Jul 17, 2017

Posted by in Istorie literara

Elena VULCĂNESCU – Fata de la gura Voronei: Raluca Iurașcu Eminovici

Cuminecînd, şuvoaiele vălurite în supuşenie ale Voronei prind rînd între fălcile înalte de mal. Balaur fugar, Siretul înghite şi se tulbură, dar la nici două sute de metri, îşi recapătă albăstrie strălucirea solzilor, ca o viaţă curgînd pentru ceilalţi. Rămîne totuşi ceva nemistuit şi confuz din tot acest neostoit nesaţiu, ai nevoie de distanţa pe care n-o găseşti decît în trecut, în freamăt de ape şi de frunze, în umbra şi lumina unei fotografii supravieţuitoare.

Portretul de tinereţe al Fetei păstrează vie noutatea instituită în clipe unice de intimitate neexplicată, obligă la recunoaştere, pe cînd atitudinea, mai convingătoare decît misterioasă, goleşte de vorbe. Contempli o adolescentă dichisită în vederea unei poze, catalog de ideatice înlănţuiri, de veghe şi poezie, de întrebări fără remedii solare.

Nu putem fi de acord cu aproximarea colecţionarului[1] potrivit căreia Mama lui Eminescu, identificare cu litere copilăros şovăielnice în josul imaginii, s-ar afla în primii ani de căsătorie. Aspectul general este al unei codane cuminţi încununate de propria podoabă capilară împodobită floral, ca la o tîrzie sărbătoare a Sînzienelor de iulie, cu iradieri din Drăgaica încununată ce ar putea închipui pe Ceres, sau, mai degrabă, înveşnicind o clipă dintr-un recognoscibil ceremonial prenupţial bucovinean, de largă răspîndire în Duminica Paştelui.

Că este Raluca nu ne îndoim, reamintită de ochii întunecaţi, de privirea îndepărtată, de sprîncenele cu elan îndesit, de toată fizionomia feciorilor cu gropiţă-n bărbie, ori de mîinile mari cu degete lungi, identice acelora din 1870, cînd se fotografia cu fiica sa Aglaia.

Ştiutele ifose de boierie, căutată de Aug. Z. N. Pop pînă în domnia lui Gheorghe Ştefan!, nu au însă nimic a face cu portretul de tinereţe al Ralucăi, chip rotund şi fraged devreme împăcat, ochiul dus în lenevia visului de raiuri ros şi surîs întors de taină sub bretonul înnoptat. Greu de închipuit Domniţa primilor ani de căsătorie, însemnînd doi-trei, din 26 mai 1840, conform copiei de pe Izvodul de zestre oferită de Gh. Eminovici, contrasemnată de Raluca, existentă în Arhivele Statului Iaşi şi publicată de Gh. Ungureanu[2], apoi nunta anunţată de Gh. Eminovici în scrisoarea în limba germană din 5 iunie 1840 pentru 20 iunie 1840[3], timp în care devenise şi căminăreasă prin decretul din 12 mai 1841, boierie superioară cu două trepte stolniciei părintelui Vasile Iuraşcu.

Este o cuminţenie temătoare această descendentă petrecere a braţului drept peste cel stîng din repaosul cuprinderii spătarului gol, cu degete lungi, libere de povara oricărui giuvaer. Veşmintele sobre şi modeste aduc a primăvară, poate aceea dinaintea nunţii, poate chiar dintr-un timp al logodnei, sau numai din Duminica Paştelui cînd flăcăii înfig în pălării flori de hîrtie, pene şi rămurele de brad.

Pentru fete, darul cel mai de preţ era sucna, fustă de postav umflată ori plisată, viu colorată, după moda nemţească, dar denumire veche cu o interesantă evoluţie semantică, oferind repere istorice şi de răspîndire geografică. De origine ucraineană (cyknя) sau sîrbocroată (suknja), învechit şi popular, termenul acoperea dintru început orice obiect de îmbrăcăminte pentru femei confecţionat din lînă (înlocuită în timp de alt material gros şi supus tendinţelor modei). Purtată de oierii sudici, sucna se regăseşte în Banat, Transilvania şi Maramureş cu variantele diminutivale sucniţă şi sucnişoară, pentru ca în Bucovina să prindă podiumul pascal campestru, de maximă eleganţă în prima jumătate a sec. al XIX-lea. Tot atunci, fetele de măritat îşi împletesc părul ridicat în creştet, peste care aşează un cerculeţ de mărgele şi alte podoabe florale, care se cheamă gîţă, să se ştie că doresc mire[4]. Splendidul simbol al ofertei restrictive îl poartă şi Fata de la Gura Voronei.

Abia Doamna din uleiul lui Antonio Zigri etalează bijuteriile din foaia de zestre, adică alesida şi două, din cele patru inele anunţate. Ciudăţenia este că deşi Aug. Z. N. Pop publică în 1962 fotografia de epocă, pînă acum necomunicată, prilej cu care apreciază distincţia şi trăsăturile caline reeditate pînă la suprapunere, le găseşte pe amîndouă, ulei şi fotografie, din aceeaşi perioadă. Ba, neatent la cronologie, uleiul ar fi chiar anterior. Cînd pozá lui Zigri, Raluca nu trecuse de 24-25 ani, preia Pop[5] de la Matei, şi cu fotografia din propria colecţie alături de imaginea pictată, o declară din primii ani de căsătorie. G. Călinescu aproxima naşterea Ralucăi la 1816, iar căsătoria sigură din 1840 nu mai permite alt rezultat decît 24, or distanţa vîrstelor aici este mai mult decît evidentă.

Cîtă vreme nu oferă nici un indiciu al provenienţei fotografiei, Aug. Z. N. Pop îşi asigură suportul călinescian al vîrstei uleiului inspirat de efuziunile lui Matei, asumîndu-şi exagerarea suprapunerii trăsăturilor.

Cu ştiutul dar al fanteziei, dar la curent cu albumul familiei păstrat de Maica Fevronia, din care nimeni nu revendică fotografia de tinereţe a Ralucăi, Matei mai face cîteva trimiteri, neexplorate din cîte ştim. Pentru recuperarea uleiului şi a albumului de la Agafton, Matei recomandă lui C. Botez pe Grigore Mantacaş, nepot lui de vară dreaptă, feciorul Profirei, fiica Marghioliţei Mavrodin – sora Ralucăi. Pe Profira cu case cu tot, a moştenit-o Grigore, băiat strîngător şi păstrător. Gh. Eminovici vizita pe Mavrodineasa şi pe fiica ei din Botoşani şi, cînd făceau fotografii, lăsa şi Profirei, menţionează Matei.[6]

Dovedite-i sînt bănuiala, flerul şi pînda neobositului Aug. Z. N. Pop şi, cum descendenţa Mavrodinesei a fost evitată de istoria literară, este foarte posibil ca Grigore Mantacaş să fi îmbogăţit, discret, colecţia reputatului cercetător şi istoric literar.

Recuperarea adorabilului portret o datorăm surorii Marghioliţa Mavrodin stolniceasa şi urmaşilor săi.

 

***

 

Gîţa, coroniţa prenupţială purtată de fată în Duminica Paştelui este semnul primăverii sufleteşti pregătite să nuntească. Păstrată în durităţi formale de cale bătută tocmai din Olimpul darului de logodnă al lui Dionys pentru Ariadna, cununa mică de lumină albă a primelor înfloriri este preluată tot de comunităţile păstorilor balcanici şi adaptată calendarului şi simplităţii traiului fugar. Rotundă şi promisă, era pe-atunci şi cerul, şi vălul, şi inelul.

Dintotdeauna, gîţa a fost semnul copilăriei şi al primei tinereţi. Era o panglică împletită în capătul cosiţelor ca să se poată înnoda împrejurul capului, de unde aspectul de mieluşea sau ieduţă cu muguri de corniţe, conform gîţ (pl. gîţi) pentru miel sau ied, atestat în comitatul Solnoc-Dobîca (nord-estul Transilvaniei). S. Fl. Marian lămureşte: Cînd încep fetele a purta gîţă e un semn că sînt bune de măritat. Cosiţele adunate în jurul capului sînt împodobite cu mărgele, panglici sau flori de tîrg.[7] Structural, vocabula gîţă oferă un vechi mijloc de compunere sudată din abrevieri, gîţ şi (şu)viţă (<lat. viteus, -a, -um, de vie, de viţă). Contaminarea se produce prin intermedierea formelor regionale giţî (viţă din cosiţă), mai vechiul ghiţ (smoc de lînă), sau ca în Creangă, cu ghiţele aurite. În regalul transhumant al Provenţei[8], cu ecouri iliadeşti pentru întreg spaţiul carpato-balcanic, peste Alpi pînă în Pirinei, Mistral identifică primele blazoane ale civilizaţie păstoreşti, împletituri sau mănunchiuri de fire în forme şi culori specifice purtate ca semn de comendare, berbecii, pe spinare, canafuri şi la coaste…, iar oile pe cefe. Tîrziu, în bogăţie, preaplinul născoceşte dar de aurărie, cu floare înlocuită de un portret.

E semnul acceptării celei logodite. Oraţia de nuntă din Apuseni prinde coroniţa logodnei (gîţa) în pălăria mirelui.

 

***

 

De pe atunci pare şi portretul Fetei de la Gura Voronei, o moldoveancă cu ceva stăricică, logodnica bucovineanului Gh. Eminovici, crescut la nemţi, evocă Ştefan Cacoveanu[9] din mărturisirile lui Eminescu, motiv pentru care tatăl ţinea mult să-i dea creştere germană, la Cernăuţi…

Voci botoşănene contemporane mai spun, auzite din glas de bucium ori aduse de valul Siretului, povestea Fetei din Joldeşti şi a bucovineanului bălan poftit la balurile de La Curte. După moartea stăpînului mare spătar (armaş) Iordache Balş – zis Bălşucă (1835), fiul stolnicului Mihalache (feciorul marelui stolnic Vasile, nepotul vornicului Ionaşcu – nepotul lui Bejan şi ctitorul bisericii Sf. Dimitrie – Balş din Iaşi la 1693)[10], moşia cu conac de la Joldeşti devine proprietatea boierului bucovinean Enacachi Kriste de la Costîna[11].

Rămasă necunoscută, ca şi inedită, Spiţa de neam  a familiei Balş din 1813, alcătuită de controversatul reformator, fost guvernator al Bucovinei şi viitor şambelan Vasile Balş, cel puţin referitor la moşia Joldeşti, precizează  că marele armaş Iordache Balş – zis Bălşucă, hipocoristic potrivit staturii, fiul unic al marelui stolnic Mihalachi (fiul lui Vasile, nepotul lui Ionaşcu) şi al Ecaterinei, fata clucerului Adam Luca, Bălşucă aşadar, moşteneşte Joldeştii din ţinutul Sucevei de la maica sa ce i-au fost zestre.[12]

            Mihalachi, tatăl lui Bălşucă, era al treilea copil al familiei, după Maria Cantacuzino, căminarul Iordache şi înaintea lui Lupul şi a faimosului Vasilie, autorul Spiţei, ajuns şambelan al Curţii de la Viena, toţi copiii stolnicului Vasile Balş şi ai Ilenei, fiica lui Panaiote, căpitanul oraşului Iaşi.

Ecaterina Balş semnalată potrivit Documentelor agrare ale sec. al XVIII-lea, atît de I. D. Marin în 1979, cît şi de Gh. Toma în 2014, drept proprietara Joldeştilor în 6 iunie 1787, este, aşadar, mama şi nu soţia lui Iordache Balş. Proprietarul din 1838 al Joldeştilor se confirmă, prin cumpărare, baronul Enacachi Kriste.

Legăturile de familie ale lui Gh. Eminovici cu K(C)risteştii Costîneşti sînt atît de vechi, de intime şi întărite documentar, încît nu este de mirare nici că proaspăt slugerul Gh. Eminovici vătaf, şi după mutarea lui von Bizay la Chişinău, conducător al  economiei sau economic al moşiei Dumbrăveni, cum îşi zice el epistolar în limba germană către administratorul şi secretarul lui Constantin Balş, Alexander von Bizay, nici că era poftit la Joldeşti, nici că baronul Enacachi Criste(-a) ar fi peţit pe Raluca pentru Gh. Eminovici[13]. Mai cred, în conformitate cu preparativele pentru căsătorie oferite de corespondenţa în limba germană a lui Gh. Eminovici, publicată de Ovidiu Papadima[14], că poate cununia religioasă, nu şi nunta, să se fi petrecut la Dumbrăveni.

 

***

 

Copiii Ralucăi n-au aflat niciodată nici cîţi ani avea mama, nici cine le-a fost bunicul patern, iar noi pictăm legende pe iconostasul îndoielii! Dovedite sînt decesul mamei din 13 august 1876, la Ipoteşti, anii de viaţă ai tatălui Gh. Eminovici, 10 februarie 1812, Călineştii lui Cuparencu – 8 ianuarie 1884, Ipoteşti, şi căsătoria lor din 20 iunie 1840.

Cu privire la vîrsta mamei, scrie Matei lui Corneliu Botez[15], că a murit de 60 de ani (cum se credea), afacerea stă astfel. Ea zicea că e cu şase ani mai mică ca tata (s-ar fi născut în 1818!); maica Fevronia zicea că cu patru; tata ne spunea nouă că erau de o seamă. Şi eu cred tot aşa, prea puţină diferenţă de vîrstă era între ei, cel mult doi ani. Maica Fevronia, născută în 1812, ca Gh. Eminovici, o striga Rariţă, iar fratele Iachint (3 dec. 1819-27 aug. 1886) îi zicea ţîţacă Rarişă, în respectul vremii pentru surorile mai mari. Să se fi născut în 1816, pentru Rareşa alintată Raluca Iuraşcu, căsătoria la 24 de ani rămîne o vîrstă tîrzie pentru datul timpurilor. De vreme ce mama Paraschiva murise în 1834, este de presupus ca sora mai mare să-şi ajute familia. Deprinsese şi ea moşitul, ca Fevronia, de la mama lor, iar legăturile Ralucăi cu comisul Ion Mavromati, fondatorul spitalului din Botoşani, sînt încă nelămurite. Mama era femeie măruntă, dar robustă, înşiră pana îngăduitorului Matei, brună-albă, la faţă îi semăna Iorgu perfect şi puţin Mihai, foarte evlavioasă şi harnică. Nu sta, cum nu stă apa…Sarcastică,…avea pretenţii de nobleţă faţă de tata[16].

 

***

 

Cucoana arendaşului şi vechil, de oriunde şi de oricînd, nu ducea lipsă de ajutoare, iar Rariţa cea mică descoperă în răsfăţ pulsaţiile lumii dintre conac şi vadul Siretului, dincolo, taina pădurilor de singurătăţi. Farmecul irealităţii, al visului de copil suie din atingerea ierbii, beatitudine cuminte, vraja armoniei interioare disipează evidenţa şi călcîiele saltă ritmul îngînărilor…Mihai cînta bine din gură, ca mama şi Harieta, reînvie şăgalnic Matei[17].

Este de necontrazis că la Joldeşti, ca de altfel la toate moşiile pe care stolnicul Vasile Iuraşcu le slujeşte, familia trebuie să fi locuit în anexele conacului, cum învăţătorului îi era prevăzută odaia în vecinătatea clasei, ori preotului casa din ograda bisericii. Există şi varianta de tradiţie orală potrivit căreia sătenii din Joldeşti îţi arată şi astăzi locul din spatele gospodăriei lui Alecu Roşcăneanu din Uliţa Siretului unde ar fi fost casa locuită de Iurăşceşti[18]. Oricît de întinse ar fi fost grădinile, livada, grajdurile şi magaziile conacului, locul arătat pare departe, deşi, după 200 de ani, cînd pîrîul Voronei rămas fără iazuri şi-a schimbat albia, Siretul şi-a devorat malurile, pădurile au dispărut şi dealurile s-au împuţinat, este greu să mai spui aici după atîtea năvăliri, războaie şi jafuri…

Alte voci, dimpotrivă, susţin că familia Iuraşcu ar fi locuit chiar în conac pe vremea boierilor proprietari Iordache Balş spătarul şi Constantin Cananău postelnicul, cu întinse moşii vecine Joldeştilor şi cu tot atîtea alte conace şi case la Botoşani sau Iaşi. Este dovedită documentar şi Gh. Toma reactivează colaborarea îndelungată dintre spătarul Iordache  Balş zis Bălşucă şi arendaşul Iuraşcu. Îi scapă, însă, trecerea moşiei în proprietatea postelnicului C. Cananău, ce-i drept, un intermezzo ce coincide cu trecerea trupelor ruseşti spre Bulgaria. Cum Vasile Iuraşcu era, din părinţi, un protejat al Cananăilor de la Dolhasca şi Corni, bănuit frate patern al postelnicului C. Cananău, care îl şi însoară cu Paraschiva, poate este momentul să punctăm că V. Iuraşcu prin natura itinerantă a prestaţiei arendăşeşti nu a putut locui neîntrerupt la Joldeşti din 1803-04 pînă în 1836 cînd încheia contractul cu Mitropolia pentru moşia Mănăstirii Vorona. Documentele publicate de Gh. Ungureanu oferă o temeinică reconstituire a traseelor lucrative ale familiei Iuraşcu, adaptată deplasărilor, de vreme ce copiii lor se nasc unde îi prinde sorocul.

 

***

 

  1. Călinescu reţine data de 20 iunie 1840[19] pentru oficierea căsătoriei cuplului Eminovici, informaţie confirmată de corespondenţa în limba germană a mirelui, publicată parţial de Ovidiu Papadima în 1964. Cu nici doi ani înainte, Aug. Z. N. Pop venea cu masivul volum de „Contribuţii…”[20], asigurîndu-şi vocea genealogistului oficial, ca să deplaseze evenimentul în 29 iunie 1840, sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, şi pe socrul mic, stolnicul Vasile Iuraşcu, să-l localizeze la Doljeşti![21] Încă o deturnare, în scopul îndepărtării familiei Iuraşcu de Joldeşti, pentru potrivelile genealogice fanteziste, dinspre alt neam de Iurăşceşti, dar şi ca să scoată nunta din postul Sfîntului Petru.

Ovidiu Papadima intervine cu cele 34 de scrisori în limba germană (netraduse) ale lui Gh. Eminovici, numai o parte din cele aparţinînd acad. G. Călinescu, care le-a folosit în „Viaţa lui M. Eminescu”[22]. Se află aici crîmpeie din optsprezece luni de viaţă – 1 august 1839 – 7 februarie 1841 – al cărei centru de frămîntări sufleteşti şi conjuncturale îl ocupă căsătoria. Se vede că misterul asupra biografiei părinţilor Poetului era pecetluit, de vreme ce scrisorile se publică parţial şi netraduse de către profesorul Ovidiu Papadima care între 1938-40 îşi pregătea doctoratul în Germania, în 1940-41 era lector de literatură română la Universitatea Vienei, continua în ţară, pentru ca din 1949 să lucreze la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu” al Academiei Române, unde află şi publică cele 34 de scrisori, în 1964.

La întrebarea de ce Gh. Eminovici foloseşte limba germană, răspunde tot Ovidiu Papadima care a citit întreagă arhiva corespondenţei, aducînd, pe lîngă numele destinatarilor Alexander von Bizay sau Constantin Balş, buni cunoscători de limbă română, şi alte nume, de expeditori care scriu şi semnează în limba germană sau numai colaboratori imediaţi, persoane de cultură germană, cum Alex. von Heyn, Alex. von Winkler, Theodor Grohs, dr. von. Kron, sau români de cancelarie austriacă. Iată că Ovidiu Papadima, în sfîrşit, confirmă prezenţa contextuală a baronului Ion Cîrstea care împacă şi moda greacă şi pe cea austriacă, semnînd Jenakaki von Kîrsty.[23]            Este proprietarul din 1837 al moşiei Joldeşti, nepotul baronului Ioan Crîstea de la Costîna omorît în august 1834 pe moşia de la Dumbrăveni, unde îl adusese pe Gh. Eminovici din 1831. Obliterată, legătura dintre Gh. Eminovici şi baronul Enacachi Kriste de la Joldeşti riscă deraieri, demontări şi improvizaţii, tulbură scrupulozitatea nutrită faţă de biografia lui Eminescu. Lui Enacachi, unchiul său Ioan îi făcuse dania bucovineană din 24 Mai 1833[24], iar sora sa Zoiţa căsătorită Roset îi cedase în 24 Decembrie 1834 partea sa de moştenire[25] de după decesul din 13 septembrie 1826 al tatălui lor baron Gheorghe Crîste, fratele lui Toader şi al lui Ioan – cel trecut în Moldova cu Gh. Eminovici – toţi trei fiii şătrarului Ilie Crîste. Enacachi devenise singurul stăpîn al conacului cu moşie de la Costîna şi al moşiei cu conac de la Joldeşti, unde găseşte vechil pe Vasile Iuraşcu cel văduv, cu o casă de copii.

Documentul publicat de Gh. Toma[26], avansat de I. D. Marian din 1979 precizează schimbarea de proprietate din catagrafia anului 1838 către dum-sale baronul Enacachi Criste, a satului Joldeşti, care s-au deosebit cu osăbita tăbliţă de satul Protopopenilor.[27] Referitor la proprietar, Gh. Toma adaugă boier bucovinean de origine greacă (sau armean, după unii), în timp ce citindu-i scrisorile, Ovidiu Papadima constată fonetic şi lexical amestecul de modă greacă şi austriacă.

            Germana epistolară a lui Gh. Eminovici, cunoscîndu-şi bine adresantul dovedeşte fluenţa şi flexibilităţile limbii vorbite, nestînjenit stropite de vocabula neaoşă, uşor adaptată fonetic, de tipul Mamalika, Wadra, Merza, Vataf…dulci surîsuri din colţul gurii pline de ceremonioase şi complicate titulaturi de adresare, cum Prea înalt şi bine născutului; Deosebit de îndurătorului sau Împărătescului rusesc consilier de curte, cavaler Constandin de Balş…

            Tînărul conducător economic Georg Eminowicz cultiva moşiile, călca solul, ştia soiul, umplea hambarele, îngrăşa boii cu cartofi fierţi, invenţia lui!, ca să-i vîndă în Ţara Ungurească, încărca butoaiele, repara digurile, morile şi acaretele, înlocuia distilatorul velniţei şi enumeră piesele care ar rezista încă un an, veghează rostul lemnului, liniştea supuşilor, arţagul ispravnicului, răsfăţul stăpînului, recomandă personal pentru moşiile din Basarabia şi convoaiele de vite pentru export, aleargă la Iaşi, roagă urgentarea paşapoartelor…Dar, cînd îi pare că nu i se recunosc meritele, se înfurie straşnic, pînă la formularea demisiei.

Într-un astfel de impas se găsea Eminovici în vara lui 1839, cînd stăpînul C. Balş îşi luase secretarul, pe Al. von Bizay care era şi administrator al moşiei Dumbrăveni, şi se stabiliseră la Chişinău. Descumpănit şi furios, vătaf, fără voie şi administrator, se zbate în aşteptarea răspunsurilor la insistentele sale scrisori. Abia în toamnă află prin von Bizay că nemulţumirea stăpînului, reală, ar fi fost cauzată de nişte intrigi, bănuite de Eminovici, care îşi motivează lipsurile prin boala şi durerile de piept[28], prelungite, îngrijorătoare şi întreţinute de agitaţia la care îl obligă oamenii din subordine. Insistă, aşadar, în cererea demisiei: Ca s-o spun de-a dreptul, scria în 2/14 oct. 1839, atîtea scrisori fără răspuns, destul motiv să nu mă mai ocup de moşie.

Cînd Ovidiu Papadima prezenta conflictul dintre Eminovici şi C. Balş ca pe o posibilă ruptură, ignora grijile noi ale boierului instalat la Chişinău în vederea căsătoriei cu Ana Slemmer, actriţa adusă de la Viena, de la care avea deja pe Dimitrie. Oficiată în Catedrala Mitropoliei Chişinău, la 8 februarie 1840, însoţirea boierească este urmată la 20 iunie, mai sigur la Joldeşti decît la Dumbrăveni, de a slugerului G. Eminovici cu fiica stolnicului V. Iuraşcu.

Informaţii adiacente culegem din „Documentele” lui Gh. Ungureanu. Scrisoarea lui Teodor Grosu, administrator al viilor lui C. Balş, se adresează aceluiaşi Bizay, în iarna Crăciunului 1839, cînd nici năvălirea spirturilor care au scăzut preţul[29], nu constituie motiv de umbră asupra Sărbătorilor. Cucoana Smărăndiţa, milostiva stăpînă, mama boierului C. Balş îi omeneşte invitîndu-i nevasta la masă, ca pe casnici vechi, ba cinstiţi şi cu puţine daruri, adică milă stăpînească. Avîntul naiv al preaplinului sufletesc inundă pagina şi încordarea cedează suavităţii milosteniei creştine: Cucoane Alexandre, mă rog de tot sufletul meu preţălueşte-l pe dumnealui Gheorghe Eminovici ca pe un om cinstit, vrednic şi voinic la toate.

            Avea nevoie Gheorghieş, mai îndrăgostit decît bolnăvior, de vorba prietenului şi de blîndeţea din ochiul stăpînului, căci gurile rele purtau vrajba absenţelor şi a neînţelesei delăsări. Iubirea lui încă ascunsă tîrcolea Spitalul răposatului comis Ion Mavromati unde, scrie el, Gheorghieş lui Bizay, îşi căutase leacul de piept vreo şase zile la doctorul Kronn[30] şi unde, cu discreţie din partea istoriei literare, ajuta şi Raluca.

Diagnosticul lui G. Eminovici se confirmă, urmaşii vor îndura nefasta moştenire, iar doctorul Kron figurează în documente încă de la înfiinţarea Spitalului Ion Mavromati. Donaţia testamentară a comisului din 29 mai 1831 este acceptată de Epitropia Sf. Spiridon care intră în posesie din 17 Aprilie 1839[31], dar, prin epitropii averii, Spitalul funcţionează din 1 oct. 1838, conform inscripţiei din capelă şi a documentelor de arhivă, referitoare la leafa doctorului. Referatul din mai 1839 cerea stabilirea lefii doctorului, căci n-a luat niciodată pînă acum[32]. Donatorul testa toate cele necesare pentru bolnavii săraci din Botoşani. S-au păstrat zece chitanţe începătoare de la 17 septembrie 1839 ale spiţerului Ioan Gorgias de primirea banilor pentru doctoriile ce au dat la ospitalul din oraşul Botoşani, cum alte şase, de la 15 septembrie 1839 pînă la 18 iunie 1841 ale doctorului Kron pentru primirea plăţii sale de doctor a ospitalului din Botoşani în sumă de 6500 lei[33].

Cu doctorul Fridrich Kron, pe care N. A. Bogdan îl semnalează în 1833 printre membrii Societăţii Medico-Naturaliste din Iaşi, începe şi activitatea Spitalului Ion Mavromati din Botoşani. În „Monografia Oraşului Botoşani[34], Ştefan Ciubotaru certifică într-un tabel inedit prezenţa doctorului Kron în Botoşani, încă din 1832, din timpul ocupaţiei ruseşti, cînd s-au amenajat în Botoşani primele spitale, în case rechiziţionate, puse la dispoziţia oştirilor ruseşti, formate din cazaci sub comanda generalului Voinov[35]. Tabelul înregistrează pe dr. Fr. Kron în casa-spital Ion Mavromati, 1832.

***

            Gh. Eminovici era, cel puţin din vara lui 1839, bolnav şi îndrăgostit.

Clevetirile erau aduse la cunoştinţa şefului administrator von Bizay chiar de către împricinatul precaut încă din noiembrie, răspunsul lui Bizay le neagă cu îngăduinţă superfluă, Eminovici revine în 2 dec. 1839[36] scrisoarea se înnobilează de dialog trăit şi răul străluceşte de suflet neînţeles: Nu regret nimic decît că s-a spus despre mine că nu îmi văd de treabă pe motiv că aş fi îndrăgostit.

Dar, cu revelaţia mărturisirii, neliniştit în aşteptarea răspunsului, ca şi despuiat în faţa noilor planuri şi a omului important pe care l-ar fi dorit de partea lui, răbufneşte în moldoveneasca de acasă, apărîndu-şi sufletul şi minunea din el: Vezi ci poate ponosi acel fără toată sămţirea, căci dacă singur nu face nimică, apoi încă are cuvînt a vorbi asupra altora[37]…Am fost de mai multe ori bolnav tare şi m-am dus la Botoşani, reia Eminovici în 2 februarie 1840, se vede că fie post, fie cîşlegi, vorba lui Nică, deasupra oalelor de smîntînit, dădea fuga la cămară.

Odată lămurite, Eminovici cere părerea lui von Bizay şi permisiunea de a se căsători seniorului C. Balş. Întîrzierea răspunsului impune stăruinţă şi motivaţia financiară pe care tînărul o crede necesară: Vă rog să îmi scrieţi ce are de gînd Domnul Consilier cu mine – eu cred că partida de 600 de galbeni nu e de colo, chiar dacă asta i-ar aduce Dumisale şi neplăceri…Fiţi prietenul meu şi scrieţi-mi ce este mai bine de făcut.[38] Neplăcerile nu se puteau referi decît la varianta eliberării lui din funcţie. Era nevoie de el la Joldeşti, sau la Costîna. Acum Gh. Eminovici pare să aibă de făcut cea mai importantă dintre alegerile pe proprie răspundere, cînd trecuse Cordonul hotărîse baronul Ion Crîste pentru el. Instinctul devenise mai puţin sigur, era nemulţumit din pricina bolii de piept, îngrijorat de supărarea pe care însurătoarea lui simţea că o pricinuieşte stăpînului C. Balş. Ca să rămînă la Dumbrăveni, îşi dorea asta, simte că nu-şi poate îngădui libertatea să se complice.

Cum preţiosul accept soseşte tot ierarhic, întîi al binefăcătorului mediator von Bizay în 29 martie 1840, bucuria de nespus inundă pagina scrisorii de răspuns din 5 aprilie[39], rugînd să influenţeze şi să smulgă consimţămîntul seniorului, că timpul deja este prea trecut, iar eu nu mai vreau să amîn această situaţie care, o fi avînd sau nu avantaje – sănătos de-aş fi că nimeni altcineva nu-mi poate hotărî soarta.

Sigur că hotărîrea lui va fi fost transmisă întocmai, boierul nu dorea să-l piardă, mireasa dezvăluită, pe plac şi răspunsul satisface. Se vede că ginerică depăşise termenul promisiunilor şi situaţia nu mai suporta amînare! Îndeobşte, nunţile erau de toamnă nu de postul Sfîntului Petru, căci cununia, anunţă mirele pe însuşi C. Balş, este fixată pentru 20 Iunie 1840[40] (într-o joi, conform Buletinului Moldovei). Bun creştin, Aug. Z. N. Pop, o deplasează pe 29 iunie, nevinovată confuzie de stil, dar de ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Istoria literară păstrează primăvara lui 1840, iar pentru naşterea fiului Şerban, şi mai generoasă, anul 1841.

            De aproape un secol, orice originalitate faţă cu biografia lui Eminescu s-a dovedit inoportună şi opozantă. Războiul dintre eradicarea luesului şi recrudescenţa lui continuă. Dar, la fel de neiertătoare, tuberculoza oferă manifestări imprevizibile, chiar confundabile, din cotloanele oricărui ţesut. Rămînem sceptici faţă de posibilităţile noastre de cunoaştere, dar, în generozitatea lui cerească, Eminescu ne-ar fi oferit fărîma verdictului, singura care asimilează adevărurile noastre modului de a ne traduce neîncrederea faţă de ele.

Pînă la urmă, sfaturile oferite de von Bizay candidatului la însurătoare, evocîndu-l pe Rusum fiozofu către fiul său Emil, păstrează înţelepciunea dreptului individual de a hotărî cine vrei să fii. În spiritul lui Rousseau, însurătoarea ar fi trebuit să-i aducă chiverniseală şi sănătate…Dar Eminovici face alegerea spiritului superior de a-şi trăi viaţa în sensul cel mai înalt. Ştim însă cît de scump a fost preţul misiunii Tatălui pentru Fiul ce avea să vie. Ne rămîne întreagă bucuria dintîi, un petic de scrisoare cu mulţumirile pentru darul stăpînesc:…trebuie să recunosc din tot sufletul că nu voi fi în veci capabil să îmi exprim recunoştinţa faţă de domnia voastră pentru destinul meu norocos. Dumnezeu Atotputernic să răsplătească faptele caritabile pe care domnia voastră le face pentru orfani şi săraci[41]

            Nu ştim ca Gh. Eminovici să fi fost la 1840 şi orfan! Influenţează darul boieresc atît de controversata dotă a Ralucăi? sau se referă la condiţiile de muncă, la locuinţa de pe domeniu, cumva şi la promisiunea rangului de căminar? Să fi existat vreo înţelegere între stăpînul C. Balş şi protectorul baron Enacachi Krîste, mediatorul căsătoriei? Foarte posibil. Există cîteva argumente în sensul grijii asumate de boierul C. Balş, faţă de tînăra pereche.

 

***

 

Pentru starea delicată a Ralucăi, oficierea căsătoriei se va fi făcut discret, în bisericuţa de pe domeniul Dumbrăveni, fără confirmare documentară, unde li se oferă şi locuinţă. Nelămurită a rămas şi sporirea zestrei pe care aceleaşi scrisori din arhiva lui G. Călinescu o anunţau de 600 galbeni. Zestre bunicică, apreciază biografic aceeaşi sursă, înainte de nuntă 1500 de galbeni, iar în ziua cununiei, la 20 iunie 1840 i-a numărat în mînă… încă 1500…[42] Este informaţia capitală potrivit căreia balanţa înclină spre Joldeşti. Acolo, familia Iuraşcu era acasă şi Gh. Eminovici ocrotit de stăpînul baron Enacachi Crîste, nepotul răposatului său protector, baron Ioan Crîste.

S-a crezut că, deşi fără pămînt, V. Iuraşcu avea bani, poate, dar tot în 1840, copilele din urmă Sofia (n. 1823, Ruşii lui Balş) şi Olimpia (n. 1827, Dumbrăveni) sînt aduse la Mănăstirea Agafton, în chilia Fevroniei, care se mută la Văratic. Avea mirele motive noi să ridice pretenţiile? Corespondenţa nu transmite nici un semnal. Banii nu puteau fi decît daruri de nuntă. Chiar din partea mirelui să fi fost, cum Gh. Eminovici nu prezenta garanţii materiale, sînt trecuţi drept zestre. Dinspre Raluca nu se pot ignora contribuţiile fratelui arhimandrit Iachint de la Mitropolie, nici ale surorilor Maria Mavrodin şi Fevronia, nici ale boierilor la care tatăl V. Iuraşcu slujise, nici moştenirea Paraschivei despre care se ştiu puţine.

Lectura scrisorilor de limbă germană lămureşte că temerile lui Gh. Eminovici relativ la consimţămîntul boierului C. Balş au durat pînă la dezvăluirea numelui celei alese. Poate urmaşii noştri să afle cît de obligaţi vor fi fost Bălşenii faţă de copiii Paraschivei şi ai lui Vasile Iuraşcu. Bănuieli sînt, Poetul însuşi le devoalează, iar „Documentele” publicate de Gh. Ungureanu în 1977 colorează cîteva unghere.

Casele de lîngă Uspenia dobîndite în 2 iunie 1842, conform cererii din 5 iunie către Judecătoria Botoşani pentru măsurarea locului şi mărturia hotarnică, deşi cumpărate la mezat de la epitropia casei răposatei Soltana Cheşcu nu au documente vechi, iar zapisul cumpărării cuprinde doar mărimea locului.[43] Judecătoria aprobă şi cere epitropiei să trimită documenturile casei. Graba cu care s-a făcut tranzacţia este evidentă şi nu credem că proaspătul asesor Vasile Iuraşcu o va fi impus.

Preocupat de speţă, Aug. Z. N. Pop cercetează dosarul vînzării imobilului din 2 ianuarie 1855, casă pe loc gospod servind de dugheană, dreaptă a vînzătoarei Ralu Eminovici, în baza aceluiaşi zapis din 2 iunie 1842, întărit de judecătorie sub nr. 3032 din aceeaşi dată, cu care cumpărase şi a hotarnicii iniţiale din 12 martie 1842[44], fără documentele de proprietate ale casei Cheşcu. Pentru asigurarea zestrei, actele se fac pe numele Ralucăi.

Epitropul Iordachi Cheşcu era fratele Sultanei descendenţi din Grigore Cheşcu. Vasile Iuraşcu semnează ca asesor. În 14 martie 1842, Iordache dădea procură spătarului Costache Roset din Botoşani ca să urgenteze licitaţia. Spătarul era fratele lui Neculai Roset soţul Zoiţei Crîstea sora baronului Enacachi de la Joldeşti iar familiile Cheşcu şi Crîstea se tot încuscreau de patru generaţii. În locul de lîngă Uspenia, Gh. Eminovici ridică o casă nouă, în care se naşte Poetul şi pe care sînt nevoiţi să o vîndă în 1855.

Ceea ce tulbură iremediabil destinul lui Gh. Eminovici, şiraoa biografilor şi pe eminescologi în general, este moartea violentă a protectorului baron Ioan Crîstea von Costan, arendaşul din 1829 al moşiilor Sarafineşti şi Brehueşti ale vistiernicului Alecu Balş. După decesul stăpînului secerat de holeră din iunie 1831, baronul ia în arendă şi Dumbrăvenii şi tot atunci aduce şi pe tînărul Gh. Eminovici ameninţat de recrutările tocmai decretate. Impulsiv pînă la violenţă şi supus austriecesc, baronul Ioan Crîste este omorît în 23 avgust s.v. 1834 chiar în curtea din Dumbrăveni!, conform declaraţiei originale a iconomului Ştefan, duhovnicul lui Const. Balş, din 30 decemvrie s.v. 1834.[45] Aceeaşi mărturie precizează că baronul a fost îngropat la biserica Vovidenia, în 25 august, prin vlădica Inochentie din Botoşani, prin vlădica Meletie din Iaşi, împreună cu mine (iconomul Ştefan) şi cu mai mulţi preuţi, după obiceiul şi religia creştinească. Cum moştenitorii au chemat în judecată pe vinovaţi, procesul devine unul politic, martorul econom Ştefan îşi retrage declaraţia în 2 martie 1835[46], iar nepotul reclamant Dumitrache Crîste dă vechilimé bădiţului Ionică Gherghel comis şi fost prezident al Judecătoriei (28 mai – 16 august 1834), să se judece cu socrul său, paharnicul Gheorghe Herescu, nume de rezonanţă în ierarhia bisericii bucovinene.

Pe fundalul socio-politic al Principatelor relevantă este numirea de către Poartă cu acordul guvernului rus a domnilor Al. Dim. Ghica şi Mihail Gr. Sturdza, din 22 martie/3 aprilie 1834, ca efect al Convenţiei ruso-turce de la Sankt Petersburg (17/29 ianuarie 1834), prin care Rusia se angajează să-şi evacueze trupele din Principate în termen de două luni.[47] În 17 martie 1834 murea comisul Ion Mavromati, ctitorul Spitalului, al Bisericii Sf. Dumitru şi supus austriac, iar în 27 noiembrie 1834, Vasile Iuraşcu pierdea pe Paraschiva într-un accident de trăsură.

Nu ştim în ce măsură familia C. Balş a fost antrenată în acest proces, dar acolo, la Dumbrăveni se petrecuse omorul, nici dacă răposatul baron Ioan Crîste lăsase testament. Sigur este că baronul şi-a găsit odihna cu onoruri cuvenite unui ctitor de lăcaşuri creştineşti, cum Vovidenia pe care tocmai o terminase de zidit în piatră, pe locul aceleia din lemn a lui Manole Varlaam de la 1750. Ştim că din 1829 cînd se stabileşte în Moldova, baronul I. Crîste locuia la Dumbrăveni şi numai iarna la Botoşani, în numita casă Cheşcu, a Sultanei, cu care răposata Smaranda baron I. Crîste fusese vară dreaptă. Odată cu umbra casei celei noi, zidite de Gh. Eminovici, dinaintea închirierii Smarandei Varlaam, procesomana manipulată de faimosul Costache Hurmuzachi, dinaintea transformării în dugheana vîndută în 1855, răsare dintre arbori cărunţi întîiul cuib al Poetului.

Totuşi, discretă, ca toate binefacerile familiei Balş pentru tinerii Eminoviceni, dintr-un act de învoială, datat 9 aprilie 1836, între fraţii Constantin şi Gheorghe Balş în legătură cu moştenirea rămasă de la tatăl lor vistiernicul Alexandru Balş[48] (decedat iunie 1831), părechea de case, căci două erau în aceeaşi ogradă cu grădină mare, dă semn din prima tentativă de vînzare, a Sultanei Cheşcu, tot prin licitaţie, instituită şi închisă în 1839, prin neprezentarea solicitanţilor.[49] Punctul 900 al Actului de învoială se referă la o pretenţie pornită cu casa Cheşcului şi alta cu Anghel Vali, afaceri asumate de Gheorghe Balş, deja în derulare, cu menţiunea că dacă fratele Costachi Balş îşi va răspunde pe giumătate din cheltuieli va avea împărtăşire di aceli averi din pretenţii ce se vor cîştiga. În cazul Anghel Vali este vorba despre datorii ale Smarandei Balş, cît despre casa Cheşcului, aceasta include imobilul proprietatea baronului Ioan Crîste, ale cărui documente se aflau la vistierul Alecu Balş şi rămase feciorilor moştenitori. Abia după moartea Sultanei, care ar fi vîndut amîndouă casele, fratele său Iordachi Cheşcu lămureşte succesiunea baronului I. Crîste şi casele, plătite pe jumătate, ajung la cine trebuie. Familia Eminovici cumpără casele cu grădina  în 1842 cu 450 de galbeni şi vinde în 1855 casa refăcută cu jumătate de teren, căci atît rămăsese! cu 1050 de galbeni. S-a presupus înstrăinarea unei părţi de grădină, documentele confirmă aceiaşi megieşi, fără plusuri sau împresurări, dar orînduiţii Sfatului Orăşenesc de faţă la măsurarea locului asigură aprobaţia drumului trecătorii la megieşi, găsindu-l în lărgimea trebuitoare…[50] Însăşi Raluca, prin Actul din 3 mai 1855, confirmă vînzarea[51] caselor cu tot locul lor, după mărimea văzută prin actul din anul 1842, iunie 2.

            Alungat din cetate şi din bisericile ortodoxe pe care le-a ctitorit, obliterat documentar[52], baronul Ioan Crîste von Costan rămîne omul care l-a dăruit Moldovei pe Gh. Eminovici, feciorul de casă de la Costîna. L-a lăsat în grija vistierului Alecu Balş şi a fiilor săi care l-au boierit. Gh. Eminovici familistul a avut de ales între Costîna dănuită lui Enacachi Crîste – nepotul, cu varianta Joldeşti, şi Dumbrăvenii lui C. Balş, secerat şi el în 15 aprilie 1848 – C. Balş îl împămînteneşte la Ipoteşti, sau poate că Destinul s-a dovedit Artist…

 

***

Rămas fără ecou este şi zapisul de vînzare al sărdarului Iordachi Urechi cu partea sa din moşia Orăşeni-Botoşani, însemnînd 199 fălci 43 prăjini, cu acaret casă boiereşti de cărămidă cu două rînduri, lăcuitori şi şaisprăzăci pogoani vie roditoare, însă cu patru pogoani vii ce sînt piste brazdă, pe partea vîndută mai din vechi răposatului comis Ioan Mavromati şi cari pogoani au rămas întru a mea stăpînire… Acestea le-am vîndut de veci dumisale căminăresei Ralu Eminovici drept 2400 galbini…cari i-am primit toţi deplin…[53]

În continuare, serdarul menţionează adaosul de zece stînjeni dăruiţi în lăţimea terenului, deopotrivă în tot locul din cap în capul moşîiei, însumînd zece prăjini, oferite Ralucăi Eminovici prin osăbit act de mai înainti. Moşia moştenită de la părintele său slugerul Constandin Urechi se hotărnicea de moşia Sarafineşti fostă a vistiernicului Iordachi Balş ( trecută fiului Alecu, apoi nepotului Constantin Balş) în partea căruia rămăsese un clin de pămînt în păduri ales cu pietre de hotar împregiur după învoiala cu Iordachi Balş din 11 mai 1807 (n. 12 II 1742 – d. 23 III 1812). Acest clin hotărnicit fusese dăruit Ralucăi. În ciuda reclamaţiei fiului vitreg al vînzătorului, asesorul judecătoresc punea pe căminăreasă, în 14 aprilie 1846, în posesie. Epitropia Casei Spitalelor Sf. Spiridon, şi ea proprietară a unei părţi din moşia Orăşeni, cîndva toată a mănăstirii omonime, cere domniei răscumpărarea părţii căminăresei, în baza dreptului de protimisis. Dar, cum zapisul Ralucăi Eminovici era deja întărit veşnic, în baza actului de danie al familiei Iordachi şi Ruxandra Urechi, din 10 decembrie 1844, prin care Raluca Eminovici se băştinase, Mihail Sturza Vv. încuviinţează în 14 dec. 1846 Epitropiei Sf. Spiridon cumpărarea de la Raluca Eminovici, prin bună învoire.[54] Sînt evidente eforturile de împămîntenire a Ralucăi Iuraşcu, din familie de bucovineni refugiaţi.

Familiile Urechi şi Eminovici au fost cu un pas înaintea Epitropiei. Dania de zece stînjeni în suprafaţă de zece prăjini egala dreptul de protimisis, dar nimeni nu a fost curios să afle pentru care faceri de bine din partea dumneaei, Raluca Eminovici este dăruită cu cei zăci stînjeni proşti, ca şi cînd autorul s-ar dezvinovăţi…Şi ca să nu fie vreun prepus ruşinos, sărdarul stipulează şi consoarta adevereşte: precum şi soţia mé, fiind cu a dumisale mulţămiri făcut acest dar/…am dăruit Ruxandra cu a mé mulţămire…Ştiut este că fetele deprindeau meşteşugul moşitului de la mamă.

Între timp, soţii Eminovici cumpără la jumătatea lui iulie 1847, parte din Ipoteşti în curs de achitare. Avocatul Constantin Hurmuzachi devenise plenipotent pentru toate problemele judecătoreşti şi administrative ale stăpînului său Constantin Balş, ale tatălui său Doxachi Hurmuzachi şi ale surorii sale Eufrosina Petrino care vinde două cincimi din trupul moşiei Ipoteşti cu preţul de 4000 galbeni, conform înştiinţării Divanului Apelativ din 17 noiembrie 1847. Dar, ca un fulger mistuitor, decesul binefăcătorului din umbră întunecă steaua începutului norocos. Constantin Balş moare în 2 mai st. n. 1848. Epitrop, tutore şi executor testamentar, încă din 1844 declarat prin testament, acelaşi Constantin Hurmuzachi s-a dovedit un înverşunat potrivnic al lui Gh. Eminovici.

Somaţi prin Publicaţia Divanului Apelativ din 13 februarie 1849 pentru restul de plată a Ipoteştilor de 2500 galbeni, Eminovicenii vînd o dugheană din Botoşani şi partea de Orăşeni Epitropiei Spitalelor Sf. Spiridon în 4 mai 1849 cu preţul de 2800 galbeni. Cîştigul de 400 de galbeni faţă de cumpărare însemna îmbunătăţiri, clinul din Sarafineşti şi cele patru pogoane vie pe partea ospitalului (dăruită de răposatul comis Mavromati), precizează Gh. Eminovici împuternicit al soţiei sale, în Memoriul[55] depus la Judecătoria Botoşani în 2 martie 1854 pentru procesul cu Iordachi Ursuianu, fiul vitreg al răposatului I. Urechi. Rămîne întrebarea dacă via, cele patru pogoane de vie nevîndute de I. Urechi lui I. Mavromati ajung la Ralu Eminovici, cum scrie I. Urechi, prin actul de vînzare din 21 dec. 1844, sau cum menţionează Memoriul lui Gh. Eminovici din 2 martie 1854, dăruită de răposatul comis Mavromati.Sigur este că Spitalul Mavromati funcţiona şi că Raluca ajutase pe Ruxandra Urechi.

Nelămurite rămîn şi împrumutul de 1000 de galbeni făcut de însuşi Constantin Balş în 6 aprilie 1845[56] de la Safta Brîncoveanca aflată la Văratic-Neamţ, sora lui Lupu Balş şi amîndoi veri drepţi lui Alecu Balş, tatăl lui Constantin Balş, după ce tot în 6 aprilie 1845 semnase două vechilimele[57] pentru vînzarea de veci a moşiei Mingir din ţinutul Cahul şi a două mii desetine pămînt sterp din moşia Sahaidacul din Benderul Basarabiei. În varianta Zahaidac, parte a moşiei Gura-Galbînă, toate în evidentă forţă după ce, cu o zi înainte, în 5 aprilie, Judecătoria Botoşani anunţa pe aga Doxachi Hurmuzachi începerea hotărnicirii Ipoteştilor[58], solicitate în vederea vînzării.

În ce fel era interesat boierul de moşia Ipoteşti? Vindea în Basarabia ca să lărgească domeniul din valea Siretului? Cei 1000 de galbeni nu-i mai înapoiază Saftei Brîncoveanu decît epitropul C. Hurmuzachi, după decesul boierului. Ajunsese C. Balş la fundul sacului, după cum încearcă o puerilă justificare, sau mişcările gingaşe se făceau sub acoperire? Şi dacă împlinea dorinţele nescrise ale tatălui Alecu sau transmise de bunicul Iordachi Balş? Daniile privesc, neîndoielnic, legăturile dintre Bălşeni şi familia Ralucăi Iuraşcu. Grija baronului I. Crîste pentru Gh. Eminovici induce alt faliment cazuistic… Este de mirare că numele lui Gh. Eminovici nu figurează în Testamentul lui C. Balş, generos cu cei credincioşi.

Manevra în etape, cu danie, cumpărare şi adaos de altă danie, implicînd tranzacţii mai vechi aduc în scenă pe bunicul Iordache Balş, pe serdarul Iordachi Urechi, omul lui Balş, oşteanul comandant de cavalerie, la ordin şi nepotului, şi pe comisul Ion Mavromati, ctitorul Spitalului botoşănean de la 1838. Adesea, preţioasele Documente publicate de Gh. Ungureanu rămîn suspendate, maladii vagi, nedeterminate, tratate cu indiferenţă în speranţa că vor trece neobservate…

 

***

 

Mîna sorţii din  povestea Fetei de la Gura Voronei adusese pe Vasile Iuraşcu la Joldeşti încă de prin 1804, ca vechil al boierului Iordachi Balş, zis Bălşucă, anunţă Gh. Ungureanu în avancronica[59] la volumul de „Documente” din 1977. Dar destinul este o miraculoasă şiraoă, căci Vasile Iuraşcu era omul şi ruda Cananăilor levantini (Gh. Gibănescu) din vremea lui Vasile Lupu (N. Iorga), cu escală basarabeană, pe cînd faimosul strămoş postelnicul Constantin zis Ciobanul pentru marele negoţ de oi basarabene cu Țarigradul[60] ia de ginere pe logofătul Iordachi Cantacuzino. Cu moşie la Dolhasca, unde în 1780 se naşte Vasile Iuraşcu, împămînteniţi cu conac şi biserică la Corni-Botoşani, Cananăii sînt şi stăpînii moşiilor Fîntînele şi Băneşti, vecine Joldeştilor lui Iordache Balş spătarul, familii înrudite, nemţite, cu simpatii ruseşti.

Neamul marelui vornic Ionaşcu Balş nepotul  lui Bejan, însurat cu Safta vistiernicului Gh. Ursachi (acesta, feciorul lui Ursu de origine greacă[61]; controversatei familii Balş, Iorga îi declară tot obîrşie aromânească) este cunoscut de Rusu-Balş iar moşiile lor Rusu-Mănăstioara, Rusu-Plăvălar şi satul Rusu-Poeni, adunate, se recunosc sub toposul de Ruşii lui Balş.[62]

La Rus-Plăvălar şi-a petrecut tinereţea[63] faimosul reformator, excentricul melanj de lumini şi umbre, mefistofelicul Vasile Balş (n. 1756, Iaşi – d. 4 febr. 1832, Viena)[64], guvernatorul Bucovinei. Informaţiile oferite de istoricul Mihai-Ştefan Ceauşu provin din actele depuse de Vasile Balş în vederea ridicării sale la rangul de şambelan sau cameralist al curţii din Viena, de subînţeles exagerările, contrazise de istorici ai mai multor generaţii, cum B. Petriceicu Hasdeu[65], Gh. Ghibănescu, Lucia Protopopescu[66] sau Mihai Dim. Sturdza.

Pe Eminescu l-a fascinat această copleşitoare şi contradictorie personalitate, cu atît mai mult cu cît familia sa se atinge de neamul şi locurile Bălşeştilor…Cuibul de stabilitate al familiei Vasile şi Paraschiva Iuraşcu între 1804-1834, cînd ea moare, a fost la conacul de la Joldeşti, de care arendăşia îi îndepărta uneori. Astfel, Sofia, viitoarea monahie de la 1840, se naşte în 1823 la Ruşii lui Balş, Olimpiada, în 1827 la Dumbrăveni, Marghioliţa în 1804, probabil la Sarafineşti, Fevronia în 1812 la Corni, iar ceilalţi cinci, foarte posibil la Joldeşti.

Măsurile de reorganizare a întregii vieţi publice din Bucovina propuse de Vasile Balş (unchiul lui Iordache zis Bălşucă), reformatorul iluminist şi Iluminat plurimason, deputat al Bucovinei la 1780-1781, se referă şi la înfiinţarea şcolilor publice care să atragă şi pe copiii din Moldova. Iluminismul iosefinist promova emanciparea prin educaţie, precept în continuarea ideologiei Şcolii Ardelene şi a Supplexului. Aflat la Viena, din 1783, Vasile Balş devine referent asupra tuturor problemelor bucovinene. Poliglot cu studii juridice, cameleonic, vulcanic şi greu de contrazis, implementează odată cu Ordinul din 29 aprilie 1786 pentru reglementarea clerului, Bisericii şi învăţămîntului în Bucovina, prin constituirea Fondului Religionar din confiscarea bunurilor mănăstireşti, un jaf de proporţii care se declara pentru întreţinerea clerului şi a şcolilor, pentru prosperitatea umanităţii.[67]

Să ne închipuim că de prosperitatea Bălşeştilor au beneficiat şi aceia care i-au slujit şi au trăit în preajma lor. Sigur este că după decizia împărătească din august 1786 de alipire a Bucovinei la Galiţia programul de reforme al Bucovinei intră în derulare şi unul dintre factorii de aplicare avea să fie I. Budai-Deleanu care traducea prima parte a Codului Civil în 1786 şi legile pentru Bucovina pînă în 4 ianuarie 1787.[68] O asiduă activitate didactică şi de traducere ţine aproape de Vasile Balş pe I. Budai-Deleanu, pentru ca în 1786 să fie aduse de la Viena peste 4000 de manuale de citire, aritmetici, catehisme, în limba germană şi română, distribuite gratuit, cum şi Cartea trebuincioasă pentru dascăli.[69] Nu a fost uşor, nici îndestulător, dar Bucovina începea să citească şi să-şi ceară drepturile în scris. Aceste manuale s-au găsit şi în conacul rudelor de la Joldeşti, de care vor fi beneficiat şi copiii Iuraşcu. Raluca şi surorile maici îşi scriau singure jalbele, pomelnice sau notiţele biografice impuse. Din 1957, conacul de la Joldeşti şi-a căpătat statutul definitiv de şcoală, poate în virtutea unei tradiţii împămîntenite de numele lui Vasile Balş, ctitor al învăţămîntului bucovinean.

***

Între Joldeşti şi Dumbrăveni nu-i decît voluta dealului ţîşnitor de lumina stejarilor, un portativ al refrenului statornic de val, de codri şi de poezie. O trăsură cu bidivii înaripaţi din hergheliile dumbrăvene va opri mereu să adape în cotul apelor de la Vorona, ca s-o zărească pe Fata botezată în mit. Soarele are nevoie de norocul betilic al întoarcerii, să-şi continue cursa.

Totuşi, din lectura celor 34 de scrisori în limba germană ale lui Gh. Eminovici încercăm senzaţia de adevăr, fără îngăduinţa marginilor exacte, dar în vibraţia fiorului de viaţă autentică. Paradoxal, aceste clipe de viaţă istorică îl descătuşează pe Gh. Eminovici din captivitatea dumbrăveană întreţinută de istoria literară. Familia baron Crîste prin Enacachi de la Joldeşti, temporar, căci el rămîne stăpînul de la Costîna Bucovinei, a constituit suportul material şi în egală măsură garanţia lăuntrică a variantei de rezervă a întoarcerii. Uneori chiar repetă şi stăruie în demisie. Scrisoarea din 1 noiembrie 1840  comunică intenţia de a părăsi Moldova, iar aceea din 7 februarie 1841 aminteşte stăpînului de cererea sa pentru un paşaport.             Plusul de zestre, cei 3000 de galbeni, era o sumă exorbitantă, a cărei sursă incită cercetarea lui Ion Roşu, bănuitor cu metodă dibace, insistînd asupra daniei răposatului unchi şi baron Ioan Crîste von Costan dinaintea retragerii în Moldova, pentru nepotul Enacachi. Nu ştim cît l-o fi costat pe Gheorghe Eminovici căminăria din mai 1841, restul se cam ştie cum s-a scurs.

Pietrele funerare ale strămoşilor Krîste de la Costîna au rămas nedescifrate, vizitele acasă ale lui Gh. Eminovici, deşi convoaiele pentru export aveau via Cernăuţi, din apropierea Costînei, trecute neobservate. Istoria literară bucovineană reţine vizitele lui Eminescu la Suceava, poate şi la Costîna, prietenia cu Vasile Bumbac originar din Costîna şi căruia un fragment de scrisoare îi mulţumea pentru găzduire şi cele 14 caiete: Acolo e toată Bucovina. Ele sînt hrana mea de toate zilele…Caietele au dispărut…

Umbra epistolară a baronului Enacachi Krîste este a unui prototip jovial, educat şi ceremonios, în relaţie directă cu boierul Constantin Balş – nadvornăi sovetnic (consilier de curte) şi cavaler, cum însuşi se intitula, adăugînd uneori, proprietarul a 68000 fălci de moşie. Balurile de la curtea Joldeştilor erau răsunătoare, cu vinuri din podgoriile Dumbrăvenilor: Domnul Baron Jenakaki von Kîrsty, se adresează Dumneavoastră Înalt şi prea bine născutului, cu rugămintea ca un butoi cu vin din cel roşu să fie lăsat să se limpezească – transmite Georg Eminowitz lui Constantin Balş în scrisoarea din 16 iulie 1839, cu gîndul la petrecerea nunţii.

Întors la Costîna, aflăm că baronul Enacachi face şcoală în două odăiţe din curtea conacului, păstrate pînă astăzi în folosinţa portarului de la intrarea în Sanatoriu. Răzbate pînă la noi forţa catifelată a glasului, gîlgîitoare la petreceri ori în slujbele bisericii Sfinţilor Cosma şi Damian de acelaşi unchi filantrop Ioan Crîste ctitorită la 1786 pe locul alteia, din strămoşi credincioşi în miracolul Sfinţilor vindecători (strămutată la Dănila Sucevei), sau ale celei zidite la 1811, închinată Sfîntului Gheorghe, de către acelaşi neam evlavios.

 

 

[1] Aug. Z. N. Pop, „Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu”, Editura Academiei R.P.R., 1962, p. 133;

[2] Gh. Ungureanu, „Eminescu în Documente de familie”, Minerva, Buc., 1977, p. 62-63;

[3] S XXVII, Dumbrăveni 5 Iuny 840, Gh. Eminovici lui Alexander von Bizay, în Revista de Istorie şi Teorie Literară, nr. 2, 1964, p. 481, Ovidiu Papadima, „Din corespondenţa lui Gh. Eminovici” – Scrisori în limba germană;

[4] N. Iorga, „Neamul românesc din Bucovina”, Minerva, Buc., 1905, p. 152;

[5] Aug. Z. N. Pop, Op. cit, p. 146;

[6] S.IX, 27/4, 1909, T. Severin, Matei lui C. Botez, în Aug. Z. N. Pop, „Contribuţii…”, 1962, p. 174;

[7] Apud „Dicţionarul Limbii Române”, Ed. Socec, Buc., 1913;

[8] „Mireio”, Cîntul al IV-lea, traducerea lui Al. Naum, Gap, 1882, p. 5-11;

[9] Ştefan Cacoveanu, „Eminescu la Blaj”, în „Ei l-au văzut pe Eminescu”, Victor Crăciun, Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 116;

[10] Direcţia Generală a Arhivelor Statului, „Un armorial românesc din 1813. Spiţa de neam a familie Balş, dotată cu steme”, studiu întocmit de Maria Dogaru, Buc., 1981, p. 101; 105;

[11] I. D. Marin, „Eminescu la Ipoteşti”, Junimea, Iaşi, 1979; nota 4, p. 6; apud Arh. St. Iaşi, Fondul Visteria Moldovei, tr. 1316 opis 1488 nr. 1174, Catagrafierea Ţinutului Botoşani pe anul 1838, Ocolul Siretului, fila 131;

[12] Op. cit., p. 101, nr. 59; p. 105, nr. 70;

[13] Gh. Toma, Joldeşti File de monografie…”, Pim, 2014, p. 25;

[14]Din corespondenţa lui Gheorghe Eminovici, Scrisori în limba germană”, în Revista de Istorie şi Teorie Literară, nr. 2, 1964;

[15] S.XX, 20/5/1909, Severin, în Aug. Z. N. Pop, „Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu” Editura Academiei R.P.R., 1962, p. 290;

[16] S.III/T. Severin, 14 aprilie 1909, în Aug. Z. N. Pop, Op. cit., p. 259-260;

[17] S.VII/20 April 1909, Ibidem, p. 271;

[18] Gh. Toma, Op. cit., p. 23;

[19] „Viaţa lui Mihai Eminescu”, Buc., 1932, p. 11;

[20]Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu”, Editura Academiei R.P.R., 1962, p. 20;

[21] de Roman, plasa Siretul-de- Sus;

[22] Ovidiu Papadima, Op. cit., p. 455;

[23] Ibidem, p. 457;

[24] T. Bălan, „Documente bucovinene” VI, Buc., 1942, p. 236;

[25] Cf. Documentului din 23 Aprilie 1842, „Documente Bucovinene” V, p. 200;

[26] Op. cit, p. 38;

[27] I. D. Marin „Eminescu la Ipoteşti”, Junimea, Iaşi, 1979, p. 39, cf. Arh. St. Iaşi, Fondul Visteria Moldovei Tr. 1316 op. 1488 nr. 1174, Catagrafia Ţinutului Botoşani pe anul 1838, Ocolul Siretului, fila 131 (nota 19, p. 66);

[28] S. XV/2 Dec. 1839, Dumbrăveni, Op. cit. p. 469;

[29] Doc. 48, 1839, Decembrie 28, Iaşi, Gh. Ungureanu, Op. cit., p. 61;

[30] S.XIX, 2 Februarie 1840, Ovidiu Papadima, Op. cit., p. 473;

[31] Gh. Băileanu, „Instituţiile Epitropiei Sf. Spiridon între anii 1800 şi 1833” – Partea IV şi V, 1932, p. 21;

[32] Apud Paul Păltănea, „Contribuţie la Istoricul Spitalelor din Moldova”, Buc., 1957, p. 127;

[33] Ibidem, p. 128;

[34] Ştefan Ciubotaru, Editura Axa, 1997, p. 273;

[35] Ibidem, p. 267;

[36] S.XV, 2 Dec. 1839, Ov. Papadima, p. 469;

[37] Idem

[38] S.XIX/2 Februarie 1840, Ibidem, p. 473;

[39] S.XXII/5 Aprilie 1840, Dumbrăveni, Op. cit., p. 477;

[40] S.XXVII/5 Iunie 1840, Dumbrăveni, Ibidem, p. 481;

[41] S.XXVII/Dumbrăveni, 5 Iunie 1840, Idem;

[42] G. Călinescu, „Viaţa lui Mihai Eminescu”, Minerva, 1989, p. 11;

[43] G. Ungureanu, Op. cit., D. 67, p. 81;

[44] Cf. Aug. Z. N. Pop, „Contribuţii…, 1962, notele p. 170;

[45] Gh. Ungureanu, Op. Cit, D. 26, p. 36;

[46] Ibidem, nota D. 26;

[47] Cf. „Istoria României în date”, ediţia Dinu C. Giurescu, Buc., 2007;

[48] Gh. Ungureanu, Op. cit., D. 32, p. 42-43;

[49]Idem, D. 216, note, p. 263-264;

[50]Ibidem, D. 217, p. 265;

[51] Ibidem, D. 219, p. 266;

[52] Recenta monografie a Bisericii „Vovidenia din Botoşani – Rouă de har…File de istorie”, Preot Gheorghe Viziteu, Editura Agapis, 2014 – nu-l pomeneşte;

[53] Ibidem, D. 87, p. 107;

[54] Ibidem, D. 119, p. 139;

 

[55] Ibidem, D. 213, p. 258-260;

[56] Ibidem, D. 94, p. 114-115;

[57] Ibidem, D. 93, p. 113;

[58] Ibidem, D. 92, p. 112;

[59]„Documente privitoare la biografia lui Eminescu. Gheorghe şi Raluca Eminovici” în Convorbiri Literare nr. 10, oct. 1975, p. 11;

[60] N. Iorga, „Basarabia noastră”, Vălenii de Munte, 1912, p. 66;

[61] N. Stoicescu, „Mari dregători din Ţara Românească şi Moldova sec. XIV-XVII”, Buc., 1971, p. 453;

[62] Em. Grigoroviza, „Dicţionarul Bucovinei”, Buc., 1908, p. 185-186;

[63] Mihai Dim. Sturdza, „Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească” I, Buc., 2004, p. 269;

[64] Mihai-Ştefan Ceauşu, „Noi informaţii genealogice privitoare la şambelanul Vasile Balş (1756-1832) şi familia sa” în Arhiva genealogică II (VII), 1995, nr. 1-2, p. 47;

[65]Magnum Etymologicum Romaniae”, 1893;

[66] Lucia Protopopescu, „Noi contribuţii la biografia lui Ion Budai-Deleanu”, Editura Academiei R.S.R., Buc., 1967;

[67] Apud Mihai-Ştefan Ceauşu, Op. cit., p. 50;

[68] Lucia Protopopescu, Op. cit., p. 98-99;

[69] Mihai-Ştefan Ceauşu, „Şcoală şi educaţie în Bucovina în perioada iosefinistă şi postiosefinistă”, în AIIX, XXXI, 1994, p. 227;

Revista indexata EBSCO