Jul 17, 2017

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Creația ca incultură

 

Autori antici, tîrzii însă, atît greci cît şi latini, își recunosc o calitate a scrisului lor în nici-un caz la nivelul de strălucire, echilibru, demnitate, caracter incomparabil original, întîlnit la operele de valoarea cea mai înaltă, aşa cum s-a afirmat aceasta, pe cînd numele care fac gloria maximă a culturilor clasice erau universal recunoscute. Perfecţiunea versurilor, a expresiei pure, sintetice, de un echilibru ce excludea orice adaos, verbal, imagistic, metaforic, inutil, în marile poeme dramatice, tragice era imposibil de regăsit unul sau două secole după ce un Eschil a deschis marea epocă a tragediei şi, deschizînd-o a făcut totodată orice altă scriere tragică să coboare, fie şi abia observabil, enorma putere expresivă a verbului prin care se relata, se aducea în conştiinţa istorică a umanităţii infinitul suferinţei omeneşti. Sofocle creează texte de o frumuseţe incomparabilă, dar frumuseţea nu implică aceiaşi forţă expresivă pe care în tragedie nu a deţinut-o nimeni care să fi continuat desfăşurarea creativă a primului cu adevărat fabulos poet, tragedian. Euripide, cu tot enormul său talent, dă cititorului textelor sale, sau celui ce le urmăreşte punerea în scenă, sentimentul unei oarecare scăderi, prin risipă imagistică a forţei de sugestie literară tragică. Oricum, autori încă mai tîrzii, eventual latini precum Seneca, ajunge să ne apropie de un enorm, infinit de mare poet liric, evident în cazul exact Shakespeare, pe care însă tocmai darul liric de care s-a servit neîntrerupt, l-a făcut să nu poată nicicum atinge frumuseţea antică îndepărtată a primelor tragedii elene. Shakespeare a deschis însă o cale a liricii pe care urmaşii săi nu puteau să mai adopte decît un mai strălucit sau mai puţin puternic şi impresionant epigonism – acest epigonism neîncercînd neapărat, aşa cum adesea pare să se creadă, o totală derută a talentului. Autorii „Istoriei Augusta” notează, în deplină sinceritate şi cinste, că nu au reuşit cu nici un chip că ating perfecţiunea scrierii marilor istorici ai trecutului pentru faptul, simplu şi demn de luat în consideraţie, că marii, istorici ai începuturilor ai acestei sinteze a cunoaşterii umanităţii în evoluţie şi a perfecţiunii exprimării realităţii în scriere – erau oameni întru totul liberi, pe cînd ei, autorii unei mai tîrzii istorii, erau persoane aservite unor conduceri de tip imperial a cărei formă nu era doar simpla dictatură în sensul dat acestei condiţii de legile Republicii Romane, cu statul liber, cu poporul liber, ci o tiranie în care aservirea omului nu se făcea voluntar, în perspectiva soluţionării unei ameninţări distrugătoare la care era supus care se supunea voluntar unei restricţii a libertăţilor spre a obţine salvarea şi, implicit, demnitatea, libertatea şi democraţia, consecutive. Ea poate socoti posibil ca o asemenea explicaţie a deteriorării, fie şi parţiale, în timp a valorilor scrisului să conţină o anumită parte de adevăr, dar acest punct de vedere în problema retracţiei valorice a scrisului în cursul timpului este evident circumstanţial şi nici pe departe una care să vizeze în mod substanţial cauza respectivului fenomen. Dacă „Istoria Augusta” nu are nivelul istorico-literar al scrierilor lui Herodot, Tucidide sau, de ce nu ale lui Cezar, Cicero, Cornelius Nepos Titus – Livius este, pur şi simplu pentru că aceasta era scrisă ulterior operelor, celor aici menţionaţi. Existenţa unei valori pune la grea îndoială repetabilitatea acesteia ca valoare. De ce aceasta? Pentru că de valori ne ataşăm emoţional – emoţia generată de valoare are caracterul celui mai puternic sentiment al iubirii. Iar iubirea, ne spune cu simplitate, în perfectă claritate şi adevăr François de la Rochefoucauld „iubirea cînd nu creşte, scade”.

În cultură, în artă, în literatură, dar şi în politică privim către marile valori consemnate istoric sau care, în actualitate fiind par să tindă a ajunge să se integreze într-o serie, într-o grupare de realizări care se vor integra mai curînd ori abia lent, progresiv pe parcursul unui interval care poate fi aproape nesfîrşit de lung, aşa cum poate fi şi foarte scurt în rîndul celor mai mari valori ale istoriei. Ce şanse mai pot avea o adunare actuală de împliniri în raport cu acelea pe care omul – sau poate o altă conştiinţă activă în lume le-a creat peste vremi. Obţinerea fierului din minereul care îl conţine în forma unui compus chimic a fost un lucru fabulos, excepţional nu însă tot atît de inimaginabil precum, anterioara obţinere a bronzului, pentru care a fost necesară prelucrarea unor minereuri diferite, exploatabile în spaţii diverse, situate în jurul, atît de extins, pentru o epocă preistorică, al Mediteranei. Fabricarea bronzului este, pentru capacitatea creativă umană, un succes cu mult mai mare decît obţinerea şi stăpînirea energiei curentului electric sau a celeilalte energii determinate în procesul progresului tehnic, a energiei atomice. Informatica, prelucrarea şi comunicarea informaţiei prin succesele sale abia aflate acum la început de parcurs oferă, de asemenea, imaginea unui deosebit progres – care este însă perspectiva nu a evoluţiei, sau revoluţiei, ştiinţei, teren pe care speranţa învoirilor demne de a fi practicate nu par încă stinse – dar care este potenţialul cîştigării de noi spaţii intelectuale şi, mai ales, spirituale în domeniul cunoaşterii pure, al lumii în nici un caz unice, în care trăim, care este posibilitatea depăşirii marilor spirite ale trecutului, trecînd dincolo de creaţiile unui Eschil, Sofocle, Shakespeare, Platon, Virgiliu, Dante, Villon, Rabelais, Goethe, Hugo, Descartes, Tolstoi? Să mai scrii poezii odată ce le citim pe acelea ale lui François Villon, Pierre de Ronsard, Du Bellay, Victor Hugo, Eminescu? Ori tragedii după Sofocle, dar şi după modernul Schiller? Să pictezi după Da Vinci, Van Gogh, Gauguin, Salvador Dali? Să compui muzică după Bach, Mozart, Beethoven, Brahms, Richard Strauss? Incultura poate fi creatoare – este, evident, necesar să nu percepi poezia lui Villon sau pe aceea Rilke, ori Eminescu, ceea ce de fapt nici nu se întîmplă prea rar, pentru a mai scrie poezia, sau pur şi simplu a mai scrie – să nu înţelegi nimic nici măcar din muzica lui Richard Strauss, pentru a nu mai vorbi de marele Bach sau de Mozart, pentru a te dedica faptului de a compune muzică şi seria acestor observaţii asupra necesităţii neînţelegerii pentru accesul într-un nou proces, într-un alt act creator, dacă se mai poate numi creator cu astfel de act. Nu mai rămîne nicio posibilitate nici un fel de cale pentru a mai crea?

Există evident una, aceea de a redefini valorile, a le da noi forme – a stabili un nou statut al valorilor, în orice epocă nouă, în care vechi modalităţi creatoare au împlinit ceea ce se dovedea posibil a împlini prin calitatea pe care o deţineau. Dar această cale, la rîndul ei, poate să fie, să se dovedească a fi, una fără sfîrşit?

Revista indexata EBSCO