Jul 17, 2017

Posted by in ESEU

Dan PURIC – Intelectuali îmbisericiți

 

Acum mulţi ani, mica mea corabie, ce purta prin lume o picătură de suflet românesc răsărită în teatru, m-a adus pe ţărmul plin de taine al Australiei. Şi iată că într-o bună zi, am poposit şi în Cambera, capitală politică a ţării. Însoţit de un bun prieten român, aflat de mult timp acolo, admiram cu ochi de copil minunile acelui tărâm fermecat. Când deodată, în faţa mea, se înălţă o clădire masivă de-o eleganţă rece şi sobră, ce parcă te obliga s-o priveşti doar de la distanţă.

– Ce instituţie este aceasta? am întrebat curios.

– Este clădirea Parlamentului Australian! mi s-a răspuns.

Şi nu ştiu de ce, în clipa aceea, o vagă nelinişte îmi cotropi sufletul. Imensa construcţie din faţa mea semăna, ce-i drept mai stilizată, cu Casa Poporului de la noi. Dar tot acolo, în faţa impunătoarei ei intrări, ce parcă îi spunea omului să se simtă mai mic şi neînsemnat, din iarba parcului se ridica o mică baracă de carton improvizată sărăcăcios, cu o uşă deschisă ce abia se ţinea în balamale, invitându-te parcă, cu glas stins să pătrunzi spre un gol de suferinţă şi de deznădejde umană.

– Dar asta ce mai este? mi-am întrebat prietenul, fiind cuprins de o totală nedumerire.

– Este protestul băştinaşilor aborigeni, care-şi cer pământul înapoi, mi-a răspuns el cu un firesc nebănuit de mine.

Mă uitam cuprins de uimire, dar în acelaşi timp şi de o milă ce-mi străbătu tot sufletul la biata baracă de carton, ce parcă se aşezase cu ultimele-i puteri, în faţa imensei clădiri de beton şi sticlă, murmurându-şi ca o lumânare sfârşită dreptul la proprietatea şi sfânta ei demnitate. Apoi am văzut cum la câţiva metrii în faţa acelei uşi deschise, spre infinita deznădejde, înconjurat de câteva pietre, pline şi ele de o tăcută tristeţe, ardea mocnit un mic foc.

– Acela reprezintă spiritul lor neinvins şi nu are voie să se stingă niciodată! îmi şopti la ureche prietenul meu, simţind să-mi lămurească trista nelămurire ce mă cuprinsese.

Era o zi frumoasă de vară în care totul părea încremenit de căldură. Nicio boare de vânt nu se simţea în aerul rămas singur, parcă şi el fără de respiraţie. Faţă în faţă, clădirea cea mare şi rece a Parlamentului Australian, singură în orgoliul ei ca o piramidă egipteană în deşert, părăsită de oameni şi de timp şi mica baracă săracă, improvizată din carton, cu focul mocnind în faţă-i, se priveau două lumi diferite. O tăcere ca un abis le despărţea. Prăpastie tragică între om şi om, săpată de om!

Şi de ce oare, după atâţia ani de uitare, brusc, toate aceste imagini mi-au revenit în minte şi în suflet citind cartea scrisă de domnul doctor Mircea Gelu Buta, intitulată atât de paradoxal şi de necrezut pentru vremurile pe care le trăim: Intelectuali îmbisericiţi? O fi discreţia ei cu care îşi murmură trecutul, precum pâlpâirile agonice ale tăciunilor din micul foc menit să alunge uitarea? Sau poate contrastul izbitor dintre această carte şi lumea de azi, imensă, străină, agresivă şi atee, ce-i stă în faţă, precum clădirea aceea masivă, strivitoare de drept nativ, ce sfida mica baracă de carton? Eu cred că toate acestea la un loc. Căci cartea aceasta, la fel ca şi micul foc nestins, are menirea să alunge uitarea şi poate mai mult decât atâta, să pună demnitatea trecutului la lucru. Citiţi-i paginile şi veţi vedea cum, rând pe rând, se aprind ca la suflarea unui Duh Sfânt, tăciunii dăinuirii noastre sufleteşti. O vibraţie tainică de trăire creştină te învăluie tăcut, dând parcă inimii tale un alt ritm şi o altă vocaţie. Şi atunci, din întuneric, tăciunii se aprind şi, rând pe rând, îşi strigă numele: Episcopul Nicolae Ivan, Episcopul Nicolae Colan, Părintele Dumitru Stăniloae, Alice Voinescu, Patriarhul Iustinian, George Enescu, Ion Barbu. Lumini sufleteşti ale acestui neam ce se aprind pentru o clipă la tainica suflare a iubirii de Dumnezeu şi ţară. Măsura impecabilă a demnităţii româneşti, spiritul de jertfă organic al acestui popor şi acea nobleţe creştină, pe care numai suferinţa în numele credinţei i-a putut-o dărui ca un veşnic stigmat al iubirii dumnezeieşti. Sfântă frescă a unui popor tragic, biruit de istorie, dar nicicând de necredinţă. Căci dincolo de scriitura în sine, se întrevede conştinţa creştină a autorului, ce se apleacă spre icoana neamului ca ciutura de lemn după apa curată şi rece a fântânii, în plină secetă de Bărăgan.

Nepreţuite lumini de tărie şi de credinţă românească conţine cartea. „Sângele forte!” spunea undeva Victor Babeş. Acel sânge luat de la o specie puternică şi injectat alteia slabe îi dăruie, în final, acesteia din urmă forţa supravieţuirii şi cu mult mai mult decât atât, acel scut împotriva bolii numit imunitate. Căci asta face, în ultimă instanţă, şi domnul doctor Buta cu minunata-i carte; o miraculoasă şi atât de necesară transfuzie de sânge forte românesc! Sfinţii şi bieţii martiri ai acestui neam au avut şi au tăria aceasta de nebiruit! Tainică şi negrăită împărtăşire este învecinarea cu ei… măcar pentru o clipă! Piscuri înalte ce au putut cândva să sărute cerul!

Domnul doctor Buta provine la rându-i din rasa superioară de doctori creştini, care-şi puneau deopotrivă urechea pe cordul bolnavului, dar şi pe inima ţării, ca să-i asculte bătăile de viaţă, acele trepte neatinse de paşi către Dumnezeu.

Ce arc de cerc peste timp este cartea aceasta! Ce curcubeu în zarea creştină a neamului! Sunt 70 de ani de când în România ocupată de tancurile sovietice se ridica neînfricată vocea curată şi lămuritoare a marelui savant şi anatomist Grigore T. Popa, care la Ateneul Român, în acel sinistru an 1947, ţinea conferinţa intitulată Morala creştină şi timpurile actuale. Mai este posibilă astăzi credinţa în Iisus Hristos? Şi iată că astăzi credinţa mai este posibilă, dar tancurile nu mai sunt. În schimb, la orizont se arată o altă boală sufletească. Iar germenul patogen e invizibil. Dar tot acum, doctorul Mircea Gelu Buta are curajul, crescut din credinţă, să mărturisească public că România nu va fi nicicând „altfel”, ci pururea aceeaşi cu sine. Pesemne că aplecându-se peste focul acela mic şi suflând în el, ca să nu se stingă, un tăciune s-a aprins pentru o clipă şi i-a şoptit:

„Cum am mai fost şi cum se cade să fim totdeauna, suntem şi azi, cărturari şi ţărani, preoţi şi credincioşi, împreunaţi în sfântă frăţie şi hotărâţi să rămânem aşa în toate zilele vieţii. Asta e tăria noastră, că alta nu avem!” *

 

 

 

* Mărturisirea de credinţă făcută în primărava anului 1941, în plină ocupare a Ardealului de Nord, de către trupele maghiare în urma Dictatului de la Viena, de către Episcopul Nicolae Colan, al Vadului, Feleacului şi Clujului.

Revista indexata EBSCO