Jul 17, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Livia IACOB – Repere antice în înțelegerea lui Eminescu astăzi

 

După mai bine de două decenii de desfiinţare şi restaurare în libertate atât a omului, cât şi a operei Eminescu în integralitatea lor, cu exagerări care frizează absurdul şi intuiţii subminate de incultură, contribuţiile celor care vorbesc, scriu, gândesc sau „negociază”[1] imaginea de mult deformată a mitului creat cu bună ştiinţă de Titu Maiorescu sunt încă îndatorate celebrei dispute ce va fi fost adjudecată definitiv, pentru istoria literară, de paginile numărului 265 din 1998 al revistei Dilema. Ciclica şi „îndârjita Kulturkampf”, bătălia culturală (citată de Lucia Cifor într-un articol[2] ce atrăgea atenţia asupra necesităţii de a lupta pentru metodă în eminescologie) în care s-au aruncat şi căreia continuă să i se devoteze critici literari, scriitori, oameni de cultură, dar şi de decizie politică pare un blestem fără de scăpare. Ea îi împarte pe promotorii contemporani ai poetului în „dispozitive diferite de luptă”[3], în iconoclaşti şi iconoduli, în grupuri la fel de periculoase, căci dăunătoare, de delatori şi zelatori care „nu fac altceva decât să marginalizeze impactul extraordinar intelectual şi estetic cultural pe care l-a avut atât în timpul vieţii, cât şi după moartea lui (…), să distrugă autenticitatea lui Eminescu şi să transforme valorarea lui reală, culturală, estetică, spirituală în ceva cumva derizoriu”[4]. Autopromovându-se, aceştia se înfăţişează fără teamă ori ruşine opiniei publice şi îşi forţează intrarea în instituţiile culturale şi de învăţământ, folosindu-i numele pe post de „brand” într-o personală şi deloc originală strategie de marketing.

Cum se poate forţa, în atari condiţii, intrarea în normalitate? Într-o normalitate, să spunem, a echidistanţei? Dacă eminescologia recentă este datoare să semnaleze, printre altele, şi ipocrizia anumitor studii aşa-zis critice, atât de înfierată, la vremea lui, de Eminescu însuşi, nu mai puţin obligată rămâne ea, pe termen lung, să-şi reconstruiască, să-şi delimiteze în permanenţă terenul şi să orienteze personalităţile care, traversându-l, se vor forma în direcţia medierii în şi prin cultură, girată în mod fundamental de experienţa lecturii şi maturitatea hermeneutică.

Un bun exemplu în acest caz l-ar putea constitui, credem, recenta contribuţie a universitarului ieşean Traian Diaconescu. Venind după o perioadă de tăcere întrucâtva salutară, salubră pe termen mediu, volumul apărut în 2009, Mihai Eminescu şi antichitatea greco-latină (Editura Feed Back) reprezintă mărturia aceluiaşi efort constructiv de situare a unei personalităţi gigantice într-o cultură mereu în mişcare, contradictorie prin încăpăţânarea cu care se grăbeşte să diagnosticheze. Pe urmele lui Petru Creţia din Testamentul unui eminescolog, autorul urmăreşte să readucă în discuţie necesitatea unui glosar al culturii lui Eminescu, care, normală pentru un romantic european, ţine totuşi de domeniul excepţionalului pentru un creator dintr-un spaţiu de cultură şi civilizaţie minoritar, supus strădaniei, atunci ca şi acum, de a se reintegra în familia spirituală de care era legat prin trecutul străvechi, dar despărţit prin cel recent.

Mihai Eminescu şi antichitatea greco-latină s-a născut, după cum însuşi autorul mărturiseşte, din dorinţa de depăşire a cercetărilor de gen din ultimele trei decenii. Acestea sunt în bună măsură discutabile fiindcă, deşi îşi propuseseră şi ele să valorifice izvoarele marii culturi în opera poetului român, dădeau dovadă de suficienţă  şi finitudine în privinţa mizei, înscriindu-se pentru totdeauna în rândul producţiilor „repetitive”, nu „creative”, altfel spus al studiilor ce promovează excesul de sursologie şi lasă într-un con de umbră interesantele probleme suscitate de estetica receptării. Însumate, lucrările de acest gen stau, e adevărat, sub semnul erudiţiei, căci obligă la permanente referiri în domenii precum literatura, istoria, arta, mitologia, religia etc., dar sunt incapabile să gestioneze noutatea lingvistică a creaţiei eminesciene „în perspectivă diacronică şi comparată, aşa cum au procedat, la vremea lor, G. Călinescu sau T. Vianu”[5] – scrie Traian Diaconescu.

De aceea se simţea nevoia unui studiu neutru care, pornind de la simpla aşezare în diacronie a cercetărilor demne de a fi avute în vedere, să pună într-o lumină nouă, prin metoda comparaţiei explicite şi implicite, aparent perimatele dezbateri de odinioară ale căror ecouri au rămas, de fapt, şi astăzi la fel de răsunătoare. Şi ce cale mai potrivită de a alcătui o astfel de inventariere decât cea a antologării?

Pornind de la influenţa fertilă pe care Antichitatea greco-latină a jucat-o în formarea personalităţii poetului, dar şi în modelarea substanţei operei, s-a născut astfel o antologie tematică, inventariind nume şi studii intens citate („Coincidenţe” a lui Al. Philippide, „Filozofia antică în opera lui Eminescu” de Cezar Papacostea sau studiul lui Al. Piru „Eminescu şi clasicismul” ), dar şi altele interesante ca metodă şi concluzii, cum sunt chiar cele de hermeneutică şi prozodie comparată ale autorului (de pildă, „Odă în metru antic. Strofa safică antică şi configuraţii metrice eminesciene” sau „Mitologicale. Hexametrul antic în configuraţii eminesciene”). Selecţia s-a operat desigur pe criterii stricte, avându-se în vedere contribuţiile exponenţiale publicate în decursul a mai mult de un secol, de la dispariţia lui Eminescu şi până în momentul de faţă. Efortul de aducere în prezent a exegezelor este evident: în Notă asupra ediţiei a doua, autorul precizează că nu a lăsat nici titlul în forma din prima ediţie, „adică Eminescu şi clasicismul greco-latin, pentru că poetul nu se inspiră numai din lumea clasică din vremea lui Pericle sau din vremea lui Augustus, ci şi din epoci preclasice sau postclasice ale culturii antice”[6], dar şi că a îmbogăţit numărul exegezelor din volum cu articole deja cunoscute ori inedite întrucât „aduc un spor de cunoaştere faţă de studiile precedente şi deschid calea altor exegeze axate pe relaţia dintre imitaţie şi creaţie în opera eminesciană”[7].

Atent structurată, antologia profesorului universitar ieşean este prevăzută cu un aparat critic pe măsură. Ea cuprinde un studiu introductiv, două note – la prima şi, respectiv, cea de-a doua ediţie –, corpusul propriu-zis, bibliografia actualizată şi indicele de nume, atât de util cititorului grăbit. Pe post de prefaţă, Traian Diaconescu scrie despre „Eminescu şi antichitatea greco-latină în exegeza românească” luându-şi drept moto celebra aserţiune din publicistica eminesciană, „Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară” şi căutând să-şi justifice demersul în pragul unui nou deceniu de provocări hermeneutice. Aflăm astfel că autorul militează pentru cunoaşterea acestei exegeze  şi în afara literaturii de specialitate, pentru aducerea ei în aria de interes a publicului larg, „cercul strâmt” al criticii profesioniste părând un ideal restrictiv, perimat şi nefolositor. Înlăturarea barierelor nu este posibilă în lipsa actului genuin de erudiţie, asigurat, rezumativ, printr-o trecere în revistă a modului în care Eminescu însuşi şi-a format şi definitivat concepţia privitoare la spiritualitatea greco-latină, modelatoare de mentalitate şi imaginar, cu intens potenţial poietic. Excursul istoric, bine documentat, în adolescenţa poetului – când frecventarea gimnaziului din Cernăuţi şi îndrumarea lui de către profesori precum Aron Pumnul sau E.R. Neubauer pun temelia culturii umaniste –, este interesat să reliefeze una din căile prin care a ajuns Eminescu la istoria, filozofia şi literatura antice, şi anume lectura din Schiller şi Goethe, „fervenţi cultivatori ai antichităţii”. La fel şi invocarea studiilor de la Viena şi Berlin, când Eminescu, pregătindu-se pentru o carieră universitară, frecventa cursurile lui Th. Vogt, „interpret al gândirii aristotelice”, R. Zimmermann, „specializat în istoria doctrinelor filozofice” şi A. Bonitz, „exeget al gândirii lui Platon şi Aristotel”[8]  îi prilejuiau apropierea de filozofia antică şi germană. Sunt invocate aici şi secvenţe tipice documentaristului literar, de pildă mărturia lui Slavici despre faptul că poetul citea dialogurile lui Platon cu textul original în faţă şi îl aprecia îndeosebi pe Shopenhauer. Incipitul istoric, alcătuit în manieră călinesciană, se dovedeşte o bună strategie de apropiere de fondul „problemei”: studiul abundă apoi în referiri la pasiunea lui Eminescu pentru poezia lui Homer, Pindar şi Sofocle, pentru operele lui Lucreţiu, Vergiliu, Horaţiu, Properţiu şi Ovidiu. Se recurge, evident, la metoda comparaţiei în evidenţierea influenţelor şi diferenţelor definitorii şi se marşează, pentru a-i facilita cititorului insuficient experimentat un plus de acuitate a înţelegerii, pe invocarea unor fragmente bine alese din publicistica eminesciană de la Timpul.

Atunci când face precizările metodologice, autorul dovedeşte reale calităţi editoriale: selecţia materialelor s-a sprijinit pe „valoarea critică şi pe varietatea tematică” a lor, în vreme ce succesiunea acestora rămâne tributară criteriului cronologic. Din volum lipsesc „sintezele remarcabile ale lui G. Călinescu şi T. Vianu pentru că acestea au fost destinate de editură unor volume separate”[9]. Textele celei de-a doua ediţii, ca şi cea dintâi, reproduc variantele pentru care au optat autorii lor în conformitate cu normele ortografice în vigoare, iar redarea versurilor eminesciene s-a făcut după o minuţioasă confruntare cu ediţia Perpessicius. Se operează, în plus, necesara diferenţiere între notele autorilor, aşezate la finele fiecărui articol, şi notele editorului/autorului antologiei (deşi intercalate, ele sunt diferenţiate prin precizarea n. ed.), iar Bibliografia selectivă a primei ediţii, care cuprindea articolele dedicate respectivei teme între 1890 şi 1980, a fost actualizată, adăugându-i-se, cu ajutorul Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi, studiile şi articolele ultimilor trei decenii.

Cât priveşte contribuţiile propriu-zise din Mihai Eminescu şi antichitatea greco-latină, ne vom opri numai asupra câtorva din ele, distincte prin metodă şi arie tematică, lăsând viitorilor cititori plăcerea de a le descoperi, tihnit, pe celelalte. Nu înainte de a face precizarea că, dincolo de principiul cronologic de ordonare al studiilor în volum, operaţională se dovedeşte şi o clasificare a acestora în funcţie de aria tematică de interes a autorilor lor. Astfel, o primă categorie, care de fapt cuprinde majoritatea textelor subsumate volumului de faţă, urmăreşte, etalând diferite forme de comparatism, să arate în baza unor documente/argumente sau să demonstreze credibil, după caz, modul în care a fost posibilă diseminarea, în opera eminesciană, a unora dintre valorile perene ale Antichităţii din triada literatură (artă a cuvântului) – filozofie – mitologie. Încercările de a cuprinde domeniile amintite mai sus şi de a le relaţiona cu arta eminesciană aparţin, pe rând, lui Al. Philippide, Const.I. Balmuş, Nicolae Sulica, Cezar Papacostea, Ch. Drouhet, N.I. Herescu, I.M. Marinescu, Tudor Vianu, Al. Piru, G.I. Tohăneanu, Gr. Tănăsescu şi A. Nestorescu, Gh. Ceauşescu, Edgar Papu, George Papu, Leonida Maniu şi Traian Diaconescu. Cea de-a doua categorie numără doar două studii, semnate de D. Murăraşu şi Traian Costa, cercetând traduceri eminesciene din opere de primă scenă ale literaturilor latină şi elenă.

Antologarea autorilor enumeraţi de noi mai sus i-a permis, în plus, lui Traian Diaconescu să observe modificările substanţiale care au avut loc în decursul câtorva decenii în ceea ce priveşte metodologia comparată a studiului ştiinţific. El notează – şi aceasta ar putea fi una din mizele de fond foarte convingătoare ale cărţii – în studiul introductiv că „dacă în cercetarea din perioada antebelică distingem, frecvent, modelul şcolii pozitiviste în care predomină latura informativă asupra celei interpretative, în studiile recente sunt evidente liniile directoare ale şcolii comparatiste moderne”[10], când „interpretarea domină faptele, raporturile dintre sursă şi receptor cunosc o dinamică internă cu o deschidere tipologică definitorie pentru progresul acestui domeniu de cercetare”.

O dezbatere a câtorva dintre studiile volumului îi va da dreptate, de aceea ne vom opri, pentru început, la „Coincidenţele” lui Al. Philippide.  Exprimându-şi simplu metoda încă de la început, „între Eminescu şi între cei mai mari poeţi ai lumii am găsit nişte coincidenţe pe care le înşir mai la vale”[11], acesta scotea în evidenţă modul în care versuri din Shakespeare, Ovidiu, Pindar sau fragmente din Sofocle, Platon l-au influenţat pe poetul român. Demonstraţia constă mai mult în alăturarea textului reprodus în limba de origine de textul românesc, aici regăsindu-se fragmente din Satira I, Glossa sau Epigonii, şi mai puţin în comentarea critică, specializată a lor, ceea ce, la momentul apariţiei articolului, constituia o informaţie preţuită doar de câţiva cunoscători ai limbilor latină şi greacă veche, deci acoperea un sector de cititori prin excelenţă elitist, cel al filologilor autentici. Astăzi însă, metoda lui se dovedeşte utilă unei palete de cercetători mai largi, fapt pentru care încadrarea lui în volum trebuie neîndoielnic salutată. O intuiţie fermă îl determină totuşi pe Philippide să sugereze superioritatea textului eminescian Epigonii în raport cu poemul Ex Ponto al lui Ovidiu, cartea IV, epistola XVI. Dacă la început afirma că textul eminescian „cuprinde numai o listă de poeţi români, în care fiecare poet este caracterizat prin câteva cuvinte, printr-un vers ori câteva versuri”[12], concluziile se situează decisiv în favoarea Epigoniilor: „Mai întâi caracterizările lui Ovidiu sunt aşa de seci şi lipsite nu numai de orice avânt poetic, ci de multe ori chiar şi de orice precizie în gândire, încât această epistolă din Ex Ponto este poate cea mai sarbădă şi mai proastă din toate poeziile mult celebratului şi puţin cititului poet. Din contră, bucata lui Eminescu este plină de foc şi de entuziasm, iar caracterizările sunt făcute prin imagini poetice frumoase şi graţioase, ori prin epitete clare şi juste”. Vorbim aşadar despre un deschizător de drumuri în cercetarea comparată a operei eminesciene, iar ezitările sau oscilaţiile valorice ale juxtapunerilor textuale nu semnificau, pe-atunci, altceva decât o treaptă a devenirii criticii româneşti.

Mult mai specializată şi atent structurată este, peste timp, abordarea din studiul lui Cezar Papacostea, intitulat „Filozofia antică în opera lui Mihai Eminescu”. Acesta cercetează amănunţit influenţa formativă pe care au jucat-o asupra poetului român gândirea indiană şi filozofia elenă, urmând calea documentelor şi atribuind o serie de înrâuriri filozofiei germane, prin intermedierea căreia, de fapt, poetului nostru i s-au dezvăluit atâtea alte posibile surse de cunoaştere. Acest adevăr este anunţat cu claritate în „Introducere”: „Trei domenii ale spiritului au reţinut cu mai mult interes preocupările de gândire ale lui Eminescu. Din antichitate: 1. religia şi filozofia indiană şi 2. mitologia şi filozofia greacă, 3. din lumea modernă, mai ales filozofia câtorva cugetători cu ascendenţă platoniciană sau budistă, cum au fost Kant sau Schopenhauer. Adăugăm că în toate aceste preocupări, din care au rezultat creaţii neîntrecute, poetul aducea cu sine din atmosfera şi studiile germane, un suflet educat la şcoala şi sensibilitatea romantismului, al cărui fiu drept se declara însuşi”[13]. În continuare, Papacostea îşi organizează studiul anunţând, prin subtitluri rezumative, influenţele exercitate asupra liricii şi atrăgând atenţia asupra unui fapt important, anume că Eminescu nu a creat un sistem filozofic propriu, ci doar a integrat elemente de gândire care i-au motivat şi sprijinit apoi creaţiile de limbaj („Sistem n-a creat, fiindcă nici n-a gândit  sistematic; construcţia spiritului său de poet s-ar fi opus la aceasta. Dar Eminescu a simţit lumea şi sistemele”, citim la pagina 101 a antologiei). „Înrâuriri orientale” prilejuiesc întâlnirea cu texte precum Egipetul, Cu gândiri şi cu imagini sau Floare albastră în paralel cu evidenţierea cunoştinţelor indologice ale poetului, „Kosmos, Psyhe, Metensomatosa” dobândind greutate tocmai în contextul Upanişadelor şi al doctrinei lui Buda pe care Eminescu le cunoştea. În continuare, o discuţie despre problema cosmogonică în marginea literaturii vedice se alătură unei dezbateri asupra temei erotice, cu referire la poemul Kamadeva. Partea a doua a studiului, „Înrâurirea greacă”, o lume în sine din interiorul căreia „îndeosebi mitologia şi cugetarea filozofică au exercitat asupra lui Eminescu o adevărată vrajă”[14], aduce în discuţie două capodopere eminesciene, Luceafărul şi Odă în metru antic, în privinţa cărora diagnosticul lui Papacostea a dat tonul atâtor dispute ulterioare: considerând că în aceste cazuri influenţele s-au metamorfozat în „valori estetice actualizate” şi au fost „integrate în imperiul unităţii artistice” a operei.

O operă a cărei cercetare devine, o dată cu trecerea timpului, din ce în ce mai diversificată, ajungându-se la studii tot mai aplicate, cum sunt şi cele aparţinând alcătuitorului antologiei, de pildă „Apari să dai lumină. Mitul Pygmalion la Ovidiu şi Eminescu”, „Odă în metru antic. Strofa safică antică şi configuraţii metrice eminesciene”, „Sara pe deal. Ritm singular sau vers logaedic eminescian”, pentru a nu le enumera decât pe câteva. Ne-a atras atenţia în mod deosebit „Mitologicale. Hexametrul antic în configuraţii eminesciene”, fiindcă se ocupă la modul cel mai serios, recurgând la o analiză de prozodie comparată, de un poem pe nedrept catalogat de critici drept „bruion” (G. Ibrăileanu) sau clasificat în grupul „parodiilor lui Homer” şi atribuit de G. Călinescu „ciclului dacic”. Metoda aleasă de Traian Diaconescu este de a înfăţişa, pentru început, textul integral al poemului (dat fiind că acesta este foarte puţin cunoscut), iar după lectura sa cititorul este invitat să urmărească „schema metrică a versurilor, în dublă ipostază”, de unde rezultă că poemul este o veritabilă şi plină de haz parodie a Olimpului grecesc, structurată după model antic astfel: „Prolog, v. 1-6. portretul pitoresc al personajului principal, Uragan, şi începutul furtunos al călătoriei. Partea I, v. 7-63. călătoria burlescă a regelui bătrân şi beat spre palatul său din Rarău. Partea a II-a, v. 64-78. Scena idilică şi ironică în care o fată îndrăgostită aşteaptă, în asfinţit, amantul său. Epilog, v. 79-84. Trezirea regelui mahmur, în zori, şi începutul unei noi călătorii”[15]. După o rezumare a conţinutului poemului voit comică şi menită să-şi distreze cititorul, în buna tradiţie retorică a lumii antice pe care autorul o cunoaşte atât de bine, autorul demarează iniţierea noastră întâi în arta parodiei, referindu-se strict la interferenţa planurilor axiologice, temporale, topice şi stilistice, apoi în arta metricii, din comparaţia măsurii, a ritmului şi a cezurii rezultând nu numai că „poetul a respectat normele clasice ale versului antic”, ci şi că el s-a dovedit „un fondator şi un reformator al hexametrului în poezia românească şi totodată un poet care, prin valorificarea inspirată a poeziei antice şi prin viziunea parodică a poemului, ne sincronizează cu fenomene similare din marile culturi europene”[16]. Contribuţia sa este deci impresionantă, căci descoperirea şi interpretarea unei autentice „bijuterii” textuale cum este poemul Mitologicale nu este la îndemâna oricui.

 

[1] Ca să reluăm aici justa poziţionare a lui Iulian Costache din Eminescu. Negocierea unei imagini. Construcţia unui canon, emergenţa unui  mit, Cartea Românească, Iaşi, 2008.

[2] „Eminescu între Kulturkampf  şi Methodenstreit”, în Studii eminescologice, nr. 11, Clusium, Cluj-Napoca, 2009, pp. 204-208.

[3] Idem, p. 204.

[4] Codrin Liviu Cuţitaru, „Responsabilitatea faţă de Eminescu”, în Viorica S. Constantinescu, Dicţionar de cultură poetică. Eminescu, Universitas XXI, Iaşi, 2010.

[5] Traian Diaconescu, „Notă asupra ediţiei a doua”, în Mihai Eminescu şi antichitatea greco-latină, Editura Feed Back, Iaşi, 2009, p. 27.

[6] Idem, pp. 27-28.

[7] Ibidem.

[8] Traian Diaconescu, „Eminescu şi antichitatea greco-latină în exegeza românească”, în ed. cit. , p. 6.

[9] Traian Diaconescu, „Notă asupra primei ediţii”, în ed. cit., p. 26.

[10] În Traian Diaconescu, op. cit., p. 11.

[11] În T. Diaconescu, op. cit., p. 29.

[12] Idem, p. 31.

[13] În Traian Diaconescu, op.cit., p. 99.

[14] Idem, p. 125.

[15] În Traian Diaconescu, op. cit., p. 439.

[16] Idem, p. 451.

Revista indexata EBSCO