Jul 17, 2017

Posted by in ESEU

Ovidiu PECICAN – În marginea ontologiei lui Noica

 

Într-o scrisoare din 24 iulie 1975 către Mircea Eliade, Noica îi preciza savantului din Chicago: „…Închei deocamdată etapa românească şi mă concentrez asupra încercării mele de metafizică. În fond, ce vreau este o metafizică a profanului cu ridicarea acestuia la sacru (subl. O. P.)”[1]. În plin comunism ateu, sub dominaţia marxismului obligatoriu, Noica declara deschis că lucrează la o metafizică, şi încă la una idealistă, prin care să surprindă înălţarea profanului la sacru. Cei doi termeni sînt din recuzita istoricului şi fenomenologului religiilor – Eliade scrisese Sacrul şi profanul (carte concepută în 1956) – şi Noica poate fi suspectat aici că reformulează anume, în context epistolar, proiectul, astfel încît să îl intereseze şi să îl omagieze implicit pe prietenul căruia îi era destinată scrisoarea. Dar nu este, totuşi, de crezut că din pură gentileţe, ca simplă captatio benevolentiae, gînditorul şi-ar fi subordonat gîndirea faţă de un maestru oarecare, altul decît sine însuşi. Noica socotea în mod expres o asemenea operaţiune drept o caracteristică a gîndirii de mîna a doua. După cum îi spunea el lui Ion Ianoşi, într-o scrisoare, cîţiva ani mai tîrziu, „Dacă vă trebuie un patron, păstraţi-l pe acesta [= pe Hegel – n. O. P.]. Dar îmi păreţi a fi din stirpea celor care nu au nevoie de patron”[2]; ceea ce îi părea salutar şi oportun, chiar dacă nu o sublinia în cuvinte desluşite. Nu degeaba îşi concepuse însăşi cartea despre Goethe ca pe o despărţire, un divorţ…

Ce importanţă specială acorda Noica acestei cărţi se poate înţelege dintr-un alt fragment epistolar, de astă dată al lui Lucian Boz către acelaşi Eliade, desprins din contextul unui mesaj trimis în 8 ianuarie 1982: „Constantin Noica … îmi anunţă iminenta trimitere a ultimei sale cărţi (şi citez) «ce va fi un fel de lucrare a vieţii mele»”[3]. Deja în 27 aprilie 1979, Edgar Papu îşi ţinea la curent prietenul savant de peste ocean cu faptul că Noica: „este foarte ocupat cu finisarea şi publicarea Ontologiei şi Logicii lui”[4]. În acest moment se ştia deci cu precizie că volumul la care lucra filosoful de la Păltiniş era Ontologia, nu Metafizica, aşa cum păruse că intenţiona să scrie, cu patru ani înainte, pe cînd îi dăduse de ştire lui Eliade despre proiect. Dar pentru gînditorul de la Păltiniş, „… într-o filosofie adevărată, sau gîndită pînă la capăt, nu există discipline”[5]. Cu alte cuvinte, metafizică ori ontologie, era indiferent, cîtă vreme sensul integrator şi total al viziunii se păstra nealterat.

Desigur, Ontologia lui Noica poate fi înţeleasă ca o metafizică, nefiind nicio contradicţie aici. Dar în cele din urmă, cartea – alcătuită, cum se ştie, din două texte convergente, scrise în perioade diferite de timp, la distanţă de cîteva decenii unul de altul[6] – s-a întipărit în memoria culturală românească sub desemnarea de Tratatul de ontologie.

În epistola destinată lui Ion Ianoşi din octombrie 1981, curînd după publicarea cărţii, filosoful se referea la recenta apariţie, vorbind despre: „… Ontologia mea. Tabla de materii de la vol.[umul] II vă spune aproape totul despre ea. Puteţi deci s-o lăsaţi necitită acum. Aş fi fericit ca după 10 ani să vă intereseze, cînd veţi ajunge, ca mine astăzi, la paginile D-[umnea]voastră”[7]. Aparent, Noica propunea un deceniu de moratoriu pentru a-şi aştepta interlocutorul la ceasul cînd acesta ar fi dobîndit o maturitate similară cu a lui. Citite astăzi însă, aceste rînduri par să evidenţieze o conştiinţă a faptului că adevărata receptare a Ontologiei nu putea debuta decît în posteritate. Se ştie că acest gînd nu-i era deloc străin, căci îl formula expres, la ceva timp după aceea: „… vă cer îndurare, lăsaţi-mă cît mai mult deoparte: eu nu pot fi decît un autor postum, dacă [subl. C. N.] mi-e dat să fiu…”[8] Dar ceea ce voia şi nu putea să spună direct, pesemne, era şi că zece ani mai tîrziu, dictatura ideologică trebuind, după orice calcul rezonabil al vîrstei dictatorului, să se sfîrşească, discutarea cinstită şi aprofundată a ideilor sale s-ar fi putut, în fine, produce. Sub raport contextual istoric, filosoful nici nu s-a înşelat. În octombrie 1991, dictatorul expirase – nu de moarte „naturală”, însă –, comunismul căzuse, iar discutarea operei lui devenise liberă; ceea ce nu înseamnă însă şi că exegeţii erau de-acum pregătiţi să ajungă la gîndul din Devenirea întru fiinţă.

Rămîne, totuşi, mirabil tipul de lectură momentană pe care i-l propune autorul corespondentului său pentru clipa istorică dată, în actualitatea acută, la prima întîlnire cu volumul: simpla „radiografiere” prin recursul la indicele cărţii; instrumentul care îl putea orienta în sistemul conceptual al construcţiei, în reţeaua de noţiuni puse în joc de construcţie şi, totodată, dădea o imagine asupra recurenţei lor, a ocurenţelor acestora.

Noica vorbeşte cu Ion Ianoşi ca de la egal la egal, ca un filosof cu un alt filosof. El trece deci peste faptul că de bunăvoinţa celuilalt, aşezat într-o poziţie de decizie înaltă, depindea destinul antum al operei lui. Lucrul a fost demonstrat deja în privinţa trimiterii la tipar a propriilor Poveşti despre om – consemnat cu gratitudine chiar la începuturile corespondenţei dintre cei doi, situaţie reluată şi cu prilejul apariţiei Jurnalului de la Păltiniş al lui Gabriel Liiceanu, carte în care, de fapt, tot el juca rolul viorii a-ntîia, a maestrului spiritual celebrat acolo. Bunăvoinţa lui Ianoşi conta şi pentru situaţia de tolerat a lui Noica în contextul culturii oficiale, de partid şi de stat, a României ceauşiste. Nu trebuie trecut prea în grabă nici peste acest aspect secund, fiindcă a i se face loc filosofului în şirul gînditorilor acceptaţi oficial, fie şi ca marginal nereprimat, era mirabil, iar această mutaţie avusese loc deja prin includerea lui ca „voce” în Micul dicţionarul filosofic, ediţia a II-a, apărută la Ed. Politică (cea relevantă din punctul de vedere ideologic şi din cel al cenzurii momentului), în 1973, de către redactorii R. Sommer, R. Tomoiagă.

Și tot aşa, Noica lasă deoparte evidenţa că, în timp ce el însuşi se opinteşte să dea seama de un gînd original, receptorul scrisorii rămîne, în continuare, prin cărţile pe care le scrie, un comentator al originalităţii altora într-o ramă condiţionată, şi ea, ideologic de sistemul dictatorial existent; un glosator constrîns, deci, la paşi exegetici de o libertate de creaţie stingherită. Construind obstinat şi din mers în corespondenţa lui cu Ion Ianoşi un spaţiu de libertate şi de egalitate intelectuală, Noica reconstituie – nu fără succes – ceea ce, în condiţiile date, sub supraveghere poliţienească şi pornind chiar de la poziţionarea extremă a partenerilor de dialog în contextul dat (un membru al nomenklaturii cu funcţii de cenzor, de o parte, şi un filosof idealist tolerat, de cealaltă), părea o imposibilitate obiectivă, el se adresează colegial, restaurînd ideala „republică a literelor”, potentatului cordial şi binevoitor, presupunînd o egalitate de principiu între ei. Noica îl legitimează pe Ianoşi ca filosof şi înafara sistemului, dincolo de „cercul gînditorilor marxişti agreaţi de regim” (unde se învecina cu Gulian, cu Radu Florian, cu Ludwig Grünberg ş. a.), acceptîndu-i calitatea de principiu şi calificarea filosofică – pe baza afinităţii comune faţă de Hegel –, gest nu mai puţin spectacular decît neaşteptata bunăvoinţă a unui nativ evreu, soldat fidel al Partidului Comunit, în raport cu fostul legionar şi mereu neschimbatul, în esenţă, filosof idealist platoniciano-hegeliano-heideggerian. Lucrurile care se cuvin observate nu se termină însă aici. Căci, dacă se citeşte corpusul scrisorilor Noica – Ianoşi se poate observa cu relativă uşurinţă că, dincolo de retorica de mare politeţe şi complezenţă, aparent aproape onctuoasă a maestrului de la Păltiniş, raporturile se răstoarnă foarte repede şi cel care distribuie rolurile, cel care dă verdictele şi cel care formulează încurajările este Noica, nu Ianoşi[9].

În aceste condiţii, aparenta repliere pe poziţii de mare modestie şi resemnare pe care o realizează Noica atunci cînd îşi îndrumă adresantul către o parcurgere a indicelui Ontologiei, lăsînd pentru un deceniu mai tîrziu citirea propriu-zisă a cărţii, se dovedeşte, de fapt, o indicaţie oarecum imperioasă de lectură, un mod de a exprima oblic îndoială că în acel moment istoric de mare presiune ideologică omul regimului, fie şi animate de cele mai bune sentimente şi gînduri, ar putea descifra corect şi corespunzător, adică nedeformant, gîndul autorului. Această poziţionare „rimează”, de altfel, cu însăşi structura tratatului de ontologie, alcătuit nu doar din două părţi autonome, ci chiar din două manuscrise elaborate la distanţă de decenii unul de celălalt. După cum autorul considera că putuse da naştere unei cărţi a cărei coerenţă şi unitate se compusese dintr-un efort creativ repartizat la distanţă de decenii, tot astfel se poate presupune că el socotea că şi lectura se poate repartiza în două momente diferite: unul iniţial de parcurgere a „sistemului nervos” – a aparatului conceptual – al cărţii, iar cel secund, de străbatere a textului propriu-zis; în alte condiţii contextuale, însă.

 

[1] Mircea Handoca, „C. Noica în corespondenţă cu M. Eliade”, în loc. cit. C. Noica către Mircea Eliade, 24 iulie 1975, Bucureşti.

Mircea Eliade însuşi încheiase – „deocamdată”!, credea el – etapa românească a preocupărilor lui ştiinţifice prin publicarea volumului de studii De la Zalmoxis la Genghis-Han (1970). El şi cu Noica erau singurii membri ai generaţiei lor care se obstinaseră în prelungirea preocupărilor de tinereţe în direcţia unei metafizici româneşti, fiecare în felul lui. O mai făcuseră şi alţii, dar nu şi după perioada interbelică. Mă gîndesc aici la Cioran (Schimbarea la faţă a României, 1936) şi la Mircea Vulcănescu (XXX) ori la articolele lui Sandu Tudor şi eseurile lui Dan Botta. Cît despre cartea dedicată de Patre Pandrea Olteniei şi „oltenismului” metafizic – Pravila de la Craiova –, aceasta din urmă a fost scrisă după eliberarea din închisoare, dar a apărut postum, mult după decesul lui (în 201?).

[2] „Poveste cu doi necunoscuţi: C. Noica, I. Ianoşi”, în Apostrof, VII, nr. 1-2 (68-69), 1996, p. 16. Scrisoarea nr. [4] din Păltiniş, 14 ianuarie 1981.

[3] Lucian Boz către Mircea Eliade, Sydney, 8 ianuarie 1982, în ibidem, p. 146.

[4] Edgar Papu către Mircea Eliade, Bucureşti, 27. IV. 1979, în Mihaela Gligor & Liviu Bordaş (coord.), Postlegomena la felix culpa. Mircea Eliade, evreii şi antisemitismul, I, Cluj-Napoca, PUC, 2012, p.

[5] „Poveste cu doi necunoscuţi: C. Noica, I. Ianoşi”, loc. cit. p. 16. Scrisoarea nr [4].

[6] Este vorba despre partea întîi a cărţii, scrisă „în preajma lui 1980”, şi de partea a doua, Tratat de ontologie, scrisă „în preajma lui 1950” – n. O.P.]. Cum se vede, textul recent îl precedă, în structura cărţii, pe cel mai vechi, din motive de construcţie a sistemului.

[7] Ibidem, p. 17. Scrisoarea nr [6] din Bucureşti, 20 octombrie 1981.

[8] Ibidem. Scrisoarea nr [10] din Sibiu, 31 ianuarie 1981.

[9] Ion Ianoşi a acceptat tacit această dinamică „verticală” inversată, devenind curînd, destul de neaşteptat, un exeget al lui C. Noica. În 1998 el publica volumul Constantin Noica – între construcţie şi expresie, Bucureşti, Editura Știinţifică. După cum observă Sorin Lavric, „Măsurată în ani calendaristici, îndeletnicirea lui Ion Ianoşi cu filosofia lui Constantin Noica a numărat cîteva decenii, de n-ar fi să luăm în seamă decît intervalul scurs între primele texte publicate de profesor, cele de la începtutul anilor ’80, şi prima ediţie a cărţii de faţă, Constantin Noica. Între construcţie şi expresie, apărută în 1998, la Editura Ştiinţifică” („Dorinţa lui Noica!, în România literară, 2006, nr. 43).

Revista indexata EBSCO