Jul 17, 2017

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Cornelius Drăgan – Mușcătura fluturelui japonez

 

Entuziasmul cu care Ioan Holban scrie în cuvîntul înainte al cărţii lui Cornelius Drăgan – Muşcătura fluturelui japonez –, apărută în 2016 la Editura Junimea, în urma Concursului Naţional de Poezie „Porni Luceafărul…” de la Botoşani, pe care-l organizez de douăzeci şi opt de ani, poate stîrni cititorului de poezie interesul sau cel puţin curiozitatea pentru un poet debutant, „mai mult decît remarcabil”, aşa cum  spune cunoscutul critic ieşean. Eu i-am cunoscut cartea în manuscris, în parte, pentru că poetul, cu sprijinul atent al editurii, a adus evidente îmbunătăţiri cărţii sale. Şi astfel ne aflăm acum în faţa unei cărţi, care iese din tiparele noii poezii, internautice sau cenacliere în avalanşă, de posibilă nouă paradigmă, aşa cum se doreşte de aproape un deceniu noua poezie, cea de după Dan Sociu sau Claudiu Komartin. Cornelius Drăgan, deşi se uită în curtea celorlalţi, nu calcă pe paşii deveniţi mult prea impregnaţi prin praful proaspăt ce se ridică în urma dansului dezlînat al celor ce se simt stăpîni pe arenă şi, mai ales, pe partenera de dans, poezia, poezia doar de ei acceptată. El îşi orientează atenţia spre interiorul său, nu neapărat printr-o introspecţie programată, nici printr-o tentaţie spre biografismul devenit loc comuna în noua (sau tînăra) poezie ce se scrie în special pe malurile Dîmboviţei internautizate agresiv şi leneş, ci printr-o atentă privire în jur şi în el. Poezia lui se distinge printr-o simplitate ce vine dintr-un laconism al discursului sau mai curînd dintr-o dorinţă de comunicare directă, fără a epata, fără a impresiona, ci doar pentru a se exprima în felul lui, sincer şi coerent. Dar nu totdeauna coerenţa face casă bună cu poezia, cu literatura, şi atunci poetul recurge la sincopă, la fragmentarea ideii poetice, expunîndu-şi starea în limita limbajului însuşit. Nici aici nu se duce prea departe, ci stă mai mult în limita unui limbaj existent, pe care-l contorsionează în maniera proprie, descoperită din mers.

De la început, Cornelius Drăgan se vrea un constructor atent, care se foloseşte de o arhitectură a sfericităţii. Cartea începe cu un soi de captatio binevolentiae, simplu, direct – „vara asta/ port tricou negru/ pe el voi scrie/ cu litere albe/ Cornelius/ e/ sensibil/ şi moare/ dacă nu e/ iubit” – şi se încheie cam în aceeaşi cheie, cu un altfel de perete, pe care scrie concluzia trăirilor lui, aproape deprimante, regretabile – „mă voi irosi/ alături de tine// timpul meu se va numi timp mort/ toată această zbatere va fi în zadar/ mă voi irosi/ iar tu vei deveni spinul durerii// vara din ochiul meu se va duce subit/ lumina va fi înlocuită cu noapte// voi fi uscat/ şi mă voi zbate/ căci nu ştiu unde am greşit/ şi voi regreta că te-am întîlnit”. Interiorul cărţii însă este altul. Motourile celor patru secţiuni sunt şi ele luate din mers, fie din Neville Goddard, fie o replică dintr-un film, Taxi Driver, în cele care poartă acelaşi titlu, Acustic/ I. peretele interior, II peretele exterior, sau cu moto din The Doors (Jim Morrison), pentru secţiunea care dă titlul cărţii şi iarăşi din Neville Goddard, pentru IV. Dual. Această manieră de aşezare în carte explică o atenţie deosebită asupra structurii acesteia şi a concentrării pe anumite paliere a conţinutului. Diferenţele de compoziţie nu sunt prea mari de la secţiune la secţiune, cu excepţia celei finale, care duce spre un altfel de discurs, spre o altfel de atenţie asupra expozeului poetic. Tema de fond, iubirea şi ratarea ei, regretul şi aşezarea într-o anumită comoditate, fără luptă, într-un fel de împăcare cu soarta, este una la îndemînă, care l-ar fi putut duce pe poet în elegiac, dar nu o face, ci mai curînd îl aşază într-o formulă ce-i defineşte caracteristica distinctivă, cea de notaţie a trăirii prin şi în afara cuvîntului. O asumare a unei maniere ce poate defini remarcabilitatea de care vorbea Ioan Holban.

Genul de definiţie, prin notaţie a stării, se poate vedea chiar de la început: „cad tacit/ liniştea unei ierni care/ apasă atît de tare/ pe piept/ respirare/ şi oase/ noaptea e un veşmînt/ timid pentru ceea ce/ sunt.” (p.15). Titlurile sunt parte din poem şi definesc ideea de la care poetul pleacă în scrierea poeziei, devenită fragmente, care, aparent, nu au nicio legătură, dar se aşază într-un tot unitar. Peretele interior este decorat de aceleaşi imagini, pe care poetul le adună dintr-o trăire subită, nu controlată, elaborată. Nu face pentru asta risipă de cuvinte, ci este atent ca acestea să spună mai mult decît ele par a spune: „în mine zac sunete/ calc absent/ mă strig pe nume/ în  propria-mi durere liturgică/ ecce homo!/ pietrele rozalii ale morţii/ sorţii” (p.31). La fel şi peretele exterior, pentru a a-şi proteja rezistenţa la intemperii, este uns iniţial cu o amorsă, peste care vine varul decorativ, plin  de arabescuri din ce în ce mai evidente, deşi discrete. Un desen în mişcare poate fi aşa: „nu sunt trist/ din contra/ aş vrea să strig/ dar sunt absent/ virez cu pantoful ros/ de atîţia ani/ greşit la dreapta/ mă împleticesc şi cad/ aşa cum m-am născut/ desculţ/ şi singur” (p.36). Aici poeziile capătă o altă consistenţă, sunt uşor mai lungi şi epicul se simte aşezîndu-se în fraza poemului cu o consistenţă aparte, cum ar fi poezia de la pagina 42, chiştoc după chiştoc, şi altele de aceeaşi consistenţă.

Muşcătura fluturelui japonez, secţiunea care dă titlul cărţii, este şi cea care este şi cea mai densă, gîndită pe o idee, în care elementele unui biografism apar, iar tatăl, ca personaj, devine elementul repetitiv, portretul acestuia fiind unul care se naşte dintr-un soi de complex: „tata era mic/ mă ustura gîndul la el/ tata era mic/ şi eu puteam să-l iau aşa/ ca pe un inel/ să-l pun la loc curat/ să-l pun pe un deget/ pe care nu-l l-am mai pus niciodată// uneori cînd îmi aduc aminte/ de acele vremi/ simt cum mustaţa lui aspră/ mă trezeşte la realitate” (p.86). Din această realitate, poetul se trezeşte la 33 de ani astfel: „am 33 de ani/ cele mai multe femei/ sunt de plastic// mă silesc să nu adorm/ taică-miu proroceşte/ sfîrşitul unui regim// plouă mărunt// cerul pare uneori parşiv/ am condamnări/ definitive pe trup -/

operaţii pe coapse/ cicatrici// dovezi clare/ că încă/ nu m-am pierdut/ în atîta pustietate” (p. 72).

Fluturele în simbolistica japoneză reprezintă în primul rînd eternitatea, deşi el este o efemeridă, dar şi feminitatea, implicit iubirea. Cornelius Drăgan se foloseşte de acest simbol doar aluziv, în sensul că pe el iubirea l-a muşcat rău de tot, l-a dezamăgit, i-a furat un timp, irosit în speranţa unui destin împlinit. De aici un soi de disperare. El îi urmăreşte doar „muşcătura”, nu şi stadiile prin care acesta trece. Aşa cum a plasat în carte această secţiune, poate induce ideea unei ratări, unei căderi, din care, fără aripile iubirii, nu va putea ajunge la stadiul de imago. Dar pînă la urmă, ca în cultura japoneză, îl va folosi la decorarea interiorului cărţii în care vrea să trăiască, dar pînă la urmă tot la ratare îl duce gîndul: „gînd/ sunt un surogat/ mi-am zis/ străbătîndu-mi cu mîna rece/ părul năclăit de ţigări & bere ieftină/ în discuţii aprinse” (p.96).

Dacă originalul, nativul se pierde, măcar copia, a doua imagine să se salveze. Şi în Dual, secţiunea a patra a cărţii, plecînd de la ideea lui Goddard, cum că „omul este o creatură duală cu principii contrare încastrate în natura lui”, Cornelius Drăgan caută salvarea în celălalt, care, în acest caz, nu poate fi decît omul din cuvinte, creionat în interiorul acustic, dar şi în exteriorul cu aceleaşi efecte acustice, prin muşcătura fluturelui japonez, ca o idee a efemerităţii, care simbolizează. în fond perenitatea esenţei, frumuseţii care se ascunde doar în cuvînt, şi acolo ar fi dualul prin care iese de partea cealaltă a lumii. Şi salvarea vine prin forma uşoară a vieţii, fie prin Ludmila, rusoaica din blocul în care poetul locuieşte, fie prin tîrfa notabilă sau a prinţesei devenite tîrfe, ambele piste clare ale eşuării, ale pierzaniei, care, în fond, nu este nimic altceva decît viaţa. Ideea cărţii duce aici, la acest final, care poate anunţa şi o altă pistă de evoluţie a poeziei lui Cornelius Drăgan.

 

Revista indexata EBSCO