Jul 17, 2017

Posted by in ESEU

Bogdan Mihai MANDACHE – Despre filosofia primă

 

Abu Yusuf al-Kindi a trăit în secolul al IX-lea, în Irak, şi este cunoscut sub apelativul de „filosoful arabilor”. Fiul al guvernatorului oraşului Kufa, al-Kindi a primit o educaţie specifică timpului, dar şi clasei sociale căreia îi aparţinea. A fost un apropiat al dinastiei abbasizilor, al califilor al-Ma’mun şi al-Mu’taşim, acesta din urmă desemnîndu-l perceptor al fiului său, Ahmad. În timpul califatului lui al-Mutawakkil, al-Kindi cade pradă unor intrigi uneltite de cercuri intelectuale ale vremii, îi este confiscată biblioteca. Se pare că reacţia împotriva sa era pe fondul respingerii de către al-Mutawakkil a curentului raţionalist înfiripat în teologia musulmană, curent în care se înscria şi al-Kindi. Unele surse susţin că nici după ce biblioteca i-a fost restituită, al-Kindi nu şi-a recăpătat privilegiile de la curtea abbasizilor, altele, dimpotrivă, susţin că a fost un episod pasager, filosoful recîştigîndu-şi renumele şi poziţia în societate. Pînă de curînd cu siguranţă numele lui al-Kindi era puţin cunoscut la noi, excepţie făcînd cercul restrîns al cunoscătorilor filosofiei arabe; această necunoaştere a fost îndreptată prin apariţia cărţii Despre filosofia primă, ediţie bilingvă, editarea şi traducerea originalului arab şi note explicative de George Grigore, studiu introductiv de Laura Sitaru, Iaşi, Editura Polirom, colecţia „Biblioteca medievală”, 2017, 200 p.

Nu este uşor să ne facem o idee clară asupra atitudinii lui al-Kindi faţă de mu’taziliţi, o mişcarea raţionalistă de inspiraţie greacă, devenită doctrină oficială religioasă a statului abbasid. Istoricii filosofiei arabe au decelat afinităţi intelectuale între mu’taziliţi şi al-Kindi: afirmarea unităţii şi dreptăţii divine, recursul la principiul cel mai bun într-o „teodicee”, durata finită a lumii, exegeza raţionalistă a Coranului, polemica împotriva creştinilor şi maniheiştilor. Al-Kindi se opunea însă atomismului profesat de majoritatea mu’taziliţilor vremii sale, mai cu seamă de Abu al-Hudayl al-Allâf, dar şi unor teze cosmogonice şi fizice atribuite savantului amintit: corpul în momentul naşterii este într-o stare neutră care nu este nici mişcare nici repaos, sau ideea că mişcarea corpurilor în cădere este întreruptă de opriri. Deşi a susţinut multe teze apropiate de cele ale mu’taziliţilor, a făcut-o într-un demers cu totul diferit. Numele lui al-Kindi este asociat şi cu activitatea de traducere a scrierilor filosofice şi ştiinţifice greceşti în arabă; unii istorici ai filosofiei văd în el mai mult un „comanditar” şi un revizor al traducerilor decît un traducător. Au fost traduse lucrări ale lui Aristotel sau despre filosofia sa, dar şi fragmente din Eneadele lui Plotin, iar ecourile acestor traduceri se regăsesc în scrierile filosofului arab, mai puţin dispozitivul emanaţiilor Inteligenţelor, intermediare ale creaţiei, prezent în cosmogonia lui al-Fârâbî şi al lui Avicenna. O trăsătură care îl separă pe al-Kindi de marii filosofi arabi posteriori, indiferent de influenţa sub care s-au format aceştia, este ideea că lumea are un început şi un sfîrşit temporale. Pentru a dovedi afirmaţia sa, el începe prin a arăta imposibilitatea oricărei măreţii infinite în act, imposibilitate care îl conduce la inaplicabilitatea operaţiilor de aritmetică obişnuită, demonstraţie pe care o va relua în mai multe scrieri ale sale. Despre apartenenţa intelectuală a lui al-Kindi scrie Laura Sitaru: „Aşadar, arab din punct de vedere etnic, însă profund influenţat de spiritul societăţii abbaside, multietnice şi deschise diverselor curente de gîndire, al-Kindi deschide seria filosofilor elenizanţi ai culturii islamice. Este întemeietorul uneia dintre cele mai proeminente şi productive şcoli ale gîndirii filosofice islamice, a peripateticilor (al-massa’i) sinteză a principiilor aristotelice cu valorile teologiei islamice, care încearcă să armonizeze credinţa cu raţiunea.”

Dintre scrierile care conturează personalitatea filosofică a lui al-Kindi se remarcă Fi l-falsafati l-ula/ Despre filosofia primă, considerată cea mai relevantă lucrare a sa, unde reia idei din opera lui Aristotel, pe care le explică şi încearcă să le adapteze gîndirii islamice. Lui al-Kindi i se atribuie peste trei sute de lucrări, în cea mai mare parte pierdute, dar se apreciază că doar unele pot fi asociate numelui său. Printre acestea este Despre filosofia primă, din care s-au păstrat numai primele patru capitole; dincolo de scurtimea textului, tratatul lui al-Kindi avea să aducă în discuţie idei care, în filosofia islamică, vor deveni repere de neocolit; lui al-Kindi îi datorăm şi o frumoasă definiţie a filosofiei: „Cea mai înaltă artă umană în grad, cea mai nobilă în rang, o reprezintă arta filosofiei, a cărei definiţie este cunoaşterea lucrurilor în adevărul lor, atît cît îi este cu putinţă omului. Scopul filosofului, prin munca sa, este să ajungă la adevăr, iar strădania sa – să se întemeieze pe adevăr, să nu fie o strădanie fără ţintă.” Despre filosofia primă defineşte doctrina Cauzei prime şi a Unului care conduce la ideea de Dumnezeu, Unul şi Creator. În partea introductivă, al-Kindi enumeră cele patru cauze, cauza eficientă fiind pentru el principiul mişcării, aminteşte cele patru întrebări ştiinţifice, principalele predicabile şi îşi expune opiniile asupra istoriei cumulative a cunoaşterii şi dobîndirii adevărului, aducînd un omagiu celor din vechime, criticîndu-i pe teologii timpului său care nu recunoşteau cercetarea filosofică: „Pe bună dreptate, acela care se împotriveşte dobîndirii cunoaşterii lucrurilor în adevărul lor, numind-o tăgadă, merită să fie despuiat de orice demnitate religioasă.” Filosofia primă, susţine al-Kindi, partea a  cea mai nobilă a filosofiei, este ştiinţa Cauzei prime (prin gen, demnitate şi în timp) care este Adevărul prim, cauză a întregului adevăr. Definită astfel ca ştiinţa lucrurilor după propriile lor adevăruri, ea cuprinde ştiinţa Suveranităţii divine, a Unicităţii lui Dumnezeu, a virtuţilor şi a ceea ce este util. Raţionamentele sale conduse adeseori după o metodă matematică a reducerii la absurd stabilesc o necesitate a Unului absolut şi esenţial. Unitatea, comună cu pluralitatea fiinţelor sensibile, nu este o unitate adevărată; în individ unitatea rezidă doar sub un mod accidental. Aceasta implică existenţa Unului prin esenţă care distribuie unitatea întîmplătoare în fiinţele sensibile. De altfel, corpul, timpul şi mişcarea sînt finite, consideră al-Kindi. Astfel de la finitudinea radicală a lumii sensibile şi a raportului imediat de eficacitate a Cauzei prime cu timpul se ajunge la ideea unui Dumnezeu Creator şi a unei generări absolute a lumii. Unul adevărat, descris în cele patru capitole ale tratatului lui al-Kindi, este asimilat lui Dumnezeu Unul, Prim, Puternic şi Creator: „Aşadar, cauza aducerii în existenţă este Unul, Adevărul, care nu îşi dobîndeşte unitatea sa de la altceva, ci este ‘unu’ prin esenţa sa. Mai mult decît atît, cel ce este făcut să existe este creat. Cum cauza aducerii în existenţă este Unul, Adevărul, întîiul, şi cauza creaţiei este tot Adevărul, Întîiul.”

Pentru al-Kindi filosofia şi mesajul profetic aveau acelaşi conţinut, ceea ce afirma şi Henry Corbin: „El era călăuzit de sentimentul unui acord fundamental între căutarea filosofică şi revelaţia profetică.” El integrează aristotelismul, neoplatonismul şi pitagorismul în perspectiva generală a islamului, adevărurile acestui tip de cunoaştere fiind lămpi în calea filosofului. Richard Walzer era de părere că al-Kindi apare ca „o balanţă unică în islamul timpuriu între o teologie avansată, bazată pe o interpretare trecută prin filtrul raţiunii, a revelaţiei şi o filosofie al cărei scop era să folosească la maximum facultăţile limitate ale omului, în încercarea de a înţelege divinitatea, universul şi fiinţa umană deopotrivă.” Occidentul latin l-a cunoscut pe al-Kindi atît ca filosof, cît şi ca matematician, astrolog sau alchimist. A avut numeroşi discipoli, cel mai cunoscut fiind Ahmad Sarakhshî, a arătat o admirabilă deschidere către cunoaştere, către cei care au înlesnit drumul către adevărul încă ascuns: „Nu trebuie să ne ruşinăm în a preţui adevărul şi de a-l culege ori de unde ar veni, chiar dacă vine de la seminţii îndepărtate de noi, de la popoare diferite de noi. Pentru cel care caută adevărul, nimic nu poate fi mai presus decît adevărul însuşi.” Pentru toate acestea, al-Kindi este considerat ca fondator a ceea ce se numeşte falsafa, transcrierea grecescului philosophia.

 

Revista indexata EBSCO