Jul 17, 2017

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Titu Maiorescu și Cei învinși

La un veac şi jumătate de Convorbiri literare, m-am uitat peste cîteva texte ale lui Titu Maiorescu împins la aceasta de convingerea că el este spiritul rector al publicaţiei, efigia ei. Desigur că în vastul răstimp au contribuit atîţia alţii la realizarea revistei, a substanţei ei cultural literare, dar în tot ceea ce are cu adevărat valabil, chiar şi astăzi ea este opera lui. Aceasta nu doar în sensul că şi nouă, celor de azi, ne este model intelectual ci că spiritul lui este viu, prezent magnific lîngă noi. În acest context, reluînd cîteva observaţii mai degrabă comune, larg acceptate, să îl vedem la lucru!

În primul rînd, moştenim de la el tipul de critică literară pe care în spaţiul românesc  l-a întemeiat pînă într-atît încît toţi practicanţii de îndeletnicire critică de pînă astăzi se măgulesc pe ei înşişi aliniindu-se pe căprării care se multiplică în generaţii: prima, a doua, a en-a generaţie de post-maiorescieni. Gestul precursorului, a sta cu băţul în mînă la poarta literaturii şi a-i da deoparte pe unii spunîndu-le: În lături!, şi a-i corija pe ceilalţi, eventual mai şi lovindu-i peste degetele cu care scriu, acest gest este repetat prin timp pînă la caricatură. Criticii literari succesivi îl urmează pînă şi în îngustimea principiilor sale de artă poetică, precum de exemplu în respectarea faimoasei teze a artei pentru artă, apolitismul. Din fericire nu şi creatorii, fie ei şi cei mai apropiaţi, căci Eminescu, în pofida indicaţiilor maioresciene, cultivă poezia filozofică, face şi poezie politică. La fel şi Goga şi alţii, fără a-l urma în acestea pe magistru. Într-un anumit sens, nici chiar el, pontiful absolut, nu şi-a respectat această intransigenţă din principii în măsura în care nu s-a dedicat, cum pretindea altora, poeţilor îndeosebi, exclusiv artei, nefiind în practică un preot al purismului estetizant ci a acţionat în virtutea unei concepţii larg culturale, în cadrele unui activism politic. De parcă ar fi acceptat pînă la urmă, fie şi doar în subconştient, că nu exegeza literaturii ci aceea a culturii în ansamblu, incluzînd arta, are un mai mare acces la adevăr. În ceea ce priveşte critica literară românească ulterioară, critica nu şi istoria literară, s-a verificat că a ieşi de sub umbra lui Maiorescu este imposibil, fiind mai probabil că nu vom avea parte de inovaţii în acest domeniu ci mai degrabă de o dispariţie a lui cu totul. Căci semnele de azi cam acestea sînt!

Dar Titu Maiorescu nu este doar atît: un critic literar, fie el şi cel mai important. Căci se trece în contul lui şi faptul că a fost groparul Şcolii Ardelene, tocmai el, un ardelean din multe puncte de vedere, nepot de ţăran, din opincă – după cum i s-a spus cu dispreţ, al cărui nume fusese schimbat prin uzurpare de părintele său tocmai în semn de admiraţie pentru cel mai radical dintre latinişti: Petru Maior. Astfel, în loc să îl cheme, cum ar fi fost normal după bunicul său din Ardeal: Titu Liviu Trifu, s-a pricopsit cu acest nume pentru veşnicie. Nu doar aceia dintre contemporani, mai degrabă mulţi doar nişte personalităţi pitice, ci şi spirite mari dintre urmaşi i-au aruncat cuvinte de grea ocară reproşîndu-i paricidul spiritual, de ar fi să-i amintim fie şi numai pe N. Iorga şi G. Călinescu, şi unul şi altul în stil magnific producînd formulări memorabile de respingere a poziţiilor întemeietorului nostru.

O primă impresie la străbaterea textelor din Convorbirile literare de început este  radicalitatea, violenţa dar nu atît de limbaj, întotdeauna în limitele civilităţii, cît îndeosebi a poziţiilor afirmate. E acolo o furtună, un ciclon iar în ochiul ciclonului este dominator însuşi Titu Maiorescu, el care mişcă lucrurile în spaţiul spiritual românesc cu o agresivitate fără egal. Cel puţin aceasta este aparenţa dacă luăm în seamă că nepotul, după mamă, al episcopului de Caransebeş este ateu manifest, iar pe cei care îi sînt iarăşi rude sangvine, latiniştii ardeleni prin părintele patern, şi mai sînt şi comilitoni de o viaţă ai acestuia, pe aceia nu doar că îi anihilează ca autoritate publică ci de-a dreptul îi scoate din istorie dacă este să îi luăm în seamă pe Simion Bărnuţiu şi pe Timotei Cipariu. Acestea sînt aparenţele consacrate de tradiţie, dar să nu ne înşelăm. Căci oricît de drastic G. Călinescu credea că nu Maiorescu avea dreptate cînd critica formele fără fond cîtă vreme, după opinia aceluiaşi, la el fondul era infinit absent, totuşi criticul întemeietor era cu adevărat în posesia fondului mai mult decît oricare alt intelectual român. Şi poate ar fi mai bine să luăm în seamă şi presupunerea de factură platoniciană că nici nu există alt fond în lume decît chiar forma, tiparele, arheii, şi atunci critica formelor fără fond este de-a dreptul fără obiect. Şi dacă N. Iorga era atît de fascinat de ardelenii exemplari pe care i-a evocat cu inegalabilă căldură, şi dacă a făcut acea fantastică, monumentală Istorie a literaturii române în secolul al XVIII-lea, (1688-1821) în două volume, desăvîrşită apoi doar de D. Popovici în franceză, cu titlul: La Littérature Roumaine a l´Époque des Lumières, în: Bibliotheca rerum Trassilvaniae, tom XII, Sibiu 1945, totuşi în substanţă, criticul literar de la Junimea aparţinea chiar el, mai de drept decît oricare dintre negatorii săi, acelui capitol al constituirii originare a românilor.

Secretul vehemenţei substanţiale a lui Titu Maiorescu stă în faptul că el este critic în primul rînd cu sine însuşi, cu ai săi şi abia mai apoi şi cu alţii. Să privim o clipă acest text amplu de început, 1868!, Limba română în jurnalele din Austria, şi să ne întrebăm de ce din Austria şi de ce nu din Ardeal, din Ungaria sau eventual şi mai adecvat din Austro-Ungaria. Şi să ne amintim că limba română a ardelenilor suferă în primul rînd de influenţa maghiară pe cînd în textul din Convorbiri literare este vorba exclusiv de cea produsă de limba germană. Aceasta pentru că în absolut fiecare trebuie să fie exigent îndeosebi cu sine însuşi, şi tocmai aceasta face criticul de la Junimea fie şi dacă numai indirect. Spre deosebire de cei mai mulţi ardeleni dintre contemporanii săi el nu fusese adus de împrejurări să se instruiască în limba maghiară ci avusese privilegiu de a urma un colegiu vienez, faimosul Theresianum. Prin aceasta fiind asemenea celor mai ambiţioşi dintre noi, cei care, la propriu şi la figurat, în drumul spre Occidentul cultural formativ, nu ne-am oprit la Budapesta, sub magnetismul culturii maghiare, căruia îi vedem cel mai adesea doar acţiunea deformatoare a românităţii noastre, deznaţionalizarea programatică, uitînd să ne amintim şi că sub influenţa ei fertilă ne-am dezvoltat şi am obţinut naţionalitatea, nu doar pentru ardeleni ci într-un mod benefic pentru toţi românii cîtă vreme dascăli formaţi în Austro-Ungaria au trecut munţii şi au întemeiat şi în celelalte provincii româneşti învăţămînt. Titu Maiorescu ignoră influenţa maghiară şi se ocupă de cea germană pentru că doar în domeniul acesteia din urmă îşi putea pune în evidenţă competenţa. În baza unei experienţe proprii, presupun că atunci cînd un ins oarecare deprinde o limbă străină cele două idiomuri lingvistice, limba maternă şi cea tocmai asaltată, funcţionează ca vase comunicante şi pentru un timp, cel puţin pentru un timp, construcţiile idiomatice din noua limbă se transferă deformator în vechea limbă, cea posedată organic, la origini. Învăţăcelul trebuie să dea o luptă dură pentru a identifica aceste clişee lingvistice şi să le extirpe din vechiul său grai. Apele se liniştesc cînd se ajunge la stăpînirea noului idiom şi claritatea se reinstaurează şi în limba maternă. Să ni-l imaginăm pe şcolarul de la colegiul vienez luptînd nu doar să reţină formulările corecte ale limbii germane dar şi ca acestea să nu se strecoare în limba sa maternă. E un efort titanic, neîntrerupt, o muncă herculeeană. Încă abia un adolescent, la numai 16 ani, el îşi nota în Jurnal la data 27 mai 1856: “…am început a mă învinge în orice privinţă.” Din punct de vedere psihologic, a ţine un jurnal, şi încă în modul în care a făcut-o el, pe durata unei ample vieţi, înseamnă în mod semnificativ o tehnică de autocontrol, un efort de a se învinge pe sine însuşi, veghea de a nu fi complezent, îngăduitor cu tine şi apoi şi cu ai tăi. Dovezi ale strădaniilor sale de a deprinde corect limbile europene de circulaţie universală avem în corespondenţa tînărului din Viena care se folosea de ocazie pentru a-şi formula scrisorile în limbi străine. Scrie de-a dreptul în germană, în franceză, în italiană, în latină chiar, sau începe într-o limbă şi apoi, jucăuş, schimbă diapazonul şi trece în alt idiom lingvistic. Cu o excepţie: atunci cînd se adresează mamei sale o face resemnîndu-se la limba maternă. Cît despre cei criticaţi, aceştia sînt admonestaţi pentru că spre deosebire de Titu Maiorescu în fapt ei nu ştiau suficient de bine germana şi atunci mutilau româna transferînd germanisme în limba lor maternă.

Oricît de multe daune mortale a produs mentorul nostru mişcării culturale din Transilvania, pînă chiar într-atît încît negaţiile acestea, şi lui şi Şcolii Ardelene, le-au definit profilul pentru vecie, nu este mai puţin important faptul că şi el a fost ca şi ardelenii un latinist fie şi fără multe dintre exagerările acestora. Cum să uităm faptul că extrem de tînăr, venit de la studiile din Occident, îşi începe la Iaşi acţiunea de modelare a spiritualităţii româneşti cu o conferinţă în care pledează pentru predarea în şcoli a limbii latine căreia îi pune în evidenţă nu doar virtuţile culturale ci şi cele formativ etice prin care cel asupra căruia se exercită influenţă îşi precizează un caracter.

Dar latinismul lui Titu Maiorescu se întrevede nu doar aici, în amintita conferinţă, cît îndeosebi în studiul său faimos despre Scrierea limbii române şi în anexele acestuia. Exegeţii operei criticului de la Convorbiri literare au observat îndeosebi radicalismul lui anti-ardelenesc. El a fost văzut ca o antiteză a Şcolii Ardelene, dar acum după atîta timp se contopeşte în mare parte cu aceasta şi este mult mai mult diferit de noi, cei de azi, şi o antiteză a noastră dimpreună cu aceia pe care tocmai îi combătea. În acel text reeditat mereu şi mereu la reeditate îmbunătăţit, el dovedeşte competenţă în problemele de lingvistică abordate, stăpînirea clasicităţii romane sub raportul limbii şi faptul că este în cunoştinţă cu bibliografia europeană de specialitate. Dificultatea de a sesiza aceste ipostazieri, apropierea lui de cei pe care îi combătea şi imensa distanţă faţă de noi ţine şi de un hazard al posturilor tipografice. La succesivele retipăriri postume textele lui Maiorescu, chiar dacă într-o formă precaută, sînt totuşi aduse la zi, fiind conservate doar formele specifice acestui autor, în timp ce exemplele din textele celor pe care îi combate sînt păstrate în forma lor din epocă fiindcă altfel demonstraţia criticului ar fi de neînţeles, ba chiar lipsită de obiect. Şi astfel creşte mult prăpastia dintre citate şi textul care le comentează critic. Iar dacă luăm în seamă şi relaţia umană a tînărului întors de la studii cu corifeul lingvisticii ardelene atunci avem parte de alte surprize care nuanţează mult profilul celui dintîi. Există o curbă a relaţiilor lui Titu Maiorescu cu Timotei Cipariu, o descreştere de pînă la negaţia vehementă, absolută. Situaţia de la început pare a fi mai degrabă ca aceea dintre un fiu spiritual şi maestrul său. Elevul de la Theresianum, aflat la Braşov, se adresează magului de la Blaj (în scrisoarea din 6 septembrie 1857) cu rugămintea de a-i procura unele informaţii dintr-o carte pentru un profesor al său din Viena, carte care fiind de negăsit în bibliotecile din capitala imperiului se presupune că s-ar afla în cea, de o cuprindere legendară, a lui Timotei Cipariu, în Blaj. La încheierea epistolei sînt transmise canonicului complimente de la ai noştri, aceşti ai noştri subliniază lumea comună din care fac parte cei doi. Cînd mai apoi Maiorescu îşi va redacta necruţătoarea cercetare cu privire la Limba română în jurnalele din Austria, sensibil la relaţia apropiată cu Cipariu, va avea precauţia ca, fie şi doar într-o paranteză, să facă o amendă onorabilă prin care îl scoate pe acesta de sub acuzele abuzului de germanisme sub care cad ardelenii precizînd: “cu singura excepţie a Archivului filologic al d-lui Cipariu, care este scris în limbă curată”. Dar mai apoi, lingvistul este pus de-a valma cu corifeii iar între cadrele asaltului cel mare, operele sacre ale precursorilor sînt azvîrlite în deriziune, celor mai de seamă aplicîndu-li-se stampila condamnării. Şi încă ce opere capitate a insultat el, însă în termeni judicioşi! Printre altele, monumentala Cronică a românilor  şi a mai multor neamuri a lui Şincai, abia în anul 1853 apărută postum, la Iaşi în trei tomuri în ediţia ei princeps. Dar şi GRAMATEC´A LIMBEI ROMANE. de Tim. Cipariu, Canonicu Metropolitanu etc., Partea I. Analitica. Bucuresci MDCCCLXIX, cu tipariulu  (…) dein Blasiu., iar partea II. Sintetica, în Bucuresci la MDCCCLXXVII, tipărită fiind la Tipografi´a lui S.Filtsch (W. Kraft) in Sabiniu. Şi mai ales Dictionariulu Limbei Romane, dupo insarcinarea data de Societatea Academica Romana, elaboratu ca proiectu de A. T. Laurianu si J. C. Massimu. Bucuresci. 1871, tomul întîi căruia îi urmează tomul II de aceiaşi autori dar avîndu-i de collaboratori pe Josefu Hodosiu si G. Baritiu, Bucuresci, 1876, şi acestor două volume stîndu-le alături Glossariu care coprinde vorbele d´in limb´a romana, straine prin origine sau form´a loru, cumu si cele de origine indouiosa, de aceiaşi doi autori, Bucuresci, 1871. Îndeosebi ultima operă, deşi perfectă în felul ei dacă o judecăm după coerenţa cu principiile proprii, sub acţiunea pamfletară a literatorilor a fost obiect al zeflemelei publice! Toate acestea după ce criticul de la Convorbiri literare recunoscuse că precursorii desfiinţaţi ca prestigiu “sînt bărbaţi de valoare personală, care  şi-au jertfit viaţa lor la binele public aşa precum l-au înţeles, şi anume, şi-au jertfit-o fără a căuta interese personale…”, dar recunoscuta postură eroică, carura lor de mari luptători nu îi scuteşte de asprimea, de critica prin care Titu Maiorescu le este nu doar antiteză, aceasta se ştie!, ci şi complementaritate vitală. Ţine de obligaţia morală, spirituală şi mai presus de toate culturală, să refacem noi, cei de azi şi îndeosebi de mîine, să refacem unitatea antitezei, să vedem ambele feţe ale realităţii căreia îi aparţinem, şi mai ales să depăşim viziunea de literatori pe care criticii literari au adoptat-o dintr-o presupusă fidelitate faţă de pontiful întemeietor, şi să-i regăsim cealaltă valenţă, aceea prin care el nu este doar un negator ci şi un continuator care desăvîrşeşte cultural marea mişcarea a latiniştilor.

O surprinzătoare tentativă de reabilitare a corifeilor ardeleni găsim tocmai la autorul programaticului manifest de început Revolta fondului nostru nelatin care mai apoi, într-un text de la maturitate, identifica în strădania etimologiştilor o viziune platoniciană în baza căreia ei s-au străduit să găsească “orighinalul” care se pierduse, să îl găsească şi să îl reabiliteze în virtutea ipotezei unui adevăr fundamental: latinitatea noastră ca popor. Fie şi dacă prin afirmaţia poetului nu avem de-a face decît cu o înnobilare postumă, real şi îndreptăţit este cu siguranţă platonismul căruia nu doar ardelenii în toate acţiunile lor îi erau credincioşi ci în baza aceleiaşi atitudini filozofice chiar criticul de la Junimea, în altă împrejurare, explica poezia lui Eminescu în faimosul său comentariu pe care exegeza eminesciană se străduieşte fără prea mare succes să-l răstoarne de un secol şi ceva de cînd a fost formulat. Bizar este faptul că tocmai un ardelean, un conservator, a fost cel care a doborît ardelenismul cultural, ortografia etimologizantă. Procedînd astfel el nu a avut mai multă justificare, cum se crede îndeobşte, ci doar a învins şi a impus punctul său de vedere. Spun că este bizar că tocmai un conservator a înfăptuit această reformă, foarte în spiritul acelui timp nou, pentru că prin simplificarea pe care a introdus-o a făcut ca scrisul şi cititul să fie accesibile cu cît mai mare facilitate unor pături largi, celor mulţi de jos, celor dispreţuiţi. Prin etimologism în ortografia română cultura noastră şi-ar fi păstrat un plus de elitism, un grad de inaccesibilitate. În pas cu vremurile democraţiei care tocmai se instaura şi la noi, reforma maioresciană a fost fundamental un act democratic. Nu e mai puţin adevăr în doctrina latiniştilor dar Titu Maiorescu, mai pragmatic fiind, tăind un presupus nod gordian printr-o atitudine simplificatoare, este cel care a învins şi a impus norma! Pentru că să nu ne lăsăm păcăliţi, şi Timotei Cipariu, cel cu Principia de  limba si de scriptvra, ca de exemplu în editiunea II revediuta si immultita, Blasiv, MDCCCLXVI, pronunţa cuvintele româneşti la fel ca nepotul său mai îndepărtat, Titu Maiorescu, dar le ortografia altfel, de acord! mai complicat, dar nu mai puţin savant, străduindu-se să le sugereze o ipotetică nobleţe de origini.

Criticul de la Junimea a făcut întotdeauna mare caz de adevăr, în baza adevărului presupus şi-a executat el adversarii. Dar astăzi, în epoca unui proclamat post-adevăr, într-o vreme de triumf absolut al relativismului, pretenţia sa nu mai are temei. Precum dispare şi posibilitatea de a ierarhiza valorile în artă şi în societate. Afirm acestea cu gîndul la lucrarea lui Christopher Hayes Twilight of the elithes, ce poartă subtitlul America after Meritocracy, tipărită la Crown Publishers, New York, în anul 2012. Căci nu doar America a depăşit epoca meritocraţiei, ci putem reformula expresia afirmînd că lumea întreagă, dirijată de dictatura hiper-liberalismului, a ieşit de sub hipnoza meritocraţiei şi de acum înainte, în virtutea inerţiei legilor care o guvernează, ea se lasă condusă nu de competenţe personalizate, ci de automate, de roboţi. Mari bărbaţi, extrem de inteligenţi, au conceput prin secole atari perfecte constituţii, astfel de mecanisme statale, încît societatea poate doar mima că este dirijată de oameni politici cînd în fapt ea se dispensează de aportul lor şi, încredinţîndu-se unor “piloţi automaţi”, respectivelor legi constituţionale, se resemnează să poarte în frunte doar nişte paiaţe. Şi atunci, dacă vremea elitelor a apus, nu doar pretutindeni, ci îndeosebi la noi în ţară, ce mai rămîne din pilda lui Titu Maiorescu. Rămîne ceva ascuns în adîncurile acestei extraordinare personalităţi, modul de infinită delicateţe în care conservatorul s-a referit, de cîte ori a venit vorba, la cei din clasele de jos, la ţărani îndeosebi. Nu cu aceia a fost el aspru, ci doar cu cei din fruntea societăţii. Aceasta este marea lui lecţie: eşti cu adevărat un aristocrat nu cînd vezi un prost în orice om de rînd, ci doar atunci cînd îţi exerciţi spiritul critic asupra elitelor din arte, din ştiinţe, din politică. Iar astăzi viaţa noastră publică este, dacă nu lipsită de elite ale spiritului mai mult decît oricînd în trecut, atunci dotată doar cu  inteligenţe mediocre, de cea mai josnică speţă, iar epitetul are în vedere nu atît moralitatea, cît nivelul spiritual.

Revista indexata EBSCO