ocupaţiei ruse, până la apariţia revistei „Translatorul/ Tercüman”); 5. Renaşterea literară (de la apariţia revistei „Translatorul” la epoca sovietelor); 6. Literatura tătară crimeeană în era sovietică (de la 1921 până la surghiunul din 18 Mai 1944) – a) scriitorii care s-au afirmat în epoca de dinainte; b) scriitorii anilor treizeci; 7. Literatura surghiunului tătar crimeean (1944-1987); 8. Literatura revenirii în Patrie (de după 1987).

 

În primul capitol, spun autorii, nu a avut în vedere folclorul „pentru că s-au editat numeroase volume”, „pe criterii diversificate chiar”[11]. Pe de altă parte, R. Fazîl şi S. Nogaev amintesc că alţi cercetători (B. Çoban-zade, A. Geraybay, A. Krımskiy, şi alţii care au publicat în „Terciman”[12], de la apariţie până la 1917) împart istoria literară a acestei epoci în două perioade: de la „Terciman” la anul 1905; după 1905 până la 1917, dar cei doi autori au ales (argumentând) versiunea lor[13]. „Analizăm, pe cât ne putem permite, calea urmată de literatură de-a lungul unor secole dependente de mari schimbări istorice şi socio-economice. Avem pentru fiecare epocă expresia caracteristică”, „evocăm evenimentele trăite de poeţi, de scriitori în proză, prezentăm împrejurările în care s-au scris şi editat operele, aprecierile asupra locului pe care îl ocupă ele în istoria literaturii.” „Poeţii epocilor vechi, ca şi poeţii ultimelor perioade, sunt redaţi cu fragmente din operă”, „pentru autorii vechi redăm explicaţii de termeni, dar nu în mod obligatoriu”, „doar în ce priveşte literatura veche ne-am străduit să oferim fragmente din opere”. Pentru a cita din operele poeţilor vechilor etape ne-am folosit de texte (în special de antologia apărută la Ankara, Literatura turcă-tătară crimeeană), pe unele adaptându-le limbii vorbite azi. În unele opere poetice am explicat termenii arabi şi persani. Dar nici pe acestea nu le-am considerat obligatorii.”

În Istorie sunt prezentaţi 260 de scriitori, poeţi, personalităţi culturale, spun autorii, iar scopul mărturisit a fost: „să dezvelim, dând perdeaua deoparte, literatura noastră extinsă pe multe secole, să lăsăm deschisă calea pentru cei de după noi, sprijinind activitatea celor care vor cerceta fenomenul literar, uşurând lectura cititorilor, în acelaşi timp, să informăm cât mai bine despre perioada de vârf a literaturii noastre, considerând că noi avem o asemenea misiune.”

După discuţiile privind diverse chestiuni întâlnite în carte am căutat să văd în contextul vremii şi al spaţiului geografic ceea ce prezentau autorii într-o etapă sau alta (trebuie avute în vedere, de pildă, şi „întrepătrunderile”/ „disputele” legate de apartenenţa vreunui autor sau întâietatea într-o direcţie sau alta, pe un spaţiu vast, dinspre zona uigură până spre Crimeea), de la încadrarea într-o cultură sau alta la felul în care au influenţat o personalitate sau alta, la un moment dat, cursul lucrurilor sau ce s-a întâmplat după cucerirea unor teritorii de către ruşi, apoi instaurarea regimului sovietic ş.a. Toate acestea m-au „condus” şi către alte lecturi interesante – de pildă legate de primul congres de turcologie de la Baku, din 1926, ori de felul în care s-au produs schimbările alfabetului după venirea bolşevicilor. (În discuţiile comparatiştilor s-a relevat faptul că receptarea oricărui text literar – în particular străin, dar nu numai – rămâne de multe ori tributară câmpului/ noţiunilor politice, filosofice, religioase şi estetice, de pildă Joseph Jurt avansând ideea „sociologiei receptării/ Rezeptionssociologie”[14].) Am discutat de multe ori acest subiect şi cu personalităţi ale lumii tătare, care, în vremurile noastre, dezbăteau şi oportunitatea adoptării alfabetului latin. Atunci însă, în anii incipienţi ai bolşevizării, au fost vremuri cu multe meandre în acest sens. Un personaj interesant (şi controversat, membru din 15 aprilie 1917 al partidului bolşevicilor) al vremii, alături de nume ca Sultan Galiev, de pildă, a fost Galimdzhan Ibragimov, care a publicat la Kazan, în 1927, un articol în limba tătară, cu litere arabe, în care se întreba încotro se va îndrepta cultura tătară (Tatar Medeniyeti ninde Yol blen Baracaq). Nu a mai fost niciodată retipărit în tătară, nici tradus în rusă ori altă limbă apuseană. El era nemulţumit de cum decurgea primul congres de turcologie, la Baku, în 1926. Era şi împotriva rusificării, şi împotriva adoptării alfabetului latin, după model turcesc, argumentând că tătarii au o istorie şi o cultură veche, construite pe/ cu alfabetul arab[15]. De fapt (pe scurt, în afara unor elemente care ţineau de lipsa unei unităţi teritoriale/ sociale/ etnice/ lingvistice/ de coeziune a popoarelor din acea regiune), au fost câteva curente care s-au confruntat (dincolo de cele cu tendinţă (şi) religioasă, de tipul jadidismului, în legătură cu care am putea discuta despre Gasprinsky); în mare – cel care venea dinspre Turcia, al latinizării, şi cel propus de bolşevici, care a avut câştig de cauză. E numai un aspect între atâtea care, fiecare, a avut un rol mai semnificativ sau mai puţin însemnat, dar cu urmări peste timp.

Scriind aceste rânduri mi-am amintit şi convorbirile cu Riza Fazîl şi Guner Akmolla. Pe Riza ultima dată l-am văzut faţă în faţă nu mult înainte de anexarea Crimeii de către Rusia. Am stat mai multe zile la el acasă, am mers în diverse locuri din Crimeea, la Uniunea Scriitorilor Tătari din republică, atunci în Ucraina, totodată şi sediul revistei „Yıldız”, am vorbit despre tot felul cu mai mulţi scriitori, unii dintre ei de acum cunoştinţe vechi. Am discutat despre anul 1944, despre felul în care au decurs lucrurile de atunci, situaţia din Ucraina, în ce îi priveşte pe tătari.

Era o atmosferă cumva stranie, „se vorbea” că va fi „ceva” de amploare, că „lucrurile nu mai puteau merge astfel” ş.a. Nimeni de acolo, atunci, nu s-a gândit la ce a urmat. Se pare că aceia care trebuiau să o facă ca să poată contracara eficient acest „fapt” nu au putut, nu au ştiut sau, de ce nu, în fond, poate că nici nu au vrut asta. Riza Fazîl a murit la sfârşitul anului trecut.

Sunt doar câteva gânduri despre o carte semnificativă nu doar pentru istoria literaturii poporului tătar crimeean, înainte de a o prezenta cititorilor români în limba noastră.

 

Riza Fazîl, Safter Nogaev, Istoria literaturii tătare crimeene, cuvânt de deschidere: Feuzi Yakubov, Simferopol, Republica Autonomă Crimeea, Ucraina, 2001, 640 p.

[1] Versiunea română a citatelor din carte: Güner Akmolla.

[2] Aşık (din arabă – asheq, îndrăgostit) (armeană – ashugh, georgiană – ashughi) – poet/ recitator rătăcitor, întâlnit în Turcia, Azerbaidjan, Georgia, Turkmenistan, Armenia, Iran ş.a. Adesea cântă şi se acompaniază la saz (tip de lăută). S-a spus şi că îşi au originea în practicile şamaniste din Asia, fiind numiţi în vechime bakhshi, baxşı, dede, ozan ş.a. Rol semnificativ în păstrarea creaţiilor populare, dar nu numai. Adesea „Aşık” a fost preluat pentru numele unor persoane, poeţi sau nu. Âşık Ömer – sec. al XVII-lea. S-au păstrat mai multe creaţii ale lui, analizate de specialişti; astfel, se spune că ar fi scris 484 de poeme, în 384 dintre ele folosind ritmul aruz. Dintre aceste 384 – 12 sunt gazeluri, 11 – müseddes ş.a. Celelalte 59 sunt în formula semaî, 51 – gazeluri, 5 murabba apoi muhammes, müseddes.

[3] Convorbirile cu ei – în „Convorbiri literare”: R. Fazîl: octombrie 2011, Y. Şevket: aprilie 2012; şi în Din România, prin Porţile Orientului, convorbiri despre viaţă şi literatură – cu 7 autori turci şi tătari de la noi şi din Orient, ediţie bilingvă română-tatară, traducere în tătară: G. Akmolla, Editura Fundaţiei Culturale Poezia, Iaşi, 2012.

[4] Despre care am vorbit în „Convorbiri literare”, oct. 2011 – Despre poezia tătarilor crimeeni din anii 20 ai secolului trecut (Ş. Yunus (Ш. Э. ЮОНУСОВ), КРЫМСКОТАТАРСКАЯ ПОЭЗИЯ. 20-x ГОДОВ, XX ВЕКА, ТРАДИЦИОННОЕ МИРОВОЗЗРЕНИЕ И МЕНЯЮЩИЙСЯ МИР (Poezia tătarilor crimeeni, din anii 20 ai secolului XX), Simferopol, Editura ДОЛЯ, 2004, 166 p.

[5] Pe scurt: în anul 1928 – alfabetul arab cu alfabetul latin; 1938 – alfabetul latin cu cel chirilic. În 1991, s-a acceptat la cel de al II-lea Qurultay/ Congres, ideea de reintroducere a alfabetului latin. „Aplicarea hotărârii […]a avut loc în zilele de 17-20 iunie 1992, la Aqmescit în cadrul unui referendum/ conferinţă deschisă cu public”.

[6] Din paginile de deschidere a cărţii, semnate de prof. F. Yakubov, de la Institutul Pedagogic al Artelor de Stat Crimeene.

[7] Aqmescit, Moscheea Albă, sau, cum i se spune azi în limba ucraineană, Сімферополь – Simferopol. Istoriografia rusă consemnează altfel: oraşul a fost întemeiat în 1784 (baronul Iosif Igelström scria că în 1783 în Crimeea existau cca. 1.600 de moschei şi medrese) de către ţarina Ecaterina „cea Mare”, dar şi că acolo a existat, în vechime, probabil de prin secolele XIII sau mai curând XIV, o aşezare a tătarilor, numită Aqmescit.

[8] Description de la Crimée, par M. Thounmann, Professeur a Halle, tradusă din germană, Strasbourg, 1786, p. 42

[9] Împreună Guner Akmolla, am purces să aducem cartea şi în limba noastră, pentru a face cunoscut acest popor şi astfel cititorilor de limbă română.

[10] În convorbiri cu istorici, scriitori tătari, aceştia au subliniat că termenul „ordu” a fost tradus greşit „hoardă”, în loc ce „oaste”, cum ar fi corect.

[11] Autorii menţionează că, în afara celor „apărute în anii de dinaintea războiului”, au fost volume şi în perioada surghiunului, ca: Basmele populare tătare, 1959, Unde este unire, acolo e şi putere (proverbe), 1971, Manele şi şînuri, 1975, Folclorul tătar, 1975, Nenea Ahmet (umor), 1976, La revărsatul zorilor (cântece populare), 1977, Răsună Haytarma, (cântece populare), 1979, Legendele, 1980, Ghicitorile, 1988, Ariciul cel deştept şi vulpea cea vicleană (basme), 1990, Creaţia prin viu grai, expresie artistică a poporului tătar crimeean (crestomaţie), 1991, Folclorul copiilor, 1994, Cântecele populare tătare crimeene, 1996 şi „multe asemenea cărţi şi culegeri”, prin care „creaţia populară a devenit cunoscută, cuprinzându-se toate genurile folclorice de bază”. În 1999 a apărut la Ankara o antologie de 600 de pagini, Literatura turco-tătară crimeeană; 200 de pagini sunt creaţii folclorice.

[12] Ismail Gasprinsky (1851-1914) a tipărit ziarul „Translatorul”/ Tercüman/ Terciman”. După demersuri complicate a primit avizul de publicare a unui ziar care trebuie să apară bilingv, în rusă şi turcă (Tercüman/ Perevodchik), dar conţinea şi cuvinte tătare. Primul număr a putut apărea la aniversarea a 100 de ani de la anexarea Crimeii de către Rusia (pe 10 aprilie 1883 (adică 1300, după Hegira). După 1905 a fost publicat în turcă, dar şi tătară. Tot el a fondat şi un jurnal pentru femei, Lumea femeilor/ Alem-i Nisvan, editat de fiica sa, Şefiqa, apoi un altul pentru copii, Lumea copiilor, Alem-i Subyan ş.a.

[13] „Am considerat un tot denumit de noi Perioada de renaştere a literaturii tătare crimeene”; motivăm în primul rând prin existenţa „Terciman”-ului în calitatea sa de imbold renascentist”, „în al doilea rând, aducem în prim plan personalităţile epocii”, contopind astfel cele două perioade. „Dacă există o diferenţă, ea conturează doar o perioadă. Ultima etapă, cea de după 1987, se bazează pe activitatea de  dezvoltare desfăşurată de revista Yîldîz de după 1986”. Pe de altă parte, în eseul  Istoria Crimeii „adăugat la propria disertaţie”, Amdi Geraybay, păstrând titlul O privire asupra literaturii Crimeii, reia ideea influenţelor dialectale, graiurilor apoi defineşte epoci ca: „Epoca Ciagatay’ă, de după epoca Otomană. (rev. „Yîldîz” 1995, nr. 3, p. 8).”, găsind „patru etape distincte”: 1. Epoca hanatului; 2. ocupaţia rusă până la Terciman; 3. de la „Terciman” până la revoluţia din 1905; 4. de la 1905 la 1917.”

[14] Cf. Romanistische Zeitschrift für Literaturgeschihte, 1979, 1, 2.

[15] O sinteză despre aceste momente şi despre autorul eseului: în Rorlich Azade-Ayse. Which way will Tatar cultur go? A controversial essay by Galimdzhan Ibragimov, în „Cahiers du monde russe et soviétique”, vol. 15, n° 3-4, Juillet-décembre 1974. pp. 363-371.

Revista indexata EBSCO