Jul 17, 2017

Posted by in Ex libris

Constantin COROIU – Profiluri. Valeriu Râpeanu și fețele timpului

 

Revăd prodigioasa bibliografie a lui Valeriu Râpeanu. De-a lungul timpului, am citit multe din cărţile, eseurile monografice, portretele, interviurile, reportajele, prefeţele sau studiile introductive şi notele ample la diverse ediţii ce alcătuiesc această bibliografie. Pe unele le-am şi comentat. Nu demult am parcurs un tom de peste 700 de pagini, format mare, intitulat „N. Iorga, 1940-1947”, o „reconstituire cronologică”, cum o califică autorii acestei ediţii critice: Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu. De fapt, o a doua ediţie revăzută şi adăugită a lucrării. Este vorba de o antologie de texte ce îl privesc din diverse unghiuri de vedere pe marele istoric cu un destin fabulos şi atît de tragic, inclusiv în postumitate. De altfel, se ştie, personalitatea, biografia şi opera lui Iorga au constituit şi constituie teme constante de cercetare şi analiză ale lui Valeriu Râpeanu. Flancat de un documentat eseu introductiv, prevăzut cu un aparat critic compus din ample note şi comentarii, masivul volum se citeşte cu sufletul la gură. Mai rar se întîmplă ca lucrări de o asemenea factură şi densitate de fapte, idei şi personaje să fie atît de captivante. O carte pe care, citind-o cu creionul în mînă, treci, date fiind şi dimensiunile ei, prin  momente în care, vorba lui Márquez, te cuprinde teama să nu intervină ceva ce ar putea să-ţi întrerupă lectura şi să te împedice să ajungi la finele ei. Sînt momente, dacă mi se permite o formulă oximoronică, de dulce angoasă prin care poate trece un cititor.

Am avut ocazia să scriu în „Cultura” şi în cotidianul regional „Evenimentul” despre ediţia în trei volume a faimoasei galerii de stampe şi portrete „Oameni cari au fost”, operă singulară în cultura românească, a lui Nicolae Iorga, iar în „Convorbiri literare” şi în ziarul ieşean amintit, am comentat ediţia prin care cei doi reputaţi cercetători şi editori, Sanda şi Valeriu Râpeanu, ni-l restituie pe primul şi cel mai longeviv cronicar literar al Radioului: Perpessicius.

Dintre volumele apărute în deceniile de dinainte de 1990 îmi vine acum în minte cel ce poartă un titlu cum nu se poate mai acroşant: „Tărîmul unde nu ajungi niciodată”, un tărîm (un ţărm) unde reuşeşti totuşi să ajungi datorită acestei cărţi de eseuri, reportaje, convorbiri, unele memorabile. „Prima noapte a morţii lui André Malraux”, eseul cel mai întins şi mai dens din volum, este un portret al autorului „Condiţiei umane” şi „Antimemoriilor” care n-a ratat nicio întîlnire, nicio confruntare cu Istoria. Ca luptător la mii de kilometri de patria sa, în Orient, dar şi în Spania şi, bineînţeles, în Franţa, ca ministru şi prieten al lui De Gaulle („Malraux avînd la şedinţele guvernului din fiecare miercuri nu numai locul privilegiat alături de general, ci şi privilegiul de a fi singurul care întrerupea monologul preşedintelui”), ca reprezentant al ilustrului om politic şi de stat la acte şi evenimente cu o mare semnificaţie istorică, odinioară ca tanchist ori la manşa avionului în lupta pentru Franţa şi împotriva fascismului, ca demonstrant pe Champs Elysées, ca iniţiator şi organizator, în calitate de ministru al Culturii, al unor manifestări şi acţiuni ce au marcat cultura franceză şi europeană, dar mai înainte de toate ca scriitor. Folosesc prilejul pentru a consemna că lui Malraux i s-a rezervat cea mai fastuoasă ceremonie de depunere la Pantheon, edificiul fiind acoperit în întregime, în semn de suprem omagiu, cu tricolorul francez. O ceremonie impresionantă, comparabilă doar cu prima care a avut loc aici, cea rezervată lui Victor Hugo. Valeriu Râpeanu conturează un admirabil portret, văzut din mai multe unghiuri, al ilustrului om al secolului XX pe care, din fericire, prima noapte a eternităţii sale nu l-a găsit printre cadavre şi răniţi sub cerul liber, înstelat şi nepăsător la suferinţele oamenilor, la condiţia lor tragică, ci l-a surprins în miezul fierbinte al bătăliei. O bătălie purtată însă cu armele paşnice, şi tocmai de aceea mai redutabile, ale spiritului şi artei cuvîntului. Remarcabile mi s-au părut atunci, la apariţia cărţii lui Valeriu Râpeanu, mi se par şi acum poate chiar mai mult ca atunci, reportajele, comentariile, evocările, convorbirile despre şi cu: Henry Montherlant, François Mauriac, Pierre de Boisdeffre, Jean Anouilh, Emmanuel Roblès, William Gibson, Thomas Mann, Iehudi Menuhin, Ionel Perlea, Aaron Copland, Antonio de Almeida, Serge Bando. Ele dau seamă de  „itinerariile” spirituale ale lui Valeriu Râpeanu. La relectura lor, după decenii, constat cît de profitabil documentează ele asupra unei întregi epoci culturale. Un interviu de zile mari, incitant spetacol de gîndire, este cel cu Réne Huyghe, profesor de psihologia artei la Collège de France, în opinia căruia „nu gîndirea se pune în serviciul artei, ci gîndirea pune arta în serviciul său”, pentru că „artistul poate atinge revelaţii pe care ştiinţa nu le va elucida decît ulterior”  încît, exemplifică interlocutorul lui Valeriu Râpeanu – „impresionismul, prin viziunea pe care o propune asupra naturii, anticipează revoluţia realizată de Einstein”, iar Brîncuşi prin Măiastra îl precede cu cîteva decenii pe Von Braun. Arta este complementară realităţii, iar arta modernă şi căutările ei nu numai că nu sînt gratuite, cum s-a afirmat adesea, dar ele corespund chiar unor necesităţi profunde ale realităţii. Funcţia esenţială a artei – postula Réne Huyghe -, şi aceasta mi se pare o idee fundamentală, este de a introduce în viaţa societăţii „sensul calităţii atît de îndepărtat de cantitate sau de utilitate”.

„Memoria şi feţele timpului” este o altă carte a lui Valeriu Râpeanu pe care am comentat-o cînd a apărut cu multă vreme în urmă. Se înscrie, preciza autorul însuşi, în linia unui volum al său anterior – „Cultură şi istorie” şi a celui la care tocmai m-am referit. El ilustrează acelaşi scriitor laborios, mereu egal cu sine, cum observa un critic, avînd pasiunea recuperărilor şi restituirilor, pasiune  dublată, potenţată de vocaţia implicării în actualitate. Meritul autorului constă mai ales în ordonarea cumpănită a faptelor, nu o dată discret polemică, în raport de o idee, de un concept, de un eveniment, de o operă. Nefiind un critic literar prin excelenţă, critica lui Valeriu Râpeanu priveşte o sferă mult mai largă. Este, aşa-zicînd, o critică culturală şi folosesc adjectivul debarasat de orice nuanţă peiorativă dintre cele pe care unii i le-au mai atribuit în anumite contexte. Nu întîmplător una din secţiunile volumului reuneşte ceea ce autorul numeşte „pagini de istorie culturală românească”, subiectele fiind „oraşul şi cultura română modernă”, barocul autohton, clasicismul, muzica lui George Enescu sau Cella Delavrancea şi experienţa unei vieţi trăite sub specia esteticului. Paginile despre contemporani sînt şi nişte exerciţii de admiraţie. Or, zicea La Rochefoucault, a şti să admiri o valoare presupune să ai capacitatea de a te ridica la înălţimea ei. Fie că scrie despre „Erudiţi” ca Șerban Cioculescu, Al. Rosetti, Petre Comarnescu ori Dan Hăulică, despre scriitori, ziarişti, pictori, muzicieni, Râpeanu este la el acasă şi la aceeaşi înălţime de simţire şi inteligenţă cu ei. Autorul argumentează convingător, formulează definiţii inspirate, face judicioase situări în spaţiul şi timpul literaturii şi artei. Consideră, de pildă, Nebuna din Chaillot a lui Jean Giraudoux ca fiind ultima piesă a dramaturgiei interbelice. Are opinii inedite despre Albert Camus, Pablo Casals, Igor Markevitch, Bruno Valter şi alţii.

Valeriu Râpeanu se numără printre cei din păcate astăzi foarte puţini ataşaţi şi preocupaţi consecvent de fondul principal de valori al culturii româneşti. Aşa este, aşa a fost întotdeauna: ca istoric al culturii şi critic literar, ca editor şi jurnalist, ca profesor şi om de dialog. Conferenţiarul, la rîndul său, abordînd  subiecte şi teme variate, este nu o dată de-a dreptul cuceritor. În fine, în importantele funcţii deţinute în presa scrisă şi audio-vizuală, în sistemul editorial, Valeriu Râpeanu s-a ilustrat ca un cărturar polivalent şi cu o largă viziune, conectat fără complexe la spiritualitatea europeană.

L-am cunoscut pe la începutul anilor ’70, cînd eram un tînăr jurnalist, realizator de emisiuni literare radiofonice. Îmi amintesc bine momentul şi locul. Mă aflam, ca de atîtea ori, împreună cu cîţiva colegi din Redacţia culturală de la etajul VI al binecunoscutei clădiri a Radiodifuziunii de pe strada Berthelot, la acea vreme Nuferilor. Râpeanu, grăbit ca de obicei, căci foarte ocupat, mereu solicitat, venise să imprime un text pentru una dintre emisiuni. În treacăt fie spus, ce lume se perinda pe acele culoare şi prin acele studiouri: toată floarea culturii naţionale, toate competenţele şi talentele, toate marile personalităţi ce formau o autentică elită care nu cred că va mai fi vreodată egalată în această ţară a tuturor trădărilor şi ratărilor, o ţară în care, şi în cultură, în mass-media, triumfă impostorii, parveniţii, tejghetarii! Râpeanu fusese şi vicepreşedinte al Radioteleviziunii Române, poziţie extrem de importantă în epocă, de pe care a iniţiat, a conceput şi a coordonat programe culturale radiofonice şi de televiziune de anvergură. A reuşit, spre a da doar un singur exemplu, să aducă în sala de concerte din strada Nuferilor, şi nu numai acolo, maeştri ai artei muzicale de pretutindeni. Cu unii dintre ei aveam să mă întîlnesc şi în volumul „Tărîmul unde nu ajungi niciodată”. Era acum director al Editurii Eminescu, calitate în care  a publicat opere de incontestabilă valoare, a lansat şi susţinut colecţii de referinţă precum „Poeţi români contemporani” şi „Prozatori români contemporani”, a girat o serie de debuturi remarcabile etc. Sînt numeroase titlurile şi cărţile apărute la Editura Eminescu ce ocupă  rafturi întregi în „somptuosul perete”, cum numea Michel Butor biblioteca. Cînd colegii m-au prezentat, distinsului colaborator al Radioului i s-a luminat şi mai mult faţa şi mi s-a adresat: „A, dumneata ai scris despre mine în revista Cronica. Îţi mulţumesc şi mă bucur că te cunosc!”. Publicasem recent o recenzie la o carte a sa în săptămînalul ieşean. M-a întrebat apoi ce mai e pe la Iaşi şi ce pot să-i spun despre un scandal privind un plagiat ce ar fi fost comis de un prozator cunoscut?! I-am relatat pe scurt atmosfera creată şi i-am mărturisit cu maximă sinceritate că mie, după ce am confruntat textele, nu mi s-a părut că ar fi vorba de un plagiat în sensul deplin al cuvîntului, ci doar de aceeaşi temă şi aceeaşi idee ale celor două romane în discuţie: al autorului român incriminat şi al celui italian, tradus în româneşte şi reclamat ca sursă de „inspiraţie”. Valeriu Râpeanu m-a ascultat atent şi m-a rugat ca, întors la Iaşi, să-i transmit autorului, care fusese deja dat afară pe acest motiv din funcţia de redactor şef al revistei „Convorbiri literare”, că dacă are o carte de proză pregătită sau în curs de finalizare să i-o trimită cît mai urgent. Ceea ce, fireşte, am şi făcut, iar scriitorului avea să-i apară extrem de repede la Editura Eminescu un roman bine primit de critică la acel moment, astăzi uitat. Am evocat acest fapt fiindcă el e dintre cele ce îmi par semnificative privind statura intelectuală şi morală a unui om de cultură care construieşte şi militează pentru coagularea valorilor, care detestă conflictele, coteriile, tot ce dezbină şi înjoseşte demnitatea de scriitor, de artist, de creator într-un domeniu sau altul.

La finalul Argumentului care deschide volumul „Memoria şi feţele timpului”, Valeriu Râpeanu preciza că, deşi această carte este, în definitiv, una de mărturie privind un timp trăit, ea nu e totuşi o carte de memorii. Autorul anunţa totodată că adevăratele sale memorii vor avea ca titlu: „Ceea ce n-am spus niciodată”. Nu am aflat dacă le-a scris, oricum nu am cunoştinţă ca ele să fi fost publicate într-un volum. M-ar interesa să citesc o asemenea carte de literatură subiectivă, cu atît mai mult cu cît autorul ei, care are în spate şi o bogată experienţă de editor, ştie mai bine decît oricine că jurnalele, memoriile şi alte scrieri de acest gen atît de prizate în vremea noastră nu pot fi doar nişte scrieri recapitulative, ci şi  proiective, altfel spus, nişte colaci de salvare aruncaţi în Oceanul Viitorului…

 

Revista indexata EBSCO