Jul 17, 2017

Posted by in Ex libris

Sonia ELVIREANU – Despre plăcerea comentariului critic

Note de lectură: Dan Cristea, Caii lui Ahile, Tracus Arte, 2016, 221 p.

 

Cartea lui Dan Cristea Caii lui Ahile, titlu cu rezonanţă homerică, reuneşte eseuri critice despre scriitori din epoci diferite: Homer, Henry Miller, T. S. Eliot, Kavafis, Mihai Eminescu, Leonid Dimov, Petre Stoica, Mircea Ivănescu,  Dan Laurenţiu, Mihai Ursachi, Gellu Naum.

Publicate între 2006-2015 în revistele “România literară“, “Luceafărul de dimineaţă“, “Ramuri“, “Apostrof“, eseurile lui Dan Cristea alcătuiesc un volum critic dens, riguros, plăcut la lectură, ce dezvăluie preferinţele literare ale criticului pentru poeţi reprezentativi în evoluţia literaturii occidentale/române. Un nume ca T.S. Eliot, “cel mai mare reprezentant al modernismului anglo-american“, e revendicat nu doar de modernişti, ci chiar de postmodernişti pentru inovaţiile sale în discursul liric.

Primele patru eseuri sunt consacrate Greciei antice/contemporane. Dan Cristea propune lectorului viziuni diferite despre Grecia: a lui Homer din Iliada, a americanului Henry Miller din jurnalul său de călătorie Colosul din Maroussi, publicat în 1941, propria sa viziune. Surpriza lectorului provine din descoperirea unor fragmente mai puţin cunoscute din Iliada, comentate cu sagacitate şi o vădită plăcere a detaliului şi ineditului: caii nemuritori ai lui Ahile ce plâng moartea lui Patroclu, prietenul lui Ahile, în războiul troian, şi distrugerea fortificaţiilor aheilor de către Apollo, spulberate ca nişte castele de nisip.  Oprindu-se la un detaliu emoţionant din războiul troian, remarcat şi de poetul grec Kavafis, criticul descifrează în plânsul cailor lui Ahile expresia durerii, o formă de redare a interiorităţii la Homer, preocupare absentă la grecii antici.

Comentând jurnalul de călătorie a lui Henry Miller despre sejurul său în Grecia în 1939, la invitaţia scriitorului Lawrence Durrel, stabilit în Corfu, Dan Cristea surprinde în percepţia acestuia seducţia exercitată de oameni/peisaje, impresia de anarhie în sens de dezordine, forfotă vitală, dar şi de sacralitate, dar nu în sens religios, o Grecie ce eliberează de constrângeri, la antipodul materialismului, pragmatismului, egoismului american, satirizate de un american ce deconstruieşte astfel mitul despre America.

Viziunilor livreşti datorate unui grec şi unui american criticul le alătură propria sa viziune, hrănită de sejururile sale în insulele greceşti. Rememorează şi descrie locuri, obiceiuri, ritualuri, peisaje care l-au impresionat, filtrate prin propria cultură.  Trimiterile livreşti din interpretările sale constituie substratul cultural al eseurilor critice. Elada mitică, emblematică, ca imagine mentală a scriitorului, reînvie în orice timp graţie luminii ce sacralizează ţărmurile greceşti.

Introducerea în spaţiul cultural grec deconspiră legătura afectivă a criticului cu antichitatea greacă. Celelalte eseuri  sunt prin excelenţă interpretări ale creaţiei lirice a unor poeţi străini, dar mai ales români. În interpretarea creaţiei lui T.S. Eliot, Dan Cristea comentează paradoxurile remarcate de biograful scriitorului, Peter Ackroyd, şi reliefează inovaţiile, excesul de intertextualitate, predilecţia pentru ironie, autoironie, satiră, parodie, performanţele limbajului poetic: oralitatea, “inflexiunile limbajului suburban“, “mânuirea melodramei mizerabiliste“ şi a “stilului vorbirii indirecte“, dezvăluind contradicţiile dintre poetica lui Eliot şi creaţia sa. În ciuda teoriei eliotiene a impersonalităţii autorului, lirica sa face posibilă şi o grilă de lectură biografică.

În literatura română predilecţia scriitorului se îndreaptă în primul rând spre Mihai Eminescu, Scrisorile eminesciene fiind privilegiate pentru caracterul lor satiric.  Poezia lui Leonid Dimov îl atrage prin “procesul de in-solitare“ (oniric, ironie, umor, îmbinarea între familiaritate şi straniu), a lui Petre Stoica prin “abordarea epidermică a realului“, a lui Dan Laurenţiu prin “amestecul de platonism, neoromantism şi modernism“, a lui Mihai Ursachi prin “înclinaţia spre mister şi enigmă“, a lui Gellu Naum prin reveriile sale. Un spaţiu mai amplu, două eseuri, e consacrat poeticii lui Mircea Ivănescu, poeziei sale introspective şi reflexive, cu caracter narativ şi intertextual.

Remarcăm la Dan Cristea plăcerea comentariului critic dus spre detaliu: o sintagmă, un vers, o scenă, o voce lirică,  care vor structura discursul critic. De asemenea, reactualizarea unor elemente biografice cu rezonanţă în creaţia poeţilor comentaţi şi lărgirea semnificaţiilor textului poetic prin trimiteri intertextuale spre comentatorii operei scriitorului respectiv, ca în cazul lui T. S. Eliot: Hugo Friedrich, Ezra Pound, Georges Poulet, Bertrand Russel,  Edmund Wilson, Michael Edwards, Ştefan Stoenescu. Indiferent de modul de abordare, fragmentat ori global, comentariul critic relevă cultura, profunzimea, rigoarea hermeneutului şi plăcerea descoperirii unor aspecte inedite ale textului poetic.

În comentariul critic se fac referiri la poetică, biografie şi operă, iar în scurte paranteze explicative se reactualizează motive, personaje, mituri, evenimente istorice ori biografice. Unele eseuri sunt focalizate pe tematica poemelor ori pe un motiv (timpul, erosul, la Mircea Ivănescu), altele pe particularităţile operei ori pe tehnică.

Revista indexata EBSCO