Jul 17, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – Fizica în șapte povești pe care oricine le poate înțelege

 

Întotdeauna am crezut că orice ansamblu de cunoştinţe, organizat într-o poveste, poate fi înţeles mai uşor. E un fel de funcţie ordonatoare a naraţiunii, un fel de virtute logocentrică capabilă să facă inteligibil prin cuvinte ceva ce, altfel, ar fi mai greu de înghiţit. Dacă s-ar ţine cont mereu de această funcţie, probabil că ştiinţele mai hard − matematica, chimia, fizica, biologia − ar fi mai uşor de transmis, de predat şi de receptat. În şcoală, în universitate şi-n afara lor. În era globalizării şi a interdisciplinarităţii, punerea în poveste ar media foarte facil atît dialogul cu un public larg interesat, cît şi schimbul intrinsec de concepte şi viziuni din interiorul ştiinţelor. Deocamdată pot invoca aici istoria, cea mai mare, mai veche şi mai evidentă beneficiară a punerii în poveste, fără de care nici una dintre marile întîmplări absurde şi haotice ale omenirii n-ar fi avut parte de cronologie şi inteligibilitate, de memorie, într-un cuvînt.

O mulţime de fizicieni au publicat cărţi aşa-zis „de popularizare”: Einstein, Weisenberg, Bohr, Bohm, Hawking, Mlodinow, Smolin. Unele au fost traduse la noi, cu mare folos, mai ales pentru umaniştii mai refractari la ariditatea discursului ştiinţific, dar receptivi la desenul actual al lumii şi al universului. Ca să nu mai amintesc contribuţia recentă a lui Cristian Presură, cu un masiv compendiu explicativ al fizicii ultimelor secole, intitulat, sugestiv şi paradigmatic, Fizica povestită. Vasăzică, ideea punerii în poveste nu e deloc străină marilor minţi, care n-au dorit să rămînă singurii privilegiaţi ai unui discurs pe cît de elitar, pe atît de important, pentru omenire.

Carlo Rovelli, fizician italian cu stagii lungi în Franţa şi SUA, a publicat în 2014 o sinteză hiperesenţializată a fizicii secolului XX, exact cea care dă seamă de felul în care vedem, astăzi, structurile de adîncime (şi de înălţime) ale realităţii de sub ochii noştri. Tradusă la noi conform titlului original de către Vlad Zografi (Şapte scurte lecţii de fizică, Humanitas, 2017), cartea e o excelentă introducere în marile teorii care au revoluţionat ştiinţa ultimului veac. De la relativitatea lui Einstein la „salturile cuantice” ale lui Heisenberg, de la particulele lui Planck şi cîmpurile electromagnetice ale lui Maxwell la efectele căldurii şi la „găurile negre” studiate de Hawking, cele şapte lecţii prezintă fluent, rafinat şi fără abuzuri conceptuale ce s-a întîmplat cu ceea ce credem noi că înseamnă lume văzută şi nevăzută. De la primele observaţii einsteiniene încoace, lucrurile s-au schimbat enorm şi se pare că nici Kant, nici Laplace, nici Newton n-au prea avut dreptate. În toată cartea există o singură formulă matematică, cea a lui Riemann referitoare la raportul dintre cîmpul gravitaţional şi spaţiu, reprodusă doar pentru simplitatea ei (sigur, mai evidentă pentru cunoscători). În rest, expunerile lui Rovelli tratează totul cu accesibilitatea şi simplitatea unui filosof auster, parcimonios cu exagerările conceptuale, dar generos cu argumentele retorice (şi cu desenele didactice) care ar oferi cea mai eficientă explicaţie. De aici impresia aerisită pe care o lasă cartea, la pachet cu finalitatea atinsă din plin: cuprinderea marii poveşti prin care ne vedem pe noi înşine şi bucata de univers pe care o locuim.

Dar accesibilitatea celor şapte lecţii vine şi din concepţia că lumea descrisă de marile teorii e o capodoperă analoagă celor muzicale, plastice şi literare, una frumoasă, imprevizibilă, exotică în asimetriile ei şi foarte complexă în manifestări. Totul a început, spune autorul, de la revoluţiile relativităţii. Obţinută intuitiv, prin observaţii elementare, şi dovedită apoi experimental, teoria lui Einstein „descrie o lume fantastică, plină de viaţă şi de culoare, în care universurile explodează, spaţiul se prăbuşeşte în găuri fără capăt, timpul încetineşte în apropierea unor planete, iar întinderile nemărginite ale spaţiului interstelar se încreţesc şi se văluresc ca suprafaţa mării”, pentru ca mai tîrziu, mecanica particulelor să arate că „lumea e o colcăială continuă, neobosită a unor entităţi efemere, o permanentă apariţie şi dispariţie a lor. Un ansamblu de vibraţii, ca în hiperexcitata lume hipiotă a anilor ´60. O lume a evenimentelor, nu a lucrurilor”. Şi acesta e miezul opiniei lui Rovelli, că trăim printre întîmplări permanente, printre capsule de univers interdependente, fluctuante, fiecare cu propria ei viaţă, comunicînd misterios şi imprevizibil unele cu altele. Omul nu e doar un observator, ci parte activă a acestui univers, implicat direct, prin natura sa, în procesele pe care încearcă să le descopere şi să le descrie. Perspectiva umană asupra lumii vine din interiorul ei, pentru că „sîntem alcătuiţi din aceiaşi atomi şi aceleaşi semnale luminoase ca pinii din munţi şi stelele din galaxii”. Între arabescurile infinite care ne înconjoară micro şi macroscopic, sîntem „doar o înfloritură printre nenumărate alte înflorituri”. Limitaţi de ignoranţă, de simţuri, de inteligenţă, de tot felul de subiectivităţi, construim o imagine despre univers care nu e ceva exterior, dimpotrivă, e ceva care ne implică, în calitate de observatori conştienţi. Ţinta noastră e să ne descriem lumea cît mai bine, să deosebim între mituri şi ştiinţă, între poveşti şi piste valide de observaţie. „Cunoaşterea noastră reflectă aşadar lumea. O face mai bine sau mai rău, însă reflectă lumea în care trăim. Această comunicare între noi şi lume nu e un element care să ne deosebească de restul naturii. Toate lucrurile interacţionează permanent între ele, iar astfel starea fiecăruia poartă urmele stării celor cu care a interacţionat. În acest sens, toate lucrurile schimbă continuu informaţiile unele despre celelalte”. Specificitatea umană e dată de această apartenenţă la infinitele şi misterioasele forme ale unei naturi pe care omul însuşi o descrie, ca obiect, ca şi cum ar fi în afara ei. Sîntem singura specie conştientă de propriul sfîrşit şi de cel al universului, deocamdată singura specie conştientă de relativitatea şi efemeritatea poziţiei ei în infinitul de deasupra şi de dincolo de ea. „Sîntem făcuţi din acelaşi praf de stele din care sînt făcute toate lucrurile, iar cînd cădem pradă suferinţei sau cînd sîntem pe culmile bucuriei, nu facem decît să fim ceea ce sîntem în mod inevitabil: o parte a lumii noastre”.

Cu o concepţie holistică, dinamică şi uşor fatalistă, Carlo Rovelli a oferit şapte captivante puneri în poveste ale fizicii moderne. Nu i-au lipsit talentul sintetic şi virtuţile poetice, de vreme ce multe dintre teoriile aride sînt ilustrate prin imagini vizuale, explicaţii „cuantice” traduse, concluzii filosofice şi formulări de impact. Dacă lecţiile de fizică din şcoală ar arăta ca ale lui, altfel am privi ştiinţele exacte, noi, umaniştii de profesie şi specialiştii în poveşti. Nici visele n-ar mai fi doar ipoteze, nici imanentul atît de concret, nici termenii atît de referenţiali. Fizica ar deveni un domeniu pe care aproape oricine l-ar putea înţelege, în esenţă, de unde curajul meu de-a scrie despre aceste şapte poveşti, atît de accesibile şi, paradoxal, de bogate în imaginaţie.

 

Revista indexata EBSCO